$$$

 Tiberiu Munteanu, 67 de ani, fost director de școală, privește actul de proprietate pentru ultima dată. Un bloc întreg în Craiova - parter plus două etaje, șase apartamente, zona Craiovița Nouă. Cumpărat în 2005, renovat complet, închiriat constant. Valoare: 420.000 euro. Venit lunar din chirii: 3.200 euro.

"Tată, ești pregătit?" întreabă Sergiu, fiul lui de 40 de ani. Sergiu e profesor de informatică, căsătorit cu Lavinia, contabilă. Au trei copii - 12, 10 și 8 ani.

"Sergiu, tu ești sigur că vrei să administrezi blocul? E muncă multă - chiriași, reparații, facturi..."

"Tată, tocmai de asta vreau să îl preiau acum, cât mai ești în putere să mă înveți! Învăț de la tine cum se face, apoi conduc eu. Suntem echipă!"

Tiberiu se gândește la cei aproape 20 de ani în care a administrat blocul. Cunoaște fiecare chirias, fiecare țeavă, fiecare problemă. A fost meticulos, corect, atent.

"Sergiu, dacă îți donez blocul, înseamnă că păstrăm chiriașii actuali, da? Unii sunt aici de 15 ani. Au devenit ca familia."

"Evident, tată! Nu îi dăm afară pe oameni! Ei plătesc la timp, sunt ok. De ce să schimbăm ceva ce funcționează?"

Tiberiu semnează. Blocul devine proprietatea lui Sergiu.

"Tată, tu rămâi să administrezi în continuare. Eu învăț de lângă tine. Încet, încet, preiau responsabilitățile. Fără grabă."

Primele luni totul e perfect. Tiberiu îl învață pe Sergiu - cum să vorbești cu chiriașii, când să faci reparații, cum să negociezi cu meșteșugarii, cum să ții evidența financiară.

Sergiu pare interesat, pune întrebări, notează.

În luna a patra, Sergiu vine cu o propunere. "Tată, am stat de vorbă cu Lavinia. Chiriașii actuali plătesc chirii mici - 400-500 euro pe apartament. Pe piață, s-ar putea lua 700-800 euro."

"Sergiu, chiriașii ăștia sunt aici de ani. Am făcut contracte pe termen lung la prețuri corecte. Nu putem să le creștem chiriile așa brusc!"

"Nu brusc. Treptat. Anunțăm că de la anul chiriile cresc cu 40%. Cine vrea, rămâne. Cine nu, pleacă și găsim alții."

"Sergiu, doamna Petre e aici de 15 ani! E pensionară! Plătește 400 euro și abia face rost! Cum să îi cerem 560?!"

"Tată, asta e piața! Dacă nu are bani, să găsească ceva mai ieftin! Noi nu suntem organizație caritabilă!"

"Ba eu așa m-am comportat! Ca o persoană decentă! De-aia am avut chiriași fideli care nu mi-au dat probleme niciodată!"

"Și de-aia ai lăsat bani pe masă! Tată, cu chiriile la preț de piață, blocul poate genera 4.800 euro lunar! Acum face 3.200! Pierdem 1.600 euro pe lună din sentimente!"

Tiberiu încearcă să reziste, dar Sergiu e ferm: "Tată, blocul e al meu acum. Eu decid. Și decizia e luată."

Scrisorile pleacă către toți chiriașii: "Începând cu 1 ianuarie, chiria crește cu 40%. Vă rugăm să confirmați dacă acceptați noile condiții."

Doamna Petre vine în lacrimi la Tiberiu. "Domnule Munteanu, cum să plătesc 560 euro? Pensia mea e 2.100 lei! Cu ce să trăiesc?"

Tiberiu e distrus. "Doamnă Petre, îmi pare atât de rău. Nu e decizia mea. Blocul nu mai e al meu."

"Dar cum, domnule Munteanu? Dumneavoastră mi-ați făcut contract!"

"L-am donat fiului meu. El decide acum."

Doamna Petre pleacă în trei luni. Plânge când își ia lucrurile. "Aici am stat de când a murit soțul meu. Era casa mea..."

Trei din cei șase chiriași pleacă. Sergiu găsește alții rapid - plătesc 750 euro, dar sunt pretențioși, zgomotoși, se plâng constant.

"Sergiu, chiriașii noi fac probleme în fiecare săptămână. Ăia vechi nu au făcut nicio problemă în 15 ani!"

"Tată, ăia noi plătesc cu 60% mai mult! Merită orice bătaie de cap!"

Luna următoare, Sergiu îi spune lui Tiberiu: "Tată, trebuie să vorbim. Am calculat cheltuielile. Tu primești 600 euro lunar ca administrator. E prea mult."

"Sergiu, eu muncesc în fiecare zi pentru bloc! Rezolv probleme, vorbesc cu chiriașii, coordonez reparații!"

"Știu. Dar pot să angajez o firmă de administrare cu 400 euro. Economisesc 200."

"Sergiu, eu nu fac asta pentru bani! Fac pentru că e blocul... era blocul meu. Pentru că îmi pasă."

"Exact asta e problema. Îți pasă prea mult. Ești emoțional. Business-ul trebuie să fie rațional. Am decis să lucrez cu firma de administrare."

Tiberiu e concediat din administrarea blocului pe care l-a gestionat 20 de ani.

"Sergiu, tu m-ai concediat?"

"Nu dramatiza! Doar am optimizat costurile! Și sincer, tată, tu sabotezi creșterile de chirii. Îi consolezi pe chiriași, le dai speranțe că o să cobor prețurile. Nu mai pot așa."

Tiberiu pleacă acasă - un apartament cu două camere în alt cartier, unde locuiește singur de când a murit soția lui. Are pensie de 3.800 lei. Trăiește modest.

Trei luni mai târziu, Tiberiu trece pe lângă bloc. Vede un banner mare: "Apartamente de închiriat - Standard Lux - 800 euro/lună."

Firma de administrare e incompetentă. Chiriașii se plâng pe grupurile de Facebook: "Administrarea e dezastru. Nimeni nu răspunde la telefon. Reparațiile durează luni."

Tiberiu vede și suferă. Ăla e blocul lui. El l-a îngrijit ca pe propriul copil.

Un an mai târziu, Sergiu îl sună: "Tată, am o veste. Am pus blocul la vânzare."

Inima lui Tiberiu se oprește. "Să vinzi blocul?"

"Da. Un investitor oferă 480.000 euro. E peste valoarea de piață! Profit de 60.000!"

"Sergiu, ăla e pensia ta! E siguranța familiei tale! De ce să îl vinzi?"

"Pentru că vreau banii acum! Investesc în altceva mai profitabil! Criptomonede, acțiuni! Veniturile pasive din chirii sunt prea mici!"

"PREA MICI?! 4.800 EURO PE LUNĂ E PREA MIC?!"

"Pentru riscul și efortul implicat - DA! Pot să fac mai mult cu banii lichizi!"

"Sergiu, tu nu înțelegi nimic despre investiții! Blocul e activ solid! Criptomonedele sunt gambling!"

"Tată, tu gândești ca un pensionar! Eu gândesc ca un investitor modern! Și decizia e luată!"

"Am donat blocul ca să îl ai pentru copiii tăi! Pentru viitor! Nu ca să îl vinzi pentru crypto!"

"BLOCUL E AL MEU! FAC CE VREAU CU EL!"

Blocul se vinde în două luni. 480.000 euro intră în contul lui Sergiu.

Tiberiu primește transfer: 25.000 euro. Mesaj: "Tată, ți-am trimis partea ta. Mulțumesc pentru bloc."

Douăzeci și cinci de mii. Din 480.000.

Șase luni mai târziu, Tiberiu află de la vecini: Sergiu a pierdut jumătate din bani pe tranzacții cripto eșuate. Restul i-a investit într-un startup care a dat faliment.

Sergiu îl sună disperat: "Tată, am nevoie de ajutor. Am pierdut banii. Nu mai am nimic."

"Sergiu, eu ți-am dat un bloc de 420.000 euro care genera venit stabil. Tu l-ai vândut pentru gambling. Ce vrei acum de la mine?"

"Tată, te rog! Copiii... Lavinia vrea divorț... am nevoie de bani!"

"Nu am bani, Sergiu. Am pensie de 3.800 lei și 25.000 euro pe care îi păstrez pentru urgențe medicale. Nu pot să te ajut."

"Dar eu sunt fiul tău!"

"Și blocul era moștenirea ta. Și tu ai transformat-o în nimic. Nu pot să fac nimic pentru cineva care distruge tot ce primește."

Închide.

Nu mai vorbesc doi ani. Tiberiu trăiește modest în apartamentul lui, cu pensia și cei 25.000 euro care rămân neatinși.

Într-o zi, îl vede pe Sergiu pe stradă. Sergiu arată devastat - slăbit, îmbătrânit, îngrijorat.

"Tată..."

"Sergiu."

"Tată, îmi pare rău. Am fost prost. Am distrus tot."

"Da. Ai fost."

"Poți să mă ierți?"

Tiberiu se gândește mult. "Sergiu, te pot ierta că ai fost prost. Dar nu pot ierta că ai distrus pensia ta, viitorul copiilor tăi, și moștenirea familiei pentru lăcomie și aroganță. Nu pot ierta că ai ignorat tot ce te-am învățat pentru că 'gândești modern'. Nu pot ierta că ai luat un activ solid și l-ai transformat în nimic."

"Tată, am învățat lecția..."

"Prea târziu. Lecția costa 480.000 euro. Nu îți mai pot da altă școlarizare."

Sergiu pleacă.

Acum, trei ani mai târziu, Tiberiu trăiește liniștit. Blocul aparține unui lanț de investiții care îl administrează profesionist. Chiriașii noi sunt ok. Doamna Petre a găsit un apartament mai mic la marginea orașului.

Ce a învățat Tiberiu? Că poți să construiești un activ solid timp de 20 de ani - și copilul tău poate să îl distrugă în doi ani de lăcomie. Că "gândire modernă" înseamnă uneori doar gambling cosmetizat. Că poți să le oferi copiilor siguranța financiară - și ei pot să o transforme în speculații eșuate.

Cel mai dureros? Că lecția învățată de fiul tău costă exact tot ce i-ai dat. Și că uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face ca părinte e să refuzi să mai salvezi pe cineva care a ales să se înece singur.