— Bună ziua, doamnă… nu prea pot să respir. Mă ține în piept de aseară.
— Bilet de trimitere, buletin, card.
— Cardul îl am, trimitere n-am. A venit brusc.
— Atunci veniți mâine, consultațiile sunt până la 12.
Holul spitalului mirosea a dezinfectant și a grabă. Pe scaunele de plastic, oameni cu ochii obosiți, câteva sticle cu apă, hârtii mototolite în mâini. Nea Sandu își ținea pieptul cu palma dreaptă. Nu era durere ascuțită, dar nici una care să te lase să dormi. „Ca o piatră caldă apăsată pe inimă,” își zise. Avea 68 de ani și nu se obișnuise să ceară ajutor; din păcate, corpul îl învăța acum altceva.
— Următorul! se aude răstit de la ghișeu.
Un domn cu geacă de piele se ridică, întreabă ceva, pleacă nervos. Apoi vine rândul lui.
— Bună ziua, doamnă… nu prea pot să respir. Mă ține în piept de aseară.
— Bilet de trimitere, buletin, card.
— Cardul îl am, trimitere n-am. A venit brusc.
— Atunci veniți mâine, consultațiile sunt până la 12.
— Doamnă, e urgență…
— Domnule, nu decideți dvs. ce e urgență. Următorul!
Cuvintele i-au încremenit în gât. S-a dat un pas înapoi și s-a așezat pe marginea unui scaun. I-a fugit privirea la o femeie tânără cu copil în brațe, la un bătrân care-și masa genunchiul, la o fată cu ochii roșii. Toți tăceau. „Nu vreau să încurc. Mai stau un pic.” A băut o gură de apă, a închis ochii.
— Cine are dificultăți de respirație? se aude din capătul holului o voce hotărâtă.
Un medic tânăr, cu halatul desfăcut la gât și stetoscopul atârnând ușor, privea peste oameni.
— Eu… răspunde nea Sandu fără să ridice capul.
Medicul vine direct la el.
— De când?
— De aseară. Și mă cam strânge aici, în stânga.
— Ați mai avut?
— Nu așa.
Doctorul se întoarce spre ghișeu.
— Opriți un minut rândul, vă rog. Îl iau pe domnul acum, e prioritar.
— Dar nu are trimitere, ridică din umeri doamna de la ghișeu.
— Are simptome, are puls crescut, e dispneic. Omul înainte de formular. Vă rog să notați că e preluat pe urgență. Mulțumesc.
S-a făcut liniște, apoi câteva priviri s-au înmuiat. O femeie cu eșarfă a zis simplu: „Așa e.” Medicul l-a sprijinit pe nea Sandu de cot și l-a dus pe culoarul luminat rece. I-au făcut EKG, tensiune, saturație. Asistenta i-a pus canula cu gesturi sigure. Piatra caldă din piept părea că se mai topește.
— Domnule Sandu, o să rămâneți azi la noi pentru investigații. Pare un episod anginos, n-aveți de ce să vă speriați, dar nici nu-l ignorăm. Ați făcut bine că ați venit.
Nea Sandu a dat din cap, rușinat fără motiv.
— N-am vrut să deranjez. Doamna de la ghișeu…
— O să vorbesc eu cu dânsa, zice medicul. Sunt zile grele, dar graba nu scuză lipsa de triere. Îmi pare rău că ați trecut prin asta.
După câteva ore, cu tratamentul început și cu analizele făcute, respira deja mai ușor. În salon, pe patul de alături, un domn povestise cu haz despre cum „l-au chemat analizele la spital, că el singur n-ar fi venit”. O glumă simplă care rupea teama. Pe seară, în ușă, a apărut iar medicul.
— Domnule Sandu, starea e stabilă. Mâine faceți testele de efort, apoi discutăm schema de tratament. Vreau, însă, să clarificăm ceva în hol. Veniți două minute?
Nu înțelegea de ce, dar s-a ridicat. În zona ghișeului erau câțiva oameni rămași, și doamna de la recepție, cu umerii încordați.
— Bună seara tuturor, zice medicul, calm. Vreau să-mi cer scuze în numele nostru pentru ce s-a întâmplat mai devreme. La urgențe, întâi triem, apoi întrebăm de hârtii. Nu invers. Colega mea a avut o zi grea, dar asta nu justifică tonul sau decizia. Am stabilit de acum un flux clar: cine spune „nu pot respira” sau „mă doare în piept” e evaluat imediat, indiferent de trimitere. Repet: omul înainte de formular. Vă mulțumesc pentru răbdare.
Doamna de la ghișeu a înghițit în sec și a prins privirea lui nea Sandu.
— Îmi pare rău, domnule. Chiar îmi pare rău.
— Să fie cu sănătate, doamnă, zice el simplu. Mâine poate fi rândul oricui.
Un murmur cald a trecut prin hol, ca un aer proaspăt. Cineva a bătut din palme o dată, discret, apoi încă cineva. N-a fost spectacol, a fost doar un fel de „bine” care se așază la locul lui.
A doua zi, testele au mers bine. Nu era infarct, dar nici „nimic”: urma un tratament, schimbări mici, și controale la timp. Când i-au dat foaia de externare, medicul i-a strâns mâna.
— Să veniți la control, domnule Sandu. Și să nu mai amânați.
— Am înțeles, dom’ doctor. Și… mulțumesc pentru „acum”, nu pentru „mâine”.
În drum spre ieșire, s-a oprit la ghișeu. Doamna de ieri ridică ochii.
— Sănătate, doamnă. Am venit să las un… mulțumesc. Pentru scuze.
— Sănătate multă, domnule. Și iertați-mă încă o dată.
Pe trotuar, aerul rece i-a umplut plămânii fără să doară. A scos telefonul.
— Alo, Ioana?
— Tată, ești bine?
— Da, fetiță. Uite, am învățat ceva: când îți e greu, nu te mai așezi la coadă cu tăcerea. Spui. Că sunt și oameni buni în halate albe. M-au auzit.
A închis ochii o secundă și a zâmbit. În viață, uneori, doare formularul, nu boala. Dar azi, cineva l-a privit înainte de hârtie. Și asta, uneori, vindecă la fel de mult ca orice pastilă.
❤️ pentru pacient, 👍 pentru medicul de gardă — votează în comentarii.Distribuie mai departe această poveste!
