$$$

 LOUIS DAGUERRE

(Louis Jacques Mandé Daguerre; Cormeilles-en-Paris, lângă Paris, 1787 - Bry-sur-Marne, 1851) Artist și inventator francez, pionier al fotografiei. Louis Daguerre a perfecționat procesul de fixare a imaginilor al compatriotului său Nicéphore Niepce, reușind să reducă timpii de expunere și să obțină instantanee extrem de clare. Inventatorul și-a numit metoda și imaginile obținute după el: dagherotip și dagherotip.

Pictor de decoruri de teatru, Louis Daguerre inventase diorama, un spectacol bazat pe pictură și efecte de iluminare, în jurul anului 1827. Căutând o metodă de a reproduce realitatea în imagini fără pictură, l-a întâlnit pe Nicéphore Niépce , care încă din 1820 experimenta cu plăci de bitum din Iudeea într-o cameră obscură, în care obținea imagini fotografice rudimentare după câteva ore de expunere.

Daguerre a făcut echipă cu Niépce în 1830 și, după moartea lui Niépce în 1833, și-a perfecționat metoda reducând timpul de expunere la câteva minute prin înlocuirea bitumului cu iodură de argint (o substanță sensibilă la lumină ale cărei proprietăți fuseseră descoperite de J. Schulze cu o sută de ani mai devreme). În 1837, a realizat astfel primul procedeu fotografic cunoscut sub numele de dagherotip, care a devenit rapid utilizat pe scară largă. Acesta a fost premiat de guvernul francez și s-a bucurat de o mare popularitate. În 1839, englezul W. H. F. Talbot a anunțat descoperirea unei alte metode care implică producerea prealabilă de negative, prima dintr-o serie de inovații care au continuat să perfecționeze tehnicile fotografice până în zilele noastre.

Un precursor direct al tehnicilor fotografice moderne, dagherotipul a fost una dintre primele tehnici de obținere a imaginilor stabile. Principiile optice ale camerei obscure, pe de altă parte, erau cunoscute de secole. Grecii antici știau că, dacă se făcea o gaură mică în peretele unei camere întunecate, se proiecta o imagine clară (deși inversată) a lumii exterioare. Astfel de camere, numite camere obscure, erau folosite în principal ca instrumente auxiliare pentru desen și perspectivă.

După Renaștere, când perspectiva a căpătat importanță, camerele obscure au devenit mai mici și mai sofisticate. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, au fost create dispozitive constând dintr-o serie de cutii imbricate una în alta și o lentilă pentru focalizare. Unele au adăugat chiar și o oglindă pentru a reflecta imaginea pe o bucată de sticlă deasupra, facilitând trasarea imaginilor. Călătorii purtau cu ei mici camere obscure portabile și trasau peisaje și figuri pe o bucată de hârtie pentru a-și înregistra călătoriile. Până în 1800, aparatul foto fusese inventat de mult timp, dar nimeni nu inventase o metodă pentru conservarea imaginilor.

Având acest scop în minte, francezul Joseph-Nicéphore Niépce a început să experimenteze cu substanțe fotosensibile (substanțe fotosensibile) la începutul secolului al XIX-lea. În 1826, a reușit să capteze prima imagine. Pentru a face acest lucru, a plasat în interiorul camerei o foaie de tablă acoperită cu o soluție de asfalt, care s-a întărit la expunerea la lumină, dar numai după aproximativ opt ore de expunere. Louis Daguerre a descoperit că imaginea creată de lumină putea fi developată cu vapori de mercur după o expunere relativ scurtă (inițial aproximativ 20 de minute). El a numit această procedură dagherotip, deși era mai mult sau mai puțin identică cu cea folosită de Niépce, care murise în 1833, la câțiva ani după începerea colaborării sale cu Daguerre.

Procedura lui Louis Daguerre a constat în tratarea unei plăci de cupru acoperite cu argint pe o parte cu vapori de iod, creând un strat fotosensibil de iodură de argint. Placa a fost expusă în cameră și apoi developată cu vapori de mercur, deoarece mercurul aderă la părțile stratului de iodură de argint care au fost expuse la lumină. În cele din urmă, placa a fost imersată în hiposulfit de sodiu și clătită cu apă.

Un dezavantaj al acestei metode era că fotograful trebuia să care nu doar aparatul foto, ci și tot echipamentul de laborator (aproximativ cincizeci de kilograme) pentru a sensibiliza placa, a o expune și a o developa. Comparativ cu sistemele ulterioare, aceasta avea și alte dezavantaje. În primul rând, se obțineau imagini pozitive inversate de la stânga la dreapta. În plus, dagherotipul rezultat era vizibil doar în anumite unghiuri și condiții de vizualizare; în lumină directă, era vizibilă doar o suprafață metalică lustruită. Sănătatea fotografului era, de asemenea, pusă în pericol, deoarece vaporii de mercur sunt toxici. Nu în ultimul rând, era disponibil doar un original, ceea ce făcea imposibilă obținerea de copii. În ciuda tuturor acestora, dagherotipul producea o imagine pozitivă cu detalii extrem de fine, motiv pentru care a fost foarte popular la începuturile sale.

În același deceniu al anilor 1830, Fox Talbot, un om de știință și matematician englez, a inventat un alt proces prin care imaginile erau create pe hârtie sensibilizată cu straturi alternante de iodură de potasiu și nitrat de argint. De asemenea, a folosit developarea pentru a obține imaginea, rezultând timpi de expunere de 30 de secunde într-o zi însorită și luminoasă. Procesul lui Talbot a produs imagini negative, în care zonele luminoase păreau întunecate, iar zonele întunecate luminoase. Prin ceurarea acestor negative pentru a le face transparente și plasarea unei alte foi de hârtie sensibilizată sub ele, Talbot a reușit să obțină un număr nelimitat de imagini pozitive. Acest proces a fost numit calotip.

Fotografia a cunoscut un avânt considerabil în jurul anului 1870, odată cu descoperirea primelor emulsii fotosensibile uscate pe bază de gelatină și bromură de argint. La scurt timp după aceea, au apărut primele role de film (emulsie de gelatină pe o peliculă subțire de celuloid). Fotografia a devenit astfel accesibilă amatorilor, iar de atunci a fost posibilă conservarea imaginilor din cele mai diverse locuri și situații.