$$$

 Femeia care face injecții la domiciliu în Rahova coboară întotdeauna cinci etaje pe scări după ce urcă cu liftul – am aflat că așa își numără pacienții care nu au mai sunat.

Doamna Rodica, șaizeci și trei de ani, asistentă pensionară, venea la mama de două ori pe săptămână pentru insulină.

— De ce nu veniți direct cu liftul? am întrebat-o văzând-o coborând pe scări de la etajul nouă.

— Exercițiu, draga. La vârsta mea, mișcarea e viață.

Dar într-o zi, liftul era stricat. Am urcat împreună pe scări. La fiecare etaj, se oprea la câte o ușă, asculta, oftă și continua.

— Ce faceți?

— Verific. Uneori uit cine mai e și cine nu.

— Cine mai e?

S-a oprit între etajul șase și șapte, s-a așezat pe treaptă.

— Fac injecții la domiciliu de cincisprezece ani de când m-am pensionat. Am vreo optzeci de bătrâni în cartier. Unii mor și nu anunță nimeni.

— Cum adică?

— Mor singuri. Familia îi găsește după zile, săptămâni. Dar eu știu mai repede. Când nu mai sună pentru injecție, urc și ascult la ușă.

Mi-a arătat un carnețel uzat. Nume, adrese, tăiate cu roșu.

— Ăștia sunt cei plecați anul ăsta. Douăzeci și trei. La fiecare, am fost prima care a observat că nu mai răspund.

— Și ce faceți?

— Sun la administrator. El cheamă poliția. Eu plec. Nu pot să-i văd așa. Prefer să-mi amintesc cum erau când le făceam injecția și vorbeau despre nepoți.

Am ajuns la etajul nouă. Mama m-a întâmpinat în ușă.

— Rodica, dragă, poftim! Și Laura e aici!

În timp ce pregătea injecția, doamna Rodica povestea cu mama.

— Doamna Vasilescu, ține insulina în frigider?

— Normal, Rodica. De parcă e prima oară.

— Întreb la toți. Alzheimer-ul nu iartă. Doamna de la 4 și-a pus insulina în cuptor săptămâna trecută. Credea că e tava de copt.

După injecție, mama i-a dat banii.

— Patruzeci de lei, ca întotdeauna?

— Treizeci, doamnă. V-am zis că nu iau mai mult.

— Dar drumul, seringile...

— Drumul îl fac oricum. Seringile le cumpăr en-gros. Treizeci și gata.

După ce-a plecat, mama mi-a spus:

— Știi că nu ia mai mult de treizeci de la nimeni? Indiferent cât insistăm. Și la cei foarte săraci vine gratis, zice că e „în trecere".

Săptămâna următoare, am însoțit-o pe doamna Rodica în runda ei.

Primul pacient: domnul Ion, etaj 2. Diabet și singurătate cronică.

— Cum e glicemia, domnule Ion?

— 150. Dar singurătatea e pe 300.

— Păi să vă fac și o injecție de vorbă, a zâmbit ea.

Au stat de vorbă cincisprezece minute despre nepoții care nu mai vin.

A doua: doamna Elena, parter. Insulină și Parkinson.

— Tremur mai rău, Rodica.

— Știu, dragă. Dar zâmbetul îți tremură frumos.

La blocul următor, s-a oprit la etajul trei. A ascultat la ușă. Nimic.

— Domnul Gheorghe. N-a sunat de trei zile.

A sunat la ușă. Lung. Apoi a bătut.

Un glas slab din interior:

— Nu pot să mă ridic...

Doamna Rodica a sunat la 112, apoi la administrator pentru cheie.

L-am găsit pe domnul Gheorghe pe jos în baie. Căzuse de două zile. Deshidratat, dar viu.

— Știam că vii, Rodica. Tu nu uiți pe nimeni.

La spital, doamna Rodica i-a ținut mâna până au venit medicii.

— De ce faci asta? am întrebat-o. Nu ești obligată.

— Când lucram în spital, tratam boli. Acum tratez singurătate. E mai greu de vindecat, dar mai important.

Mi-a arătat carnețelul din nou.

— Vezi numerele astea lângă nume? E de câte ori pe lună mă sună. Unii pentru injecții reale. Alții inventează nevoi medicale doar să vină cineva.

— Și mergi?

— Merg. Cobor mereu pe scări să ascult la ușile celor care nu mai sună. Să nu moară neauziți.

— Dar cine te aude pe tine?

A zâmbit trist.

— Am un fiu în Canada. Sună o dată pe lună. „Ești bine, mamă?" „Sunt, dragă." Ce să-i spun? Că urc nouă etaje pe zi să verific dacă bătrânii cartierului încă respiră?

Am tăcut. Ce puteam spune?

— Dar știi ce? a continuat ea. Când o să mor, o să fie cineva care să observe. Poate doamna Vasilescu, mama ta, când n-o să mai vin pentru injecție. Poate domnul Ion când n-o să-i mai bat la ușă. Cineva o să observe că lipsesc. Și asta e mai mult decât au majoritatea.

Luna trecută, doamna Rodica nu a venit la mama. Am sunat-o. Nu răspundea.

Am găsit-o acasă, în pat, cu gripă severă.

— De ce nu ai spus?

— Nu vreau să deranjez...

— Rodica, tu verifici tot cartierul. Lasă cartierul să te verifice și pe tine.

Am făcut un grup de WhatsApp: „Pacienții doamnei Rodica". 80 de membri în două zile.

Acum, când nu răspunde la telefon până în prânz, cineva bate la ușa ei.

Când e bolnavă, pacienții îi aduc supă.

Când coboară pe scări ascultând la uși, uneori găsește bilețele lipite: „Sunt bine, Rodica. Doar dorm mai mult. - Dl. Gheorghe"

Cartierul care era verificat a învățat să verifice înapoi.

Și doamna Rodica? Încă coboară pe scări. Încă ascultă. Încă numără.

Dar acum știe că și ea e numărată. Că cineva ar observa dacă ar tăcea.

În Rahova, unde bătrânii mor singuri în apartamente de bloc, o asistentă pensionară a creat o rețea invizibilă de grijă.

Treizeci de lei injecția. Gratis ascultatul la ușă. Prețul salvării: să observi când cineva lipsește.