$$3

 „Tânăra care a vindecat sub foc – Povestea lui Kate O’Hare-Palmer”

8 iunie 1968.

Când Kate O’Hare-Palmer a coborât din avion în Vietnam, primul lucru care a lovit-o nu a fost zgomotul armelor, ci căldura sufocantă și mirosul de praf, sânge și motorină — mirosul războiului. Avea doar douăzeci și doi de ani, îmbrăcată impecabil în uniforma de vară a Army Nurse Corps, prea tânără pentru a înțelege pe deplin locul în care pășea. Pe pistă, soldații care se întorceau acasă zăceau tăcuți lângă duffel bag-urile lor, privirea pierdută undeva dincolo de lume. Mai târziu, avea să afle că îi numeau „privirea de o mie de yarzi”. Curând, o va avea și ea.

Prima zi a fost o lecție fără milă. O femeie vietnameză a fost adusă de urgență cu o aortă ruptă. Kate n-a avut timp nici măcar să-și pună mănușile. A ținut viața acelei femei între palme pentru câteva minute. A pierdut-o. Era prima moarte. Nu avea să fie ultima.

Venise dintr-o familie militară, crescută în spiritul datoriei și al onoarei. Credea că e pregătită. Nu era.

La 2nd Surgical Hospital, întâi la Lai Khe, apoi la Chu Lai, a învățat că medicina de front nu seamănă cu niciun manual. Elicopterele aterizau atât de aproape, încât nisipul ardea pe piele. Tineri de 18, 19 ani erau coborâți pe tărgi — unii fără brațe, alții fără picioare, alții doar cu o suflare de viață. Iar ea trebuia să decidă:

Trăiește. Moare. Încearcă.

Aceasta era trierea — un joc al lui Dumnezeu pe care niciun om nu-l poate câștiga. Medicii spuneau că asistentele de campanie aveau unele dintre cele mai ridicate rate de traumă posttraumatică din tot războiul, pentru că ele priveau moartea fără armă, doar cu mâinile goale și conștiința încărcată.

Kate lucra doisprezece ore pe zi, șase zile pe săptămână. Când răniții veneau în valuri, lucra și în a șaptea. Într-o zi, au adus un soldat cu muniție activă în trup. Un pas greșit, și întreaga sală de operații ar fi sărit în aer. Toți au fugit. Ea a rămas. Cu mâinile neclintite, a ajutat chirurgul și un expert în bombe să extragă fiecare fragment, fiecare secundă riscând totul. Soldatul a trăit. Ea a tremurat abia după ce totul s-a terminat.

Printre atâtea răni și sânge, existau și raze de lumină. Mergea în sate pentru a trata copii prinși între linii de foc. Acolo își amintea de ce plecase — nu pentru război, ci pentru vindecare. Dar după trei săptămâni, credința i s-a fisurat.

„Eram credincioasă”, avea să spună mai târziu. „Dar acolo… m-am supărat pe Dumnezeu.”

A servit paisprezece luni. Când s-a întors acasă, războiul n-a rămas în spatele ei. L-a purtat în tăcere, ani de zile. Lumea nu vorbea despre femeile din Vietnam. Nimeni nu le vedea.

Abia în 1993, la inaugurarea Vietnam Women’s Memorial, și-a regăsit vocea. Acolo, printre sute de asistente care plângeau și râdeau laolaltă, și-a dat seama că nu fusese singură niciodată.

De atunci, Kate O’Hare-Palmer a luptat din nou — nu cu bisturiul, ci cu vorbele și legile.

Pentru:

• Drepturile femeilor veterane

• Recunoașterea serviciului lor în zone de luptă

• Asistență medicală și sprijin psihologic în cadrul VA

• Memoria și istoria celor care au slujit fără uniformă de erou

Astăzi, la 79 de ani, Kate încă servește. Este președinta Comitetului Național al Femeilor Veterane din cadrul Vietnam Veterans of America. Merge prin școli, vorbește cu elevi, cu soldați, cu alți veterani care încă se luptă cu războiul din interior.

A salvat vieți sub foc. Acum salvează suflete.

A fost tânără când a învățat ce înseamnă moartea.

Este bătrână și înțeleaptă când ne învață ce înseamnă viața.

Morală:

Uneori, curajul nu înseamnă să lupți cu arma, ci să nu fugi de suferință. Să stai acolo, să îți ții tremurul în palme și să spui: încă pot ajuta.

#VietnamWar #WomenInHistory #ArmyNurseCorps #KateOHarePalmer #Veterans #Courage #History