$$$

 O mamă și-a dus verigheta la amanet ca să-și crească fiul.

Neonul roșu „AMANET NON-STOP” pâlpâia în geamul ud, ca un ochi care nu clipește niciodată. Ana ținea într-o mână o sacoșă de pânză, în cealaltă o cutiuță mică de catifea. În cutie era verigheta — nu mai „a lor” demult, ci o rană rotundă pe care timpul nu reușise s-o închidă. El plecase într-o zi de luni, cu valiza și cu spatele drept. N-a întrebat nimic de copil. Ușa a trântit nu doar holul, ci și capitolul.

— Bună seara, a zis bărbatul grizonat de după tejghea.

— Bună seara… Aș vrea s-o dau. De tot.

A deschis cutia. Inelul a prins o lumină rece. Bărbatul a cântărit, a tastat, a scris. Suma n-a fost mare, dar însemna lapte, pâine, două mere pe zi, manualul de științe promis și, poate, o pereche de ghete mai bune pentru iarnă. Ana a semnat repede, ca să nu vadă nimeni că îi tremură degetele. Când a ieșit, frigul a mușcat aerul, dar în piept i s-a dezmorțit ceva: nu mai purta o amintire grea în buzunar, ci un bilet — dovada că uneori trebuie să lași din mână ca să poți ține mai bine.

Acasă, David dormea cu ghiozdanul la ușă și cu stele fosforescente pe tavan. Ana i-a sărutat fruntea, a pus cumpărăturile pe masă și, pentru prima oară după mult timp, a băut un pahar cu apă fără să-și numere grijile.

Diminețile începeau devreme. Ana făcea curat în două scări de bloc, apoi se oprea la doamna Marioara, o bătrânică din cartier, să-i cumpere medicamentele și să-i încălzească o supă. Seara era a lor: „lecția de la 21:07”. Atunci se lipeau de geam și căutau Stația Spațială pe cer.

— Mami, dacă am avea un telescop mic…

— Până îl avem, uite secretul: cerul se vede bine și cu inima, a zâmbit ea.

Vineri, David a intrat pe ușă cu ochii mari.

— Doamna învățătoare m-a pus la „Citește frumos”! Sâmbătă, la 10. Tu vii, da?

— Vin, normal că vin.

Au exersat seara. A ales o poveste despre un băiat care își construia o stea pentru mama lui, ca să nu-i mai fie frică în întuneric. Ana l-a corectat puțin doar la respirații, ca să lase cuvintele să stea liniștite, apoi i-a făcut clătite subțiri cu gem.

— Știi ce-mi place la tine? a zis ea. Că nu citești doar cu gura. Citești cu inimă.

Sâmbătă, sala era plină de părinți și emoții. David a citit rar și clar, cu pauzele acelea care prind de mână propozițiile. La final s-a lăsat o liniște scurtă, din aceea în care oamenii înghit un nod și nu știu dacă să aplaude sau să respire. A luat premiul II, cu mențiunea „Pentru căldura vocii”. Ana a aplaudat fără rușine: „E mai frumos decât locul I”, i-a șoptit.

La ieșire, o doamnă elegantă s-a apropiat.

— Îmi permiteți? Coordonez un program de burse pentru copii. L-am ascultat pe David: citește foarte bine, rar și cu sens. Am vrea să-l sprijinim cu o bursă lunară, modestă, plus cărți și ateliere.

Ana a clipit des, să nu se verse bucuria.

— Mulțumesc. Ne descurcăm… dar asta ne ajută să respirăm.

Duminică au mers la târgul de vechituri. Pe o masă, între romane ieftine și ceainice ciobite, trona un telescop mic, cu vopseaua sărită. Vânzătorul a zis un preț. Ana a făcut un calcul scurt în minte: chirie, curent, mâncare, biletul de autobuz. A tăcut. Vânzătorul s-a uitat la David, la diploma rulată în pumn.

— Pentru cititorul ăsta mic… mai scădem, a oftat.

Au plecat acasă cu telescopul și cu un lănțișor simplu, cu o stea mică de argint.

— Pentru tine, mami?

— Pentru noi. Să ținem minte că unele lucruri încep să strălucească abia după ce lași altele în urmă.

Seara, au montat telescopul pe pervaz. La 21:07, un punct a trecut peste blocuri ca o șoaptă.

— O vezi?

— O văd, puiule. Și cred că ne vede și ea pe noi.

Într-o marți, Ana a trecut din nou pe lângă amanet. Neonul roșu pulsa la fel, dar în ea nu mai pulsa nimic greu. A intrat, totuși.

— Vă mai pot ajuta cu ceva? a întrebat bărbatul grizonat.

— Nu. Doar… am vrut să vă spun că băiatul meu a primit o bursă. E lunară, mică, dar fix cât să ne așezăm. Se descurcă. Citește foarte bine.

— Atunci e bine, a dat din cap omul. Să știți, se întâmplă des: oamenii vin triști și pleacă drepți. Dumneavoastră sunteți dintre ei.

Ana a ieșit cu mers ușor. Pe gât, steaua de argint bătea ca un puls.

Acasă, David o aștepta cu o foaie colorată: „Planeta Noastră – Proiect”. Peste tot, cratere desenate cu pixul, săgeți și idei.

— Mami, știi ce-am scris? Că planeta noastră e cea mai frumoasă când suntem doi.

— Corect, a zis Ana, strângându-l. Și de multe ori, doi sunt destui cât pentru un univers.

Au mâncat covrigi calzi cu iaurt, au râs la un film și au făcut planuri pentru atelierele de lectură. Greutățile n-au dispărut peste noapte; facturile tot vin, listele tot se scriu pe spatele bonurilor. Dar acum sunt așezate: bursa lunară, modestă, ține de cald cât trebuie, iar restul se aranjează din mers. David citește din ce în ce mai bine — ține cuvintele de mână și le lasă loc să respire. Iar Ana a învățat, în sfârșit, că „fericirea” nu poartă neapărat verighetă. Uneori poartă o stea mică la gât, o diplomă cu mențiunea „căldura vocii” și două mâini care nu se lasă.

Înainte să adoarmă, Ana a privit tavanul cu stele fosforescente. „Nu mai aștept pe nimeni”, și-a spus. „Doar pe mine — în fiecare seară, la 21:07.” A închis ochii liniștită, cu băiatul respirând egal lângă ea și cu sentimentul limpede că, de aici înainte, merg înainte.

Dacă ți-a atins inima, lasă un ❤️ pentru toate mamele care „se descurcă” și dau mai departe putere.

 Dă share — poate povestea asta ajunge exact unde trebuie.