$$$

 Șoferul de autobuz școlar din comuna Vâlcele știe numele tuturor celor 47 de copii pe care i-a dus la școală în ultimii douăzeci de ani, dar săptămâna trecută a început să-i strige pe nume greșit – pe numele copiilor care nu s-au mai întors.

Nea Marius, cincizeci și nouă de ani, același traseu din 2004. Sate răsfirate, drumuri desfundate, același autobuz galben dăruit de nemți.

— Nea Mariuse, de ce m-ați strigat Ionuț? Sunt Andrei.

— Scuze, Andrei. M-am încurcat.

Dar nu se încurcase. Îl văzusem uitându-se lung la copil înainte să-l strige.

După ce a coborât ultimul elev, l-am întrebat:

— Cine e Ionuț?

A oprit autobuzul pe marginea drumului.

— Ionuț Popa. Primul copil pe care l-am dus la școală în 2004. Semăna cu Andrei ăsta. Același zâmbet, aceeași statură.

— Și unde e acum?

— Mort. Germania, accident de muncă. 2019. Construcții. Avea douăzeci și nouă de ani.

Mi-a arătat un caiet. Nume după nume, ani de școală, ce s-a întâmplat cu fiecare.

— Îi țin evidența. Pe toți cei 512 pe care i-am dus în douăzeci de ani.

— De ce?

— Ca să știu câți s-au întors. Câți au rămas în sat. Câți mai trăiesc.

Am numărat rapid. Roșu pentru plecați în străinătate. Negru pentru morți. Albastru pentru cei rămași.

— Doar 43 în sat din 512?

— Restul... Germania, Italia, Spania, Anglia. Sau morți. 31 de morți până acum.

— Cum de știți de toți?

— Părinții îmi spun. Vin la mine când primesc vestea. „Nea Mariuse, știți că Alexandra..." „Nea Mariuse, Gigel nu mai vine acasă niciodată..."

S-a uitat pe geam la dealurile goale.

— Știți ce e dureros? Că-i duc la școală ca să aibă viitor. Și viitorul îi duce departe. Sau îi omoară.

Un copil de vreo șapte ani a făcut semn să oprească. Nu era stație.

— Nea Mariuse, am pierdut autobuzul dimineață!

— Urcă, Mihai. Sau... scuze, Costel. Ești Costel.

Copilul s-a uitat ciudat dar a urcat.

După ce l-a lăsat la școală, Marius mi-a explicat:

— Era Mihai Gheorghe. 2008-2016. Mort în Londra, înjunghiat. Pentru un telefon. Costel ăsta seamănă perfect.

— Și de-aia îl strigați Mihai?

— Nu vreau. Se întâmplă. Văd copilul, creierul vede trecutul. Parcă toți copiii morți sau plecați s-au reîncarnat în ăștia noi.

— E confuz pentru copii.

— Știu. Dar uneori, pentru o secundă, simt că Ionuț, Mihai, Alexandra, toți sunt încă aici. Încă merg la școală. Încă au șansă.

La întoarcere, o mamă l-a oprit.

— Nea Mariuse, Cătălin al meu o să lipsească săptămâna viitoare. Pleacă cu tata în Germania. Definitiv.

Marius a notat în caiet. Nume nou de trecut cu roșu.

— Al câtelea anul ăsta?

— Al șaptelea. Din douăzeci și trei în clasă.

După ce mama a plecat, Marius s-a uitat la mine.

— Vezi? Îi cresc, îi educ, îi export. Fabrică de copii pentru străinătate.

— Dar e mai bine pentru ei.

— E? Ionuț era mai bine mort în Germania decât viu aici? Mihai mai bine înjunghiat în Londra decât sărac în Vâlcele?

Nu știam ce să răspund.

Săptămâna trecută, reuniune de douăzeci de ani de la prima generație. Au venit douăsprezece din patruzeci.

Marius i-a strigat pe toți pe nume. Corect, de data asta.

— Ionuț! ai venit!

— Sunt Dan, nea Mariuse. Ionuț... știți că Ionuț...

— Știu. Dar azi e aici. Prin tine. Ați fost cei mai buni prieteni.

Dan a înțeles. A îmbrățișat pe Marius.

— Da, azi sunt și Ionuț. Pentru dumneavoastră.

Au stat până târziu, povestind. Cei veniți din străinătate, cei câțiva rămași.

La plecare, unul a spus:

— Nea Mariuse, știți de ce ne întoarcem? Nu pentru sat. Pentru dumneavoastră. Să vadă că unii au reușit. Că nu i-ați dus degeaba la școală.

— Și ceilalți 28 care nu sunt aici?

— Sunt și ei. În noi. Cum ziceți dumneavoastră - îi purtăm pe toți.

Marius încă conduce autobuzul școlar. Încă strigă copiii pe nume greșit uneori.

Dar acum copiii știu. Când îi strigă altfel, răspund oricum.

Pentru că înțeleg că Nea Marius nu-i vede doar pe ei. Vede douăzeci de ani de copii. Pe cei care au fost, pe cei care sunt, pe cei care nu vor mai fi.

Și încearcă să-i țină pe toți în autobuzul lui galben. Măcar cu numele.