$$$

 Genghis-han și femeile mărețe

„Când marele han și-a eliberat soția din robie, ea era însărcinată. Chinghis a acționat, după măsura veacului, cu o noblețe rară: l-a iubit pe copil precum pe ceilalți fii, i-a lăsat prin testament o treime din împărăție și niciodată nu a rostit vreo îndoială cu privire la paternitatea sa.”

***

Ce drame s-au desfășurat în Marea Stepă – nici Shakespeare nu le-ar fi visat. Întinsă peste teritoriile de astăzi ale Mongoliei, Chinei, Kazahstanului și Rusiei, ea adăpostea popoare nenumărate; dacă pe cineva pierdeai, nu-l mai aflai – pe vremea lui Chinghis-han se spunea: „Caută un fir de nisip în stepă.” Dar acela care țesea firele sorții îi izbea necontenit pe oameni unii de alții, ca și cum un scrib ceresc se grăbea să încheie povestea, să o scrie până la capăt, fără să lase întrebări. Iată cum a fost.

Amintește-ți de mirosul meu!

Mama viitorului Chinghis-han, pe atunci încă Temudjin, Oelun, asemenea tuturor fetelor stepei, nu își alegea soțul; totuși, destinul a fost milostiv, căci a fost logodită cu cel pe care îl iubea. Tânărul ei, Ciledu, din neamul merkiților, nu era vestit prin vitejie, dar era bun și cinstit. Se iubeau cu ardoare, însă fericirea a fost scurtă. „Povestea Tainică” spune că, într-o zi, când Oelun și Ciledu se întorceau dintr-o călătorie — soarele se pleca încet spre linia dreaptă a orizontului, iar aerul mirosea a ierburi încălzite — asupra lor au năvălit războinicii lui Esugei-bagatur. Erau mai mulți, au smuls fata din șa. Fama frumuseții ei străbătuse întreaga stepă; Esugei o râvnise de mult. Ciledu, cuprins de spaimă, a rupt-o la galop, dar Oelun a apucat să-și smulgă haina, strigând:

– Ține minte mirosul meu, cât vei trăi!

Oelun înseamnă „Cea Mare”. Cronicile vorbesc despre ea ca despre o femeie „înțeleaptă, cumpănită și de o hotărâre rece”. Mult timp a așteptat ca logodnicul s-o elibereze, însă el nu a venit. Toți îi spuneau că stepa este largă, femeile multe, iar Esugei are războiul în sânge. O judecată rece, poate… Dar când femeia stepei plânge și arde iubirea din inimă, nu-i mai rămâne decât „rațiune și hotărâre de gheață”. Și copiii. Copiii au devenit viața Oelunei. În 1162 i s-a născut primul fiu, iar în pumnul strâns avea un cheag de sânge. Toți au văzut în asta un semn – băiatul avea să devină un mare războinic și stăpân.

***

După Temudjin, Oelun a mai născut trei fii și o fiică, iar încetul cu încetul a luat frâiele treburilor casei; până și soțul o chema la sfat în chestiuni mari. Dar tihna nu a durat. Esugei a fost otrăvit, iar rudele și apropiații și-au însușit puterea. Atunci, pentru întâia oară în istorie – cronicile spun că niciodată femeile stepei nu se răzvrătiseră împotriva Legilor și Tradițiilor – Oelun a rostit, în esență: „Stați liniștiți, cinstiți neamuri ale soțului meu. Legile vechi ale Stepei poruncesc să mă retrag de pe scena istoriei și să mă închid în cort cu oale și cusături, dar numele meu, Oelun, nu înseamnă degeaba «Cea Mare». Iar faima puterii și hotărârii mele nu întrece în van faima frumuseții și bunătății mele. Aici, eu sunt stăpâna.”

Mâhniți de acest gest nemaivăzut al unei femei care-și cere drepturile, toți neamurile și slugile mortului au părăsit așezarea. Oelun a adunat puținii rămași, s-a urcat pe cal, a ridicat steagul strămoșesc, brodat cu vulturul alb al stepei, și a pornit în urmărire. A reușit să convingă o parte dintre oameni să se întoarcă, dar apoi zvonurile au început să se întindă, cum că nesupunerea femeilor ar fi molipsitoare. Înspăimântați, cei din neam au plecat mai departe, luând cu ei toată turma și averea lui Esugei. Oelun a rămas singură cu copiii. Au supraviețuit culegând fructe sălbatice, boabe, scoțând bulbi de crini de stepă. Cei nobili au mâncat ceapă și usturoi sălbatic până au ajuns stăpâni peste țări. Iar ea necontenit le spunea fiilor că omul harnic nu moare de foame.

***

Iubirea copilăriei

În acele vremuri, în Stepă, obârșia prețuia mai mult decât bogăția. Oelun le spunea fiilor: descendența voastră coboară din marea străbună Alan-Goa, iar fiecare dintre voi va ajunge mare han. Îi creștea cu epopeile eroice, povestindu-le despre strămoșii lor. Fără să-și dea seama, Temudjin a început să viseze că va fi un han măreț, care va uni toate popoarele ce trăiesc în spatele pereților de pâslă. Încă pe vremea când tatăl său trăia, Temudjin a cunoscut o copilă pe nume Borte. El avea nouă ani, ea zece. N-a uitat-o niciodată — știa că, atunci când va crește, o va lua de soție, și așa s-a împlinit.

Borte a adus ca zestre o blană de sobol negru, de o frumusețe și valoare alese. O astfel de blană era o avere prețioasă; Oelun a înțeles că nu mai sunt săraci. Ar fi putut schimba blana pe o întreagă turmă de oi, dar Oelun a socotit că sobolul va fi o investiție în cariera politică a fiului ei. Au dăruit blana unui om puternic — Togril-han — iar cu sprijinul acestuia, Temudjin și-a adunat treptat poporul risipit. Prin stepă a început să circule vestea că este alesul cerului. Temudjin a devenit Chinghis-han. Iar mama îi spunea neostenit: „Ai grijă de Borte; pe mine cel iubit nu m-a păzit.”

***

„Știam că vei veni.”

Și atunci soarta și-a făcut prima înnodoare în povestea lui Chinghis-han: peste așezarea lui au năvălit merkiții, conduși, în acei ani, de fostul logodnic al mamei hanului. Nu uitase mirosul ei, nici rușinea acelei seri în stepă, când dușmanii i-au răpit mireasa, iar el a scăpat fugind. A fost răzbunare: printre prizonieri, merkiții au luat-o și pe tânăra soție a lui Temudjin — pe Borte. Dacă dușmanul e mort, măcar fiul lui să simtă gustul pierderii. Prietenii îl sfătuiau pe Temudjin cu aceleași cuvinte spuse odinioară logodnicului Oelunei: femei sunt destule în stepă, poți găsi o soție frumoasă și de viță bună. Dar el și-a adunat războinicii, a înfrânt dușmanul și a eliberat-o. O striga cu glas tare, iar ea a alergat spre el, i-a prins scara de la șa; ochii ei negri ardeau: „Știam că vei veni după mine.” „Știam că mă aștepți.” Tânărul han nici nu a mai urmărit merkiții fugarilor — își regăsise comoara.

Fiul cel mare

După câteva luni, Borte a născut un fiu, Djuci. În așezare au început șoaptele: al cui fiu este, de fapt? Se spunea că ar fi copilul lui Ccilgira, fiul lui Ciledu, fostul logodnic al mamei lui Temudjin. Dar Temudjin părea să nu audă zvonurile — Djuci era fiul său drag. Mai târziu se șoptea că Borte fusese luată în robie deja însărcinată, iar când căpetenia merkiților — fostul mire al Oelunei — a aflat cine este, a așezat-o în încăpere separată, după perdeaua castității. Însă, pare-se, Oelun însăși răspândise cu pricepere aceste vorbe. Oricum ar fi, Temudjin s-a purtat cu fiul cel mare la fel ca și cu ceilalți. A iubit-o pe Borte toată viața și a prețuit-o din adâncul inimii — povestea mamei îl învățase că adevărata comoară este femeia cu care împarți viața și vatra.