$$_

 Elena Stanciu, 59 de ani, foste asistentă medicală, semnează actele la notariat cu mâna care nu-i tremură - nu pentru că e sigură, ci pentru că a luat deja decizia și nu mai există cale de întoarcere.

Apartamentul din Constanța - patru camere în Tomis Nord, etaj trei, vedere spre mare în zare, 95 mp, renovat complet anul trecut - valoare 135.000 euro. Acum aparține fiicei ei, Anca.

"Mamă, ești cea mai bună! Îți mulțumesc din suflet!" Anca o îmbrățișează strâns. Are 32 de ani, funcționară publică, căsătorită de trei ani cu Bogdan, tehnician dentar.

"Anca, tu mi-ai promis că pot să rămân să locuiesc în apartament, da? Măcar câțiva ani, până..."

"Mamă, bineînțeles! E casa ta! Noi doar vrem să avem actele în regulă pentru viitor. Știi cum e, birocrația la moșteniri e un coșmar. Așa e totul simplu."

Elena a rămas văduvă de cincisprezece ani. Soțul a murit tânăr, infarct la 48 de ani. Ea a crescut-o singură pe Anca. A lucrat ture duble, nopți, sărbători. Fiecare leu a fost pus deoparte pentru apartamentul ăsta și pentru viitorul Ancăi.

Anca s-a căsătorit cu Bogdan și locuiesc într-o garsonieră în Km 4-5. E mică, aglomerată. De un an vorbesc despre un loc mai mare.

"Mamă, noi căutăm să ne mutăm undeva mai spațios. Dar până găsim, tu stai liniștită în apartament. Îl întreții, îl ai grijă. E perfect așa."

Elena acceptă. Îi sună logic. Ea rămâne în apartamentul ei, Anca are siguranța juridică, totul e aranjat civilizat.

Primele trei luni totul e normal. Elena trăiește exact ca înainte. Anca vine în vizită duminica, beau cafea, vorbesc. Nimic nu s-a schimbat.

Luna a patra aduce surpriza. Anca vine cu Bogdan. "Mamă, trebuie să vorbim."

Elena simte îngrijorare. "Ce s-a întâmplat?"

"Am găsit o oportunitate. Un apartament de vânzare în Km 4. Trei camere, bloc nou, ideal pentru noi. Dar e 120.000 euro."

"Bine, și?"

"Ei, noi nu avem banii. Avem doar 40.000 economisiți. Ne-ar trebui credit, dar... mamă, dacă am vinde apartamentul ăsta, am avea destui bani să cumpărăm celălalt fără credit!"

Elena simte cum pământul dispare sub picioare. "Să vindeți... apartamentul ăsta?"

"Da! Îl vindem pe ăsta - 135.000 euro - cumpărăm pe celălalt - 120.000 - și mai rămân și 15.000 pentru mobilat! E perfect!"

"Anca... dar eu aici locuiesc."

"Știm, mamă! De asta am venit să discutăm. Te muți cu noi! Apartamentul nou are trei camere. Una pentru noi, una pentru copii când o să avem, și una pentru tine!"

"Anca, tu mi-ai promis că pot să rămân aici. Ți-am donat apartamentul cu condiția să pot locui în el."

"Mamă, nu a fost nicio condiție scrisă! Am semnat o donație simplă. Și circumstanțele s-au schimbat! Avem oportunitatea să ne îmbunătățim viața!"

"Pe banii mei! Pe apartamentul meu!"

Bogdan intervine: "Doamna Elena, cu tot respectul, apartamentul e al Ancăi acum. Legal. Noi încercăm să fim corecți și vă oferim să locuiți cu noi. Mulți nici asta nu ar face."

"Eu am locuit în apartamentul ăsta douăzeci de ani! Am renovat, am investit, am..."

"DA, MAMĂ! Și ți-am mulțumit! Ți-am zis mersi! Dar viața merge înainte! Nu putem sta blocați pentru că tu vrei să stai într-un apartament prea mare pentru o persoană!"

Elena e șocată. Nu recunoaște fiica în fața ei.

"Anca, dacă vinzi apartamentul, eu unde mă duc?"

"ȚI-AM SPUS! Cu noi! Camera ta, spațiul tău!"

"Nu vreau să locuiesc cu voi. Vreau apartamentul meu."

"NU MAI E AL TĂU! E AL MEU! Și dacă vreau să îl vând, îl vând!"

Elena încearcă să rămână calmă. "Anca, gândește-te bine. Asta e casa mea. Casa în care te-ai născut. Casa unde am suferit, am plâns, am crescut-o singură pe tine după ce a murit tata. Nu poți..."

"POT! Pot pentru că e legal al meu! Și o să îl vând!"

Bogdan și Anca pleacă. Elena rămâne singură în apartamentul care nu mai e al ei.

A doua zi, Elena merge la un avocat. "Pot să contest donația?"

"Pe ce temei, doamnă?"

"Pe temeiul că fiica mea mi-a promis că pot locui în apartament și acum vrea să îl vândă."

"Aveți ceva în scris? O clauză în actul de donație?"

"Nu. A fost o înțelegere verbală."

Avocatul scutură din cap. "Fără act scris, nu puteți proba nimic. Legal, apartamentul e al ei. Poate face ce vrea cu el."

Elena pleacă distrusă.

O săptămână mai târziu, Anca pune apartamentul la vânzare. Elena vede anunțul pe internet. "Apartament 4 camere, Tomis Nord, vedere spre mare, complet renovat, 135.000 euro, negociabil."

Elena sună: "Anca, te rog. Nu face asta."

"Mamă, e decis. Am găsit cumpărător - 132.000 euro. Peste două săptămâni semnăm."

"Și eu?"

"Ți-am spus! Vino cu noi!"

"Am 59 de ani, Anca. Am prietenii aici, viața mea aici. Nu vreau să locuiesc în Km 4 într-o cameră din apartamentul vostru!"

"Atunci găsește-ți ceva! Nu e problema mea!"

"Cum să îmi găsesc? Cu ce bani? Pensia mea e 2.400 lei! O chirie e minimum 1.500!"

"Nu știu ce să îți spun, mamă! Poate găsești ceva mai ieftin. Sau te împrietenești cu cineva. Nu e treaba mea!"

Elena închide telefonul. Pentru prima dată în viață, urăște pe cineva. Și persoana aia e fiica ei.

Elena sună o vară de-a ei, Doina, care locuiește în Medgidia. "Doina, pot să vin la tine temporar? Am o problemă serioasă."

"Bineînțeles, Eleno! Ce s-a întâmplat?"

Când Elena povestește, Doina e indignată. "Anca chiar face asta? După ce i-ai dat totul?"

"Da. Vinde apartamentul și eu trebuie să plec."

"Vino aici. Am o casă cu trei camere. Stai cât vrei."

Elena își face bagajele. Când Anca vine și vede, spune: "Mamă, de ce faci circ? Dacă vroiai să pleci, puteai să îmi spui."

"Ți-am spus. Dar tu vinzi casa mea."

"E casa mea, mamă! Casa MEA!"

"Ai dreptate, Anca. E casa ta. Legal. Moral? Moral e casa pe care am construit-o eu pentru tine și pe care tu o transformi în bani."

Apartamentul se vinde în trei săptămâni. 132.000 euro. Anca și Bogdan cumpără apartamentul nou, îl mobilează scump, postează poze pe Facebook.

Anca trimite SMS: "Mamă, ți-am virat 6.000 euro. Să ai cu ce să îți începi viața nouă. Mulțumesc pentru apartament."

Șase mii de euro. Din 135.000.

Elena nu răspunde.

La Medgidia, Elena își reconstruiește viața. Găsește un job part-time la o farmacie - 1.800 lei. Cu pensia, ajunge la 4.200 lei lunar. Plătește jumătate din facturi la Doina. Restul pune deoparte.

Anca nu mai sună. Pe Facebook, poze din apartamentul nou, din restaurante, din vacanțe. Viața merge înainte.

Un an mai târziu, Anca naște. O fetiță. Elena află de pe Facebook.

Primește un mesaj: "Mamă, am născut! O cheamă Irina. Vrei să vii s-o cunoști?"

Elena se gândește mult înainte să răspundă.

"Anca, te felicit pentru Irina. Dar nu, mulțumesc. Nu vreau să vin. Am învățat că familia înseamnă mai mult decât legături de sânge. Înseamnă respect. Înseamnă să îți ții promisiunile. Tu mi-ai arătat că pentru tine eu sunt o resursă financiară, nu o mamă. Îți doresc tot binele, dar la distanță."

Anca răspunde furios: "Ești egoistă! Nu vrei să îți cunoști nepoata?!"

Elena: "Tu nu ai vrut să îți păstrezi mama. Eu nu vreau să îmi imaginez că sunt bunica unei copile a cărei mamă m-a pus pe stradă pentru 132.000 euro."

Anca nu mai scrie.

Acum, doi ani mai târziu, Elena e stabilă la Medgidia. Are serviciu, are Doina, are liniște. Nu e viața pe care și-o imagina, dar e o viață demnă.

Ce a învățat? Că poți să le oferi copiilor totul - și ei pot considera că nu datorează nimic. Că "mulțumesc" nu înlocuiește loialitatea. Că promisiunile verbale nu valorează nimic când apar banii pe masă.

Și cel mai dureros: că propria ta copilă te poate privi ca pe un obstacol în calea prosperității ei. Că sacrificiul tău de-o viață poate fi evaluat la șase mii de euro și considerat "generos."

Elena nu regretă apartamentul. Regretă că nu a cerut să fie pusă în act condiția de uzufruct pe viață. Regretă că a crezut că fiica ei e diferită.

Dar mai ales regretă că a descoperit prea târziu: uneori, străinii sunt mai loiali decât sângele tău.