$$$

 

Mi-e dor de vremurile acelea în care ştiam numere de telefon pe de rost.

Şi nu erau multe, dar oamenii pe care îi sunam erau dintre cei pe care îi poți suna la miezul nopții şi pleca în lume cu ei.

Şi mai era ceva ... un număr de telefon nu însemna niciodată un singur om la celălalt capăt al firului, ca acum. Putea răspunde mama, sora, bunica, tatăl, fratele omului pe care voiai să-l auzi. Şi mai schimbai şi cu el o vorbă oricât de măruntă, un zâmbet, un sărut-mâna, un un gând bun.

Nu ne eram străini.

Ne ştiam cu toții numele, ni se vedeau mai bine inimile, nu ne căutam adresele pe google, ne cunoşteam cartierele, vecinii, pământul de sub picioare. Habar n-aveam de "privacy", "alone time", "personal space".

Oricând, mergând la vreun prieten, te puteai trezi luat pe sus de vreo bunică şi aşezat direct la masă, fără să te întrebe nimeni nimic, sau cucerit de veselia unor oameni abia întâlniți, care să te primească din prima clipă ca pe unul de-al casei.

O familie nesfârşită de oameni fără teama de a se atinge, privi în ochi, bate pe umăr, îmbrățişa.

O lume neatinsă de ordinea compulsivă a singurătății. Un trib de suflete prietene. Unde prietenia e doar mugurele.

Iubirii.

Cristian Nicola