&&&

 

10 noiembrie 1994: S-a stins din viață iluzionistul Iozefini.

Aurel Iosif (1916 – 10 noiembrie 1994), având nume de scenă Iosefini (ortografiat și Iozefini), a fost un iluzionist român. A fost timp de două decenii director al Circului de Stat din București. A lucrat la Circul de Stat de la înființare și până în anul 1993. A jucat în filme și a scris scenarii.

Este considerat primul și cel mai mare iluzionist din România.

Când avea 13 ani, a fugit de acasă și s-a lipit de un circ. A învățat de la un mare magician, Mery King, un american. A început cu spectacole prin sate, pe la casele de cultură, apoi a venit în București. A fost nepotul actriței Margareta Baciu, de la care a moștenit pasiunea pentru scenă.

Fiul său, Leonard Alexandriuc, a fost născut în afara căsătoriei și nu i-a păstrat numele de familie, ci doar pe cel de scenă.

FILMOGRAFIE

- D-ale carnavalului (1959)

- Brigada Diverse intră în acțiune (1970)

- Rețeaua S (1980)

- Al treilea salt mortal (1980)

- Saltimbancii (1981)

- Un saltimbanc la Polul Nord (1982)

CĂRȚI

- Paiațe și oameni - roman, A. Iosefini, P. Pintilie, Editura E.S.P.L.A., 1958

- Din tainele iluzionismului, A. Iosefini, Editura Tineretului, 1961

- Spiritism și secretele fachirilor, A. Iosefini, Editura Societatea pentru răspândirea științei și culturii, 1962

- Șarlataniile ghicitorilor, Iosefini, Editura Științifică, 1963

- Din tainele iluzionismului, A. Iosefini, ediția a II-a revăzută, Editura Tineretului, 1965

- 2000 de ani de circ. Istoria minunată a unui minunat gen de spectacol, A. Iosefini, Editura Meridiane, 1968

- Nu-i nici o minune. Tururi și trucuri de iluzionism, A. Iozefini, Editura Junimea, 1976

- Memoriile unui scamator, Iosefini, Editura Junimea, 1980 (carte autobiografică)

- Cum „ghicim” viitorul?, Aurel Iosefini, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981

- Cum puteți deveni iluzionist. Tururi și trucuri de iluzionism, Aurel Iozefini, Editura Junimea, 1991

DISTINCȚII

Ordinul Muncii clasa a III-a (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.

_$$$$

 Bucătarul de la bord a supraviețuit mai bine de două zile pe fundul oceanului.

Cum să nu te prăbușești în disperare atunci când ești captiv într-o epavă la treizeci de metri adâncime? Harrison Okene a rezistat șaizeci de ore într-un mic buzunar de aer pe fundul mării. Tot ce avea la îndemână era o sticlă de cola și două lanterne.

Okene lucra ca bucătar pe un remorcher ce naviga în largul coastelor Nigeriei. Corabia a fost surprinsă de o furtună violentă și răsturnată de un val uriaș. Cuprins de panică, Okene a fugit prin corabia care se îneca, încercând să-și scape viața, și s-a trezit în toaleta navei. Când remorcherul s-a scufundat, în cabina îngustă s-a format un mic buzunar de aer.

Harrison a înțeles repede că nu are nicio șansă să ajungă singur la suprafață — adâncimea era prea mare, iar decompresia i-ar fi fost fatală. După o zi, lanternele i s-au stins, iar în jur s-a lăsat întunericul absolut. Cadavrele marinarilor pluteau prin apropiere, iar aerul din încăpere se consuma treptat.

Speranța de salvare era aproape stinsă, când, în a treia zi, Harrison a auzit lovituri în bordajul navei. Erau scafandrii coborâți pentru a recupera trupurile marinarilor. Nu se punea problema unei operațiuni de salvare — pe uscat, toți erau convinși că echipajul pierise în întregime. Okene a fost găsit în aceeași cabină de toaletă și, înainte de orice, i s-a oferit o mască de oxigen. L-au scos din epavă și l-au transportat direct în camera de decompresie. Fotografia a fost surprinsă chiar în clipa în care scafandrii au descoperit că unul dintre marinari trăia.

După salvare, Harrison Okene a avut nevoie de mult timp ca să-și recapete liniștea. Era chinuit de coșmaruri — avea senzația că patul pe care dormea se scufundă din nou în adâncuri.

$$$

 Genghis-han și femeile mărețe

„Când marele han și-a eliberat soția din robie, ea era însărcinată. Chinghis a acționat, după măsura veacului, cu o noblețe rară: l-a iubit pe copil precum pe ceilalți fii, i-a lăsat prin testament o treime din împărăție și niciodată nu a rostit vreo îndoială cu privire la paternitatea sa.”

***

Ce drame s-au desfășurat în Marea Stepă – nici Shakespeare nu le-ar fi visat. Întinsă peste teritoriile de astăzi ale Mongoliei, Chinei, Kazahstanului și Rusiei, ea adăpostea popoare nenumărate; dacă pe cineva pierdeai, nu-l mai aflai – pe vremea lui Chinghis-han se spunea: „Caută un fir de nisip în stepă.” Dar acela care țesea firele sorții îi izbea necontenit pe oameni unii de alții, ca și cum un scrib ceresc se grăbea să încheie povestea, să o scrie până la capăt, fără să lase întrebări. Iată cum a fost.

Amintește-ți de mirosul meu!

Mama viitorului Chinghis-han, pe atunci încă Temudjin, Oelun, asemenea tuturor fetelor stepei, nu își alegea soțul; totuși, destinul a fost milostiv, căci a fost logodită cu cel pe care îl iubea. Tânărul ei, Ciledu, din neamul merkiților, nu era vestit prin vitejie, dar era bun și cinstit. Se iubeau cu ardoare, însă fericirea a fost scurtă. „Povestea Tainică” spune că, într-o zi, când Oelun și Ciledu se întorceau dintr-o călătorie — soarele se pleca încet spre linia dreaptă a orizontului, iar aerul mirosea a ierburi încălzite — asupra lor au năvălit războinicii lui Esugei-bagatur. Erau mai mulți, au smuls fata din șa. Fama frumuseții ei străbătuse întreaga stepă; Esugei o râvnise de mult. Ciledu, cuprins de spaimă, a rupt-o la galop, dar Oelun a apucat să-și smulgă haina, strigând:

– Ține minte mirosul meu, cât vei trăi!

Oelun înseamnă „Cea Mare”. Cronicile vorbesc despre ea ca despre o femeie „înțeleaptă, cumpănită și de o hotărâre rece”. Mult timp a așteptat ca logodnicul s-o elibereze, însă el nu a venit. Toți îi spuneau că stepa este largă, femeile multe, iar Esugei are războiul în sânge. O judecată rece, poate… Dar când femeia stepei plânge și arde iubirea din inimă, nu-i mai rămâne decât „rațiune și hotărâre de gheață”. Și copiii. Copiii au devenit viața Oelunei. În 1162 i s-a născut primul fiu, iar în pumnul strâns avea un cheag de sânge. Toți au văzut în asta un semn – băiatul avea să devină un mare războinic și stăpân.

***

După Temudjin, Oelun a mai născut trei fii și o fiică, iar încetul cu încetul a luat frâiele treburilor casei; până și soțul o chema la sfat în chestiuni mari. Dar tihna nu a durat. Esugei a fost otrăvit, iar rudele și apropiații și-au însușit puterea. Atunci, pentru întâia oară în istorie – cronicile spun că niciodată femeile stepei nu se răzvrătiseră împotriva Legilor și Tradițiilor – Oelun a rostit, în esență: „Stați liniștiți, cinstiți neamuri ale soțului meu. Legile vechi ale Stepei poruncesc să mă retrag de pe scena istoriei și să mă închid în cort cu oale și cusături, dar numele meu, Oelun, nu înseamnă degeaba «Cea Mare». Iar faima puterii și hotărârii mele nu întrece în van faima frumuseții și bunătății mele. Aici, eu sunt stăpâna.”

Mâhniți de acest gest nemaivăzut al unei femei care-și cere drepturile, toți neamurile și slugile mortului au părăsit așezarea. Oelun a adunat puținii rămași, s-a urcat pe cal, a ridicat steagul strămoșesc, brodat cu vulturul alb al stepei, și a pornit în urmărire. A reușit să convingă o parte dintre oameni să se întoarcă, dar apoi zvonurile au început să se întindă, cum că nesupunerea femeilor ar fi molipsitoare. Înspăimântați, cei din neam au plecat mai departe, luând cu ei toată turma și averea lui Esugei. Oelun a rămas singură cu copiii. Au supraviețuit culegând fructe sălbatice, boabe, scoțând bulbi de crini de stepă. Cei nobili au mâncat ceapă și usturoi sălbatic până au ajuns stăpâni peste țări. Iar ea necontenit le spunea fiilor că omul harnic nu moare de foame.

***

Iubirea copilăriei

În acele vremuri, în Stepă, obârșia prețuia mai mult decât bogăția. Oelun le spunea fiilor: descendența voastră coboară din marea străbună Alan-Goa, iar fiecare dintre voi va ajunge mare han. Îi creștea cu epopeile eroice, povestindu-le despre strămoșii lor. Fără să-și dea seama, Temudjin a început să viseze că va fi un han măreț, care va uni toate popoarele ce trăiesc în spatele pereților de pâslă. Încă pe vremea când tatăl său trăia, Temudjin a cunoscut o copilă pe nume Borte. El avea nouă ani, ea zece. N-a uitat-o niciodată — știa că, atunci când va crește, o va lua de soție, și așa s-a împlinit.

Borte a adus ca zestre o blană de sobol negru, de o frumusețe și valoare alese. O astfel de blană era o avere prețioasă; Oelun a înțeles că nu mai sunt săraci. Ar fi putut schimba blana pe o întreagă turmă de oi, dar Oelun a socotit că sobolul va fi o investiție în cariera politică a fiului ei. Au dăruit blana unui om puternic — Togril-han — iar cu sprijinul acestuia, Temudjin și-a adunat treptat poporul risipit. Prin stepă a început să circule vestea că este alesul cerului. Temudjin a devenit Chinghis-han. Iar mama îi spunea neostenit: „Ai grijă de Borte; pe mine cel iubit nu m-a păzit.”

***

„Știam că vei veni.”

Și atunci soarta și-a făcut prima înnodoare în povestea lui Chinghis-han: peste așezarea lui au năvălit merkiții, conduși, în acei ani, de fostul logodnic al mamei hanului. Nu uitase mirosul ei, nici rușinea acelei seri în stepă, când dușmanii i-au răpit mireasa, iar el a scăpat fugind. A fost răzbunare: printre prizonieri, merkiții au luat-o și pe tânăra soție a lui Temudjin — pe Borte. Dacă dușmanul e mort, măcar fiul lui să simtă gustul pierderii. Prietenii îl sfătuiau pe Temudjin cu aceleași cuvinte spuse odinioară logodnicului Oelunei: femei sunt destule în stepă, poți găsi o soție frumoasă și de viță bună. Dar el și-a adunat războinicii, a înfrânt dușmanul și a eliberat-o. O striga cu glas tare, iar ea a alergat spre el, i-a prins scara de la șa; ochii ei negri ardeau: „Știam că vei veni după mine.” „Știam că mă aștepți.” Tânărul han nici nu a mai urmărit merkiții fugarilor — își regăsise comoara.

Fiul cel mare

După câteva luni, Borte a născut un fiu, Djuci. În așezare au început șoaptele: al cui fiu este, de fapt? Se spunea că ar fi copilul lui Ccilgira, fiul lui Ciledu, fostul logodnic al mamei lui Temudjin. Dar Temudjin părea să nu audă zvonurile — Djuci era fiul său drag. Mai târziu se șoptea că Borte fusese luată în robie deja însărcinată, iar când căpetenia merkiților — fostul mire al Oelunei — a aflat cine este, a așezat-o în încăpere separată, după perdeaua castității. Însă, pare-se, Oelun însăși răspândise cu pricepere aceste vorbe. Oricum ar fi, Temudjin s-a purtat cu fiul cel mare la fel ca și cu ceilalți. A iubit-o pe Borte toată viața și a prețuit-o din adâncul inimii — povestea mamei îl învățase că adevărata comoară este femeia cu care împarți viața și vatra.

$$$

 LOUIS ARMSTRONG

Trompetistul, cornetistul și cântărețul Louis Armstrong este adesea considerat în mod eronat unicul inventator al jazz-ului. Această onoare este intrinsec imposibilă, deoarece evoluția oricărui gen muzical este un proces socio-cultural complex și gradual. Este însă destul de potrivit să afirmăm că Armstrong a adus contribuții vitale și indispensabile la apariția jazz-ului în New Orleans, care a fost unul dintre principalele puncte de origine ale acestei muzici. (Este la fel de eronat - deși la fel de răspândit - să cităm New Orleans ca unicul „loc de naștere” al jazz-ului, deoarece alte regiuni au contribuit semnificativ la apariția acestei muzici multiculturale.) Pe măsură ce cariera sa a progresat, pe scena mondială, Armstrong a devenit unul dintre cei mai importanți și influenți muzicieni ai secolului XX.

Împreună cu Sidney Bechet, Jellyroll Morton, King Oliver și alții, Armstrong a reprezentat a doua generație de artiști de jazz care au apărut în New Orleans în jurul anilor 1915-1925. Dar orașul nu a fost receptiv sau susținător al jazz-ului în acele vremuri, iar cariera estimabilă a lui Armstrong s-a desfășurat în afara orașului New Orleans. Succesul, popularitatea și stima sa s-au bazat pe mai mulți factori. Armstrong a fost un instrumentist iscusit și imaginativ. A început la cornet, un instrument foarte asemănător trompetei, și mai târziu a început să cânte la trompetă în sine. Armstrong a fost un inovator major în ceea ce privește transformarea trompetei într-un vehicul important pentru improvizație, o abordare extrem de fluidă a ritmului și o abordare experimentală îndrăzneață a frazării, care cocheta cu dezastrul ritmic, dar nu se împiedica niciodată. A cântat cu o emoționalitate profundă și expresivă, o gamă vastă și un ton sublim de clar. Pe lângă această măiestrie instrumentală, Armstrong a aplicat aceeași abordare estetică cântului său, care era extrem de plin de suflet și includea adesea conceptul non-verbal cunoscut sub numele de scat singing, în care vocea sa funcționa ca un instrument. Acest talent multiplu a ridicat semnificativ standardele muzicalității atât în rândul muzicienilor de jazz, cât și al vocaliștilor. Până în anii 1960, Armstrong a dobândit faimă, devenind o icoană a muzicii pop și un interpret simpatic, dincolo de sfera jazz-ului.

Armstrong și-a stabilit data nașterii ca fiind 4 iulie 1900, deși regretatul cercetător Tad Jones a descoperit că data reală este 4 august 1901. Armstrong a crescut pe Jane Alley, într-un cartier dificil cunoscut sub numele de „spatele orașului”, lângă locația actuală a închisorii Orleans Parish, într-o zonă cunoscută sub numele de „spatele orașului”. Într-un interviu retrospectiv acordat revistei Life, Armstrong și-a amintit că „...s-a distrat de minune acolo, în copilărie. Eram săraci și tot felul de lucruri de genul ăsta, dar muzica era peste tot în jurul tău. Muzica te ținea în mișcare”.

Muzica din copilărie la care se face referire includea spirituals, muzică de paradă militară, blues și ragtime - care, atunci când au fost combinate perfect la începutul secolului, au dat naștere muzicii cunoscute acum sub numele de jazz. În copilărie, Armstrong stătea în fața unui bar din cartier numit Funky Butt Hall și urmărea spectacolele prin crăpăturile din pereți. De asemenea, a absorbit jazz-ul timpuriu - așa cum a fost interpretat pentru prima dată de artiști precum Charles „Buddy” Bolden - la procesiuni funerare, parade de rangul doi și alte adunări comunitare. Armstrong a avut, de asemenea, un loc de muncă muncitor în cartierul roșu din New Orleans, cunoscut sub numele de Storyville, unde casa de sport prezenta unii dintre cei mai buni muzicieni din oraș, pe care Armstrong i-a studiat cu atenție.

Încă de preadolescent, Armstrong a început să cânte pe străzi cu alți copii din cartier; semnificativ, uneori îi însoțea cu un fluier cu glisieră. La vârsta de doisprezece ani, Armstrong a fost arestat pentru că a tras cu pistolul în aer în ajunul Anului Nou. A fost trimis la Casa de Copii Colored Waifs, unde profesorul/dirijorul formației Peter Davis l-a învățat să cânte la cornet și să citească partituri. (Davis l-a instruit și pe marele trompetist, compozitor și dirijor de R&B, Dave Bartholomew.) Părăsind această unitate un an și jumătate mai târziu, Armstrong a început să cânte seara cu diverse grupuri/dirijori de formație, în timp ce încă făcea muncă manuală ziua. În următorii cinci ani, abilitățile și renumele lui Armstrong au crescut semnificativ în New Orleans, iar la vârsta de optsprezece ani a fost angajat de Edward „Kid” Ory, al renumitului trombonist, pentru a-l înlocui pe Joseph „King” Oliver, care își formase propria formație. Oliver l-a atras curând pe Armstrong să se alăture acelui grup pentru un post într-o formație house din Chicago. Astfel, Armstrong a atins statutul de muzician profesionist cu normă întreagă și și-a consolidat reputația înregistrând cu trupa lui King Oliver în 1923. Pe măsură ce cererea pentru serviciile lui Armstrong a crescut, a fost angajat și să acompanieze artiști de muzică country, de la starul Jimmie Rodgers până la marea cântăreață de blues Bessie Smith, ale cărei înregistrări le-a îmbunătățit considerabil ca solistă. Armstrong a fost, de asemenea, solicitat ca vocalist, după cum o demonstrează colaborarea sa cu pianistul Earl „Fatha” Hines la piesa „Rockin' Chair”.

Înregistrările Hot Fives și Hot Sevens pe care Armstrong le-a realizat ca dirijor al formației între 1925 și 1928 sunt citate ca exemple supreme de jazz tradițional, clasic, din New Orleans. Printre cele mai cunoscute melodii din acest material s-au numărat „Struttin' With Some Barbecue”, „West End Blues” și „Cornet Chop Suey”. Pe lângă interpretarea energică și inovatoare a lui Armstrong, au existat și interpretări remarcabile ale unor muzicieni proeminenți precum Johnny Dodds, Kid Ory, bateristul Warren „Baby” Dodds și banjoistul Johnny St. Cyr.

De la sfârșitul anilor 1920 până, aproximativ, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Armstrong a lucrat atât ca membru al corului, cât și ca lider de formație în diverse formații, de la mici combo-uri, big band-uri și în orchestre pentru recenzii muzicale. A apărut în filme și a înregistrat cu artiști mainstream populari precum Bing Crosby. A devenit o figură națională familiară și îndrăgită și a apărut în filme cu artiști/vedete de film mainstream populare precum Danny Kaye și Bing Crosby. Când economia epocii postbelice a pus capăt erei big band-urilor, Armstrong s-a adaptat prin reducerea rolului de lider al unei formații cu un nume potrivit, numită All-Stars, a cărei moștenire înregistrată include un spectacol live istoric din 1947 la Primăria din New York. Printre membrii distinși ai acestei formații s-au numărat bateristul Big Sid Catlett, trombonistul Jack Teagarden și clarinetistul Barney Bigard.

Din acest moment și până la moartea sa, în 1971, Armstrong a făcut turnee și a înregistrat încontinuu, ajungând la un public din ce în ce mai larg. În 1964, a lansat albumul său numărul unu, „Hello Dolly”, care a eclipsat pentru scurt timp dominația Beatles în topurile pop. Însă ultimii ani ai carierei lui Armstrong au inclus și unele controverse. Anii 1960 au găsit America într-o perioadă de frământări culturale și politice, manifestată în jazz prin sunetele deliberat disonante ale erei be-bop și prin tulburările sociale ale erei drepturilor civile. În acest context, stilul interpretativ exuberant și zâmbitor al lui Armstrong a fost disprețuit de unii observatori. A fost chiar considerat - atât de politicieni, cât și de muzicieni, drept „Unchiul Tom”. Astfel de critici au ignorat comentariile politice tăioase ale lui Armstrong cu privire la criza desegregării școlare din Little Rock, Arkansas, în 1957.

Această percepție a persistat și după moartea lui Armstrong. Dar astfel de sentimente sunt ciclice și, aproximativ zece ani mai târziu, Armstrong a fost însușit și lăudat de o nouă generație de artiști de jazz, în special de Wynton Marsalis. În ultimele trei decenii, opera și reputația lui Louis Armstrong și-au păstrat prestigiul pe deplin meritat.

$$$

 LOUIS BASSET

Louis Basset s-a născut în 1846, a studiat Literele la Universitatea din Neuchatel, iar în 1869 i-a fost recomandat regelui Carol I de către directorul Poștelor din Neuchatel, Paul Jeanrenaud, aflat în vizită la București pentru a sprijini organizarea serviciilor poștale românești. Soția sa a fost proprietara magazinului „Le Petit Parisien”, situat pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Regal, locul de unde, prin intermediul lui Basset, regina și întreaga suită regală comandau toaletele. Locuința bucureșteană a lui Basset era situată pe strada Boteanu (din amintirile Zoei Cămărășescu, fiica doamnei de onoare a reginei Elisabeta).

Din 1869 și până la moartea sa, în 1931, Louis Basset a fost administrator al bunurilor regale și executor testamentar al regelui Carol I, dar și al succesorului la tron, regele Ferdinand. Regelui Carol I Basset i-a fost confident, iar regelui Ferdinand i-a fost sfătuitor. El redacta scrisorile confidențiale, lui îi încredințau reginele misivele, el ținea lista cu cheltuieli permițându-și să atragă atenția când acestea erau exagerate. Tot el era și administratorul care știa pe de rost tot ce se petrece pe moșiile regale. Carol al II-lea, reîntors din exil la 6 iunie 1930, pentru a ocupa tronul de moștenitor al defunctului rege Ferdinand, îl tratează pe Basset cu respect, ba chiar îl numește prim administrator al Casei Regale, mărindu-i salariul la 50.000 lei, superior tuturor celorlalte retribuții.

Basset vorbea fluent germana și franceza, iar faptul că era cetățean elvețian și aparținea unei țări neutre, a fost de mare importanță în alegerea sa. În 1866 regele Ferdinand îi scrie de pe front reginei Elisabeta o scrisoare de laude și aprecieri la adresa lui Basset, care făcuse un raport exemplar despre moșia regală Broșteni. Cu siguranță că Basset, ca să ajungă la Broșteni, a trecut și prin Borca. Slujbașii din preajma regelui îl considerau pe Basset slugarnic și mărginit, după ce a reușit să ajungă sfetnic de taină. Implicarea directă a lui Basset în episoadele delicate din viața familiei regale și misiunile de maximă importanță ce i-au fost atribuite, nu exclud aportul lui direct în exilarea definitivă a Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, logodită în taină cu viitorul rege Ferdinand. Odată descoperită această alianță, care a fost grabnic desfăcută, regina Elisabeta a fost și ea îndepărtată pentru un timp de la Curtea Regală. Un pedagog pe care regina Maria nu-l suporta a trebuit să plece în Elveția, de unde amenința cu un scandal internațional, în speranța că va fi reprimit la Casa Regală. Basset l-a sfătuit să renunțe și în același timp a aflat și secretele cu care amenința pedagogul. Nu este de mirare că în testamentul regelui Carol I, Basset ocupă un loc de frunte printre moștenitori. Acesta este contextul în care, în perioada 1916-1921, sfătuitorul regelui Carol I face un efort supraomenesc să-l determine pe regele Ferdinand să nu trădeze testamentul politic al unchiului său, anume alianța României cu Puterile Centrale.

De la noul rege primește misiunea de a-i duce fratelui lui, Wilhelm de Hohenzollern, la Sigmaringen, vestea neplăcută că România va intra în război de partea Antantei. Asistând neputincios la înfrângerea imediată a României și de abandonarea ei de aliații din Antanta, Basset a criticat clasa politică, ce nu avea o direcție planificată și care nici nu se grăbea să realizeze o reformă a proprietății rurale, spre îndeplinirea dorinței regelui Carol I de a continua crearea statului modern. El i-a numit iresponsabili pe oamenii politici care au împins România în război, în condițiile în care armata era prost organizată și prost echipată. Loialitatea sa necondiționată față de dinastia de Hohenzollern și empatia față de oamenii simpli, care îndurau greul războiului, îl fac un potrivnic vehement față de conservatorii radicali ,dornici să-l înlăture, la cererea germanilor pe regele Ferdinand de pe tronul României, cât și a exploatării economice excesive a armatei germane din teritoriul românesc ocupat. Basset avea argumente că exploatarea resurselor românești și în special a petrolului de către firme cu capital autohton a avut rezultate, în secolul al XIX-lea, mai mult falimentare. Basset a prevăzut că războiul nu putea să aibă un câștig deplin de cauză și că în urma lui prefacerile sociale vor fi greu de ținut sub control. El credea că nu existau speranțe în înțelepciunea învingătorilor, mai ales după izbucnirea în Rusia a revoluției bolșevice, a războiului civil purtat de toate taberele implicate în numele poporului și a anarhiei.

După Conferința de Pace de la Paris, Basset este profund dezamăgit de trădarea intereselor micilor popoare, printre care se numără și românii, de către marii decidenți în favoarea propriilor interese economice și geopolitice. El a simțit că pacea de la Paris era preludiul unui nou război, iar ordinea mondială nu avea cum să dureze. În 1919 mizeria și recesiunea economică, datorate războiului erau agravate de aceleași mentalități politicianiste. Votul universal era ineficient în condițiile în care cetățenii erau lipsiți de educație politică, aflați la discreția manipulărilor de partid. La 3 mai 1921 Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, încerca să treacă prin parlament o naivă reformă fiscală care era ambițioasă, pentru ca aplicarea ei să fie susținută de statul român. Se pare că ideile vizionare nu au mai fost luate în seamă, pentru că istoria și-a urmat cursul său, pe care Basset îl prevăzuse și cu care nu putea fi de acord. Din 1921 nu mai există nici o însemnare despre Louis Basset, un devotat iremediabil îndrăgostit de România. El scria în 1920: ”Răul de care a suferit România e încă prezent, cerându-și vindecarea de la orbi și de la surzi”.

Surse:

”Războiul unui slujitor devotat”, Basset, L., Editura Humanitas, 2019.

_$$

 LOUIS BRAILLE

Louis Braille a inventat un sistem de puncte în relief care permite persoanelor nevăzătoare să citească și să scrie. Sistemul său este codul acceptat la nivel global pentru persoanele cu deficiențe de vedere.

Cine a fost Louis Braille?

Fiul unui producător de harnașament, Louis Braille a orbit în urma unui accident când avea trei ani. Educat la Institutul Național pentru Tinerii Nevăzători din Paris, Braille a dezvoltat un cod cu puncte în relief care le permitea nevăzătorilor să citească și să scrie. Deși sistemul său a fost utilizat limitat în timpul vieții sale, acesta a fost acceptat la nivel global. Louis Braille a murit în 1852.

Viața timpurie și educația

Louis Braille s-a născut pe 4 ianuarie 1809, în Coupvray, Franța, al patrulea copil al lui Simon-René și Monique Braille. Simon-René Braille fabrica hamuri, șei și alte accesorii pentru cai.

Mai multe din Biografie

Când Braille avea trei ani, și-a rănit un ochi cu o sulă (o unealtă ascuțită folosită pentru a face găuri în piele). Ambii ochi i s-au infectat în cele din urmă, iar până la vârsta de cinci ani, Braille era complet orb. Deși existau puține opțiuni pentru nevăzători la acea vreme, părinții lui Braille doreau ca fiul lor să fie educat. A mers la școală în satul lor și a învățat ascultând. Elev atent, la vârsta de 10 ani, a primit o bursă pentru a urma cursurile Institutului Național pentru Tinerii Nevăzători din Paris.

Institutul Național a fost prima școală de acest fel, fondată de Valentin Haüy pentru a educa elevii nevăzători. La școală, Louis a dobândit atât competențe academice, cât și vocaționale. De asemenea, l-a întâlnit pe Charles Barbier, care, în timp ce servea în armata franceză, a inventat un cod care folosea diferite combinații de 12 puncte în relief pentru a reprezenta diferite sunete. Barbier a numit sistemul sonografie. Cei care nu puteau vedea decodificau punctele atingându-le. Scopul său fusese ca soldații să comunice în tăcere noaptea, dar, din moment ce nu a avut succes ca instrument militar, Barbier s-a gândit că sistemul ar putea fi util pentru persoanele nevăzătoare.

Educator și inventator

Braille a fost unul dintre numeroșii membri ai școlii care au considerat sistemul lui Barbier promițător; dar i-a descoperit și neajunsurile. Era destul de complex (soldați au avut dificultăți în a-l învăța) și se baza pe sunete mai degrabă decât pe litere. Braille a petrecut trei ani - de la 12 la 15 ani - dezvoltând un sistem mult mai simplu. Sistemul său avea doar șase puncte - câte trei puncte aliniate în fiecare dintre cele două coloane. El a atribuit diferite combinații de puncte diferitelor litere și semne de punctuație, cu un total de 64 de simboluri.

În 1829, Braille a publicat „Metodă de scriere a cuvintelor, muzicii și cântecelor simple prin intermediul punctelor, destinată nevăzătorilor și aranjată pentru ei” . A devenit ucenic profesor la Institutul Național pentru Tinerii Nevăzători la vârsta de 19 ani, apoi profesor la 24 de ani. În 1837, școala a publicat prima carte în Braille. Cu toate acestea, sistemul Braille s-a dovedit a fi controversat la institut. Directorul școlii, Alexandre François-René Pignier, susținuse utilizarea Braille, dar Pierre-Armand Dufau l-a interzis când a devenit directorul școlii în 1840. Cu toate acestea, până în 1850, când tuberculoza l-a forțat pe Louis Braille să se retragă din învățământ, metoda sa cu șase puncte era pe cale să fie acceptată pe scară largă.

Moarte

Louis Braille a murit din cauza bolii sale pe 6 ianuarie 1852, la Paris, Franța, la vârsta de 43 de ani.

$$$

 LOUIS DAGUERRE

(Louis Jacques Mandé Daguerre; Cormeilles-en-Paris, lângă Paris, 1787 - Bry-sur-Marne, 1851) Artist și inventator francez, pionier al fotografiei. Louis Daguerre a perfecționat procesul de fixare a imaginilor al compatriotului său Nicéphore Niepce, reușind să reducă timpii de expunere și să obțină instantanee extrem de clare. Inventatorul și-a numit metoda și imaginile obținute după el: dagherotip și dagherotip.

Pictor de decoruri de teatru, Louis Daguerre inventase diorama, un spectacol bazat pe pictură și efecte de iluminare, în jurul anului 1827. Căutând o metodă de a reproduce realitatea în imagini fără pictură, l-a întâlnit pe Nicéphore Niépce , care încă din 1820 experimenta cu plăci de bitum din Iudeea într-o cameră obscură, în care obținea imagini fotografice rudimentare după câteva ore de expunere.

Daguerre a făcut echipă cu Niépce în 1830 și, după moartea lui Niépce în 1833, și-a perfecționat metoda reducând timpul de expunere la câteva minute prin înlocuirea bitumului cu iodură de argint (o substanță sensibilă la lumină ale cărei proprietăți fuseseră descoperite de J. Schulze cu o sută de ani mai devreme). În 1837, a realizat astfel primul procedeu fotografic cunoscut sub numele de dagherotip, care a devenit rapid utilizat pe scară largă. Acesta a fost premiat de guvernul francez și s-a bucurat de o mare popularitate. În 1839, englezul W. H. F. Talbot a anunțat descoperirea unei alte metode care implică producerea prealabilă de negative, prima dintr-o serie de inovații care au continuat să perfecționeze tehnicile fotografice până în zilele noastre.

Un precursor direct al tehnicilor fotografice moderne, dagherotipul a fost una dintre primele tehnici de obținere a imaginilor stabile. Principiile optice ale camerei obscure, pe de altă parte, erau cunoscute de secole. Grecii antici știau că, dacă se făcea o gaură mică în peretele unei camere întunecate, se proiecta o imagine clară (deși inversată) a lumii exterioare. Astfel de camere, numite camere obscure, erau folosite în principal ca instrumente auxiliare pentru desen și perspectivă.

După Renaștere, când perspectiva a căpătat importanță, camerele obscure au devenit mai mici și mai sofisticate. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, au fost create dispozitive constând dintr-o serie de cutii imbricate una în alta și o lentilă pentru focalizare. Unele au adăugat chiar și o oglindă pentru a reflecta imaginea pe o bucată de sticlă deasupra, facilitând trasarea imaginilor. Călătorii purtau cu ei mici camere obscure portabile și trasau peisaje și figuri pe o bucată de hârtie pentru a-și înregistra călătoriile. Până în 1800, aparatul foto fusese inventat de mult timp, dar nimeni nu inventase o metodă pentru conservarea imaginilor.

Având acest scop în minte, francezul Joseph-Nicéphore Niépce a început să experimenteze cu substanțe fotosensibile (substanțe fotosensibile) la începutul secolului al XIX-lea. În 1826, a reușit să capteze prima imagine. Pentru a face acest lucru, a plasat în interiorul camerei o foaie de tablă acoperită cu o soluție de asfalt, care s-a întărit la expunerea la lumină, dar numai după aproximativ opt ore de expunere. Louis Daguerre a descoperit că imaginea creată de lumină putea fi developată cu vapori de mercur după o expunere relativ scurtă (inițial aproximativ 20 de minute). El a numit această procedură dagherotip, deși era mai mult sau mai puțin identică cu cea folosită de Niépce, care murise în 1833, la câțiva ani după începerea colaborării sale cu Daguerre.

Procedura lui Louis Daguerre a constat în tratarea unei plăci de cupru acoperite cu argint pe o parte cu vapori de iod, creând un strat fotosensibil de iodură de argint. Placa a fost expusă în cameră și apoi developată cu vapori de mercur, deoarece mercurul aderă la părțile stratului de iodură de argint care au fost expuse la lumină. În cele din urmă, placa a fost imersată în hiposulfit de sodiu și clătită cu apă.

Un dezavantaj al acestei metode era că fotograful trebuia să care nu doar aparatul foto, ci și tot echipamentul de laborator (aproximativ cincizeci de kilograme) pentru a sensibiliza placa, a o expune și a o developa. Comparativ cu sistemele ulterioare, aceasta avea și alte dezavantaje. În primul rând, se obțineau imagini pozitive inversate de la stânga la dreapta. În plus, dagherotipul rezultat era vizibil doar în anumite unghiuri și condiții de vizualizare; în lumină directă, era vizibilă doar o suprafață metalică lustruită. Sănătatea fotografului era, de asemenea, pusă în pericol, deoarece vaporii de mercur sunt toxici. Nu în ultimul rând, era disponibil doar un original, ceea ce făcea imposibilă obținerea de copii. În ciuda tuturor acestora, dagherotipul producea o imagine pozitivă cu detalii extrem de fine, motiv pentru care a fost foarte popular la începuturile sale.

În același deceniu al anilor 1830, Fox Talbot, un om de știință și matematician englez, a inventat un alt proces prin care imaginile erau create pe hârtie sensibilizată cu straturi alternante de iodură de potasiu și nitrat de argint. De asemenea, a folosit developarea pentru a obține imaginea, rezultând timpi de expunere de 30 de secunde într-o zi însorită și luminoasă. Procesul lui Talbot a produs imagini negative, în care zonele luminoase păreau întunecate, iar zonele întunecate luminoase. Prin ceurarea acestor negative pentru a le face transparente și plasarea unei alte foi de hârtie sensibilizată sub ele, Talbot a reușit să obțină un număr nelimitat de imagini pozitive. Acest proces a fost numit calotip.

Fotografia a cunoscut un avânt considerabil în jurul anului 1870, odată cu descoperirea primelor emulsii fotosensibile uscate pe bază de gelatină și bromură de argint. La scurt timp după aceea, au apărut primele role de film (emulsie de gelatină pe o peliculă subțire de celuloid). Fotografia a devenit astfel accesibilă amatorilor, iar de atunci a fost posibilă conservarea imaginilor din cele mai diverse locuri și situații.