$$$

 Vasile Mureșan, 66 de ani, fost polițist, privește pensiunea pe care a construit-o cu propriile mâini timp de zece ani. Pensiunea "La Stejari" - douăsprezece camere, curte mare cu foc de tabără, în zona Păltiniș, la 30 km de Sibiu. Valoare estimată: 280.000 euro.

Afacerea merge bine. În sezon, pensiunea e plină. Turiști români, străini, grupuri. Vasile gătește, soția lui, Ana, răposată de doi ani, se ocupa de curățenie și administrare. Acum face totul singur și e obosit.

Fiul lui, Mihai, 38 de ani, inginer în Germania, vine în vizită. "Tată, nu mai poți singur. Ești obosit. Vârstă nu iartă."

"Mihai, mă descurc. Am angajat o femeie care mă ajută cu curățenia..."

"Tată, ascultă-mă. Am un plan. Donează-mi pensiunea. Legal, o pun pe numele meu. Eu vin acasă, îmi dau demisia din Germania, ne ocupăm împreună de pensiune. Suntem parteneri. Tu ai experiența, eu am energia. Împreună o ducem mai departe."

Vasile se gândește. Mihai e singur, divorțat de un an, fără copii. În Germania câștigă bine, dar e singur și nefericit. Poate întoarcerea acasă ar fi bună pentru el.

"Mihai, dacă îți donez pensiunea, suntem clar că lucrăm împreună? Eu conduc în continuare, tu mă ajuți?"

"Tată, bineînțeles! De aia mă întorc! Să fim împreună, să dezvoltăm afacerea!"

Vasile semnează donația. Pensiunea devine a lui Mihai.

Mihai se întoarce din Germania după două luni. Vine cu planuri, idei, energie. "Tată, trebuie să modernizăm! Wifi mai rapid, site web nou, promoții pe Instagram!"

Primele luni funcționează bine. Mihai se ocupă de marketing, Vasile de operațiuni. Pensiunea are rezervări mai multe decât înainte.

Dar apoi apar tensiunile. Mihai vrea să schimbe meniul. "Tată, nimeni nu mai vrea sarmale și mămăligă! Trebuie să facem bucătărie modernă, fusion!"

"Mihai, turiștii vin exact pentru mâncare tradițională! Asta ne diferențiază!"

"Tu gândești de la 1990! Trebuie să ne adaptăm!"

Mihai angajează un bucătar fără să îl întrebe pe Vasile. Schimbă meniul. Turiștii se plâng. "Unde sunt sarmalele? Asta era specialitatea voastră!"

"Tată, lasă-i! Sunt bătrâni cu gusturi vechi! Vrem clienți noi, tineri!"

Dar clientela începe să scadă. Review-urile negative apar pe site-uri: "Și-au pierdut autenticitatea. Nu mai e ce era."

Vasile încearcă să vorbească: "Mihai, trebuie să revenim la conceptul original. Pierdem clienți..."

"Tată, eu mă ocup de business acum! Tu te ocupă de grădină și atât!"

"Cum adică eu mă ocup de grădină?! E pensiunea mea!"

"ERA pensiunea ta! Acum e a mea! Legal! Și eu decid strategia!"

Vasile e șocat. "Mihai, am donat pensiunea ca să lucrăm împreună! Nu ca să fii șef!"

"Tată, în orice afacere trebuie să fie UN lider! Și ăla sunt eu! Tu ești prea bătrân să înțelegi piața modernă!"

Luna următoare, Mihai aduce o surpriză. O femeie - Carmen, 34 de ani, fostă colegă din Germania. "Tată, asta e Carmen. Ne-am împrietenit. O să locuiască aici și o să mă ajute cu pensiunea."

Carmen se mută în camera principală - camera în care au locuit Vasile și Ana cincizeci de ani. "Mihai, aia e camera mea!"

"Tată, Carmen are nevoie de camera mare. Tu te muți în camera de la subsol. E perfectă pentru tine - liniștită, răcoroasă."

"Camera de la subsol e pentru depozitare!"

"Am făcut-o locuibilă! Are pat, dulapuri. E ok!"

Vasile se mută în subsol. În camera rece, umedă, fără ferestre mari. În camera care miroase a mucegai.

Carmen începe să se comporte ca o stăpână. Schimbă lucrurile în bucătărie, dă ordine femei de serviciu, îi spune lui Vasile "domnule Vasile" ca și cum ar fi un angajat.

"Mihai, ce e cu Carmen asta? Se poartă de parcă ar fi stăpână aici!"

"Tată, Carmen e parteneră mea de afaceri! Și eventual de viață. Respectă-o!"

"Eu sunt tatăl tău! Eu am construit pensiunea asta!"

"DA, TATĂ! Și eu ți-am mulțumit! Dar acum e timpul meu! Generația ta a fost, acum e rândul meu!"

Sezonul următor, Mihai face schimbări majore fără să îl consulte pe Vasile. Renovează restaurantul - design modern, minimalist. Costă 35.000 euro. Scoate focul de tabără - "e periculos și neconform". Taie stejarul bătrân din curte - "umbră prea multă".

Vasile plânge când vede stejarul tăiat. Stejarul pe care l-a plantat când s-a căsătorit cu Ana. Stejarul sub care a cerut-o în căsătorie.

"Mihai, cum ai putut să tai stejarul?!"

"Tată, era bătrân! Făcea umbră la terasa noua! Era logic să îl tăiem!"

"NU ERA LOGIC! ERA SIMBOLUL PENSIUNII! DE-AIA SE CHEAMĂ 'LA STEJARI'!"

"Eh, schimbăm numele! Carmen a sugerat 'Mountain Retreat'. Sună mai internațional!"

Vasile realizează că a pierdut totul. Pensiunea nu mai e a lui. Deciziile nu mai sunt ale lui. E doar un om bătrân care locuiește în subsol.

Într-o seară, Carmen îi spune: "Domnule Vasile, Mihai și cu mine ne-am gândit... poate ar fi mai bine să vă găsiți un apartament în Sibiu. La oraș. Aici e izolat pentru dumneavoastră la vârsta asta. Și aveți nevoie de mai multă interacțiune socială."

"Carmen, asta e casa mea!"

"Cu tot respectul, e casa lui Mihai. Dumneavoastră locuiți aici pe baza bunăvoinței lui."

Vasile merge la Mihai. "Mihai, Carmen zice să plec. Tu asta vrei?"

Mihai evită privirea. "Tată... poate nu e ideea rea. În oraș ai farmacii, medici, prieteni. Aici ești izolat. Și sincer... e tensiune între noi. Mai bine fiecare în spațiul lui."

"Mihai, eu ți-am dat o pensiune de 280.000 euro ca să putem fi împreună! Ca să lucrăm împreună!"

"Știu, tată. Dar nu a funcționat. Ne certăm constant. Tu nu accepți ideile mele. Eu nu mai pot cu criticile tale. E mai sănătos să ne separăm."

"Eu să plec din casa pe care am construit-o cu mâinile mele?!"

"Tată, legal nu e casa ta! Înțelegi?! LEGAL E A MEA! Și dacă vreau ca tu să pleci, PLECI!"

Vasile nu mai spune nimic. Ia hainele, câteva fotografii cu Ana, și pleacă.

Se mută într-un apartament cu o cameră în Sibiu, chirie 1.200 lei. Din pensia de 3.400 lei, îi rămân 2.200 pentru mâncare și facturi. E strâmt, dar supraviețuiește.

Șase luni mai târziu, vede pe Facebook: "Mountain Retreat - Modern Guesthouse in Păltiniș - New Management". Fotografii cu pensiunea transformată total. Design minimalist, mese moderne, terasa nouă. Nici o urmă din pensiunea tradițională pe care a construit-o.

Mihai nu sună niciodată. Nici de ziua lui, nici de Crăciun, nimic.

Într-o zi, Vasile merge la Păltiniș. Stă în mașină vizavi de pensiunea. Vede turiști intrând, ieșind. Mihai și Carmen pe terasă, zâmbind, servind clienți. Business as usual.

Vasile plânge în mașină. Nu pentru pensiune pierdută. Pentru fiul pierdut.

Un vecin îl recunoaște, vine la mașină. "Domnule Vasile! Ce faceți aici? De ce nu intrați?"

"Nu mai e locul meu, Nea Gheorghe."

"Cum nu e locul dumneavoastră?! Dumneavoastră ați construit pensiunea!"

"Am construit-o. Dar am donat-o. Și odată ce donezi, nu mai e a ta. Nimic nu mai e a ta."

Acum, un an mai târziu, Vasile trăiește modest în apartamentul lui. Are câțiva prieteni, merge la piață, se uită la televizor. E o viață simplă.

Ce a învățat? Că poți să le construiești copiilor un viitor cu mâinile tale - și ei pot să te scoată din acel viitor ca pe un străin incomod. Că "vom lucra împreună" înseamnă "până când eu vreau să fiu șef singur". Că viziunea ta, munca ta, sacrificiul tău pot fi șterse într-o clipă și înlocuite cu "modernizare".

Cel mai dureros? Că fiul tău poate să uite în câteva luni tot ce ai construit în zeci de ani. Că pentru el, tu devii o relicvă a trecutului care trebuie îndepărtată pentru ca viitorul lui să înceapă.

Vasile nu regretă pensiunea. Regretă că nu și-a păstrat demnitatea. Că și-a donat mândria și munca de-o viață unui fiu care a transformat-o în "Mountain Retreat" și l-a trimis să locuiască într-un apartament cu o cameră.

Dar lecția e învățată: sângele tău nu garantează loialitate. Promisiunile făcute înainte de semnătură se evaporă după.

Și uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău este să îi dai totul - ca să înveți ce înseamnă cu adevărat nimic.