$$$

 S-a întâmplat în 10 noiembrie…

- „Ziua Artileriei Române" (la 10/22.XI.1843, prin Porunca Domnească 198 a domnitorului Gheorghe Bibescu s-a înfiinţat prima baterie de artilerie a Ţării Româneşti, menită „să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti", act ce simbolizează constituirea artileriei ca armă de sine stătătoare)

- 1444: Armatele turceşti îi înving pe unguri în „Bătălia de la Varna", consolidându-şi în acest fel controlul asupra Constantinopolului si marcând începutul expansiunii osmane în Balcani.Bătălia de la Varna s-a desfăşurat la 10 noiembrie 1444 lângă Varna, în estul Bulgariei. În acestă bătălie Imperiul Otoman condus de Sultanul Murad al II-lea a învins armatele Poloniei şi Ungariei, sub conducerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei şi Ungariei.Înfrângerea armatei creştine a pus capăt încercărilor de a opri cucerirea estului Europei de Imperiul Otoman. De asemenea, a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453. 

- 1483: S-a născut Martin Luther, pastor şi doctor în teologie, primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Prin traducerea Bibliei (1517-1546) a contribuit la crearea limbii germane supradialectale, deschizând o epoca noua literaturii moderne („Despre libertatea unui creştin”) (m. 18.02.1546); 

- 1493: S-a născut Paracelsus, alchimist, medic elveţian (m. 1541). Unele surse dau ca dată a naşterii 17 decembrie 1493 

- 1508: A apărut, la iniţiativa lui Radu cel Mare, „Liturghierul slavon tipărit de călugărul Macarie”, prima carte tipărită în Tara Româneasca;Călugăr de origine sârbă, învaţă meşteşugul de tipograf la Veneţia.Activează la Cetinje, în Muntenegru, unde tipăreşte mai multe cărţi slavone. În 1508 vine în Ţara Românească, unde înfiinţează, din porunca domnitorului Radu cel Mare, prima tipografie din ţară la mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte.

Tipărituri

Octoih, Cetinje, 1494

Psaltire cu tâlc, Cetinje, 1495

Molitvenic, Cetinje, 1493-1495

Liturghier, Târgovişte, 1508; prima tipăritură dn ţara românească (în l. slavonă); editat de P. P. Panaitescu în 1961

Octoih, Târgovişte, 1510

Tetraevanghel, Târgovişte, 1512

-1510: Ioan Zápolya este numit de către regele Ungariei voievod al Transilvaniei. A înăbuşit răscoala condusa de Gheorghe Doja (1514);

- 1620: S-a născut Ninon de Lenclos, curtezană franceză (d. 1705).

- 1668: S-a născut François Couperin, organist şi compozitor francez (d. 1733) 

- 1683: S-a născut Regele George II al Angliei (d. 1760) 

- 1688, 10/20: S-a terminat tipărirea primei traduceri a Bibliei în limba română („Biblia de la Bucureşti"); textul (o sinteză a eforturilor depuse, timp de trei veacuri, de către cărturarii români din toate ţările româneşti şi considerat cel dintâi document de limbă literară, pe înţelesul tuturor românilor) a fost definitivat, din iniţiativa domnitorului muntean Şerban Cantacuzino (1678-1688), de către un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu.

- 1697: S-a născut William Hogarth, pictor şi gravor englez. William Hogarth (n. Londra/West Smithfield – d.25 octombrie 1764, Londra) a fost un pictor şi grafician englez, autor de gravuri şi stampe satirice şi ilustrator de cărţi, precursor al caricaturii moderne.Creaţia lui Hogarth este o explozie care marchează momentul naşterii artei naţionale engleze. Cu el începe secolul de aur al picturii britanice, care va dura până la jumătatea secolului al XIX-lea. Arta lui reflectă problemele epocii sale şi îşi păstrează până în ziua de azi actualitatea şi puternica expresivitate..

- 1759: S-a născut dramaturgul, poetul, prozatorul, esteticianul şi istoricul Friedrich von Schiller.

- 1775: Înfiinţarea Infanteriei Marine a SUA. În urma deciziei Congresului American, au fost înfiinţate două batalioane de infanterie marină, sub numele Continental Marines.Infanteriştii marini sunt simbolurile cele mai reprezentative ale puterii militare a Statelor Unite. Deviza lor este Semper Fidelis (Totdeauna fidel), nume atribuit şi marşului lor oficial, adesea abreviat ca ”Semper Fi”. Mascota lor este un buldog numit Chesty, adopţie care provine din Primul Război Mondial când, la Bois-Belleau, germanii i-au botezat pe infanterişti mariniteufel hunds (câini ai diavolului). Un alt simbol este cascheta instructorilor din Corp (drill instructor), caschetă numită Smokey bear, nume ce provine de la un personaj din desenele animate, ursul Smokey.Strigătul lor de război este Gund Ho (în chineză a acţiona împreună, „working together”), strigăt împrumutat de la chinezi pe timpul celui de al doilea război mondial.

- 1801: S-a născut Samuel Gridley Howe, american, fondatorul şcolii „Perkins School" pentru orbi (d. 1876) 

- 1834: S-a născut poetul argentinian José Hernández (m. 1866)

- 1859: S-a născut Ion Găvănescul, dramaturg, publicist şi memoralist („Meditaţiile lui Gr. Alexandrescu”, „O carte de vizită”, „Amintiri. Momente şi siluete”) (d.1951)

- 1862: Premiera, la Opera Imperială din Petersburg, a dramei lirice „Forţa destinului” de G. Verdi;

- 1869: S-a născut filosoful francez León Brunschvicg; a examinat progresul conştiinţei în lumina istoriei ştiinţei şi filosofiei; membru de onoare străin al Academiei Române (1935) (m. 1944)

- 1871: Exploratorii englezi Henry Stanley şi David Livingstone se întâlnesc pentru prima oară. Amândoi iau parte la expeditii de căutare a izvoarelor Nilului. În 1871, Henry Morton Stanley a organizat o caravană care a plecat din estul Africii (Zanzibar) spre interiorul continentului în căutarea lui David Livingstone, căruia i se pierduse urma în 1869. La Zanzibar, strânge informaţii despre călătoria acestuia şi organizează el însuşi o expediţie prin junglă, întâlnindu-l pe Livingstone la 10 noiembrie 1871 pe malul estic al LaculuiTanganyika, la Udjidji. Împreună cu el cercetează zona lacului, stabilind că acesta nu aparţine sistemului Nilui                       

- 1872: Inaugurarea Universităţii din Cluj (înfiinţată pe baza unui decret imperial din 12.X.1872), cu patru facultăţi: Filosofie şi Litere, Matematici şi Ştiinţele Naturii, Drept şi Medicină (clădirea a fost construită după planurile arhitecţilor Ferdinand Fellner şi Herman Helmer). 

- 1873: S-a născut Henri Rabaud, compozitor francez 

- 1880: S-a născut Jacob Epstein, sculptor şi desenator englez

- 1885: A fost creata prima motocicletă de catre inginerii germani Deimler si Meibach;

- 1887: S-a născut scriitorul german Arnold Zweig.Arnold Zweig (n. Glogau, Silezia, azi în Polonia, d. 26 noiembrie 1968, Berlinul de Est) a fost un scriitor şi militant pacifist german de origineevreiască. A facut studii de istorie şi filozofie la universităţile din Breslau (azi Wrocław), München, Berlin, Göttingen, Rostock şi Tübingen. La început a fost puternic influenţat de opera lui Friedrich Nietzsche, ecoul căreia se resimte în primele sale lucrări de succes Claudia („Novellen um Claudia" 1913) şi tragedia Omor ritual în Ungaria („Ritualmord in Ungarn", 1914).După începerea primului război mondial se înrolează ca voluntar în armata germană.Experienţa războiului îi schimbă radical convingerile şi punctul de vedere asupra vieţii, transformîndu-se dintr-un aprig naţionalist german într-un adept fervent al pacifismului.Noile sale convingeri sunt oglindite în romanul Cazul sergentului Grişa (1927, care-i aduce o faimă internaţională.După venirea naziştilor la putere emigrează în Cehoslovacia, iar mai apoi în Elveţia. În 1948 revine în Germania, stabilindu-se în zona sovietică de ocupaţie.Între 1950 şi 1953 a fost preşedinte al Academiei de Arte din RDG.

- 1887: S-a născut Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa (d.25.11.1973), şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României, sora inginerului Dimitrie Leonida. Respinsă, din cauza prejudecăţilor, de conducerea Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, s-a înscris, începând cu 1909, la Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottemburg, pe care a absolvit-o în 1912, devenind prima femeie inginer din Europa.În momentul înscrierii, decanul a încercat s-o convingă să renunţe, aducând ca argument cei trei K: Kirche, Kinder, Küche („biserica, copiii, bucătăria”) ca elemente esenţiale pentru profilul femeii. Presa a consemnat evenimentul ca pe o ştire senzaţională: „O compatrioată a noastră, domnişoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnişoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912).A participat la importante studii de teren, privind în special identificarea şi analiza unor noi resurse de cărbune, de şisturi bituminoase, de gaze naturale, crom, bauxită sau cupru, cărora le-a consacrat şi monografii: Contribuţiuni la studiul bauxitelor din România (1931) şi Studiul chimic al cromitelor din Munţii Orşovei (1939).

- 1889: S-a născut Claude Rains, actor englez (d. 1967) 

- 1891: A murit poetul francez Arthur Rimbaud (n. 1854), figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

- 1892: S-a născut Mabel Normand, actriţă americană a filmului mut

- 1892: S-a născut Ion Clopoţel, publicist, sociograf şi memorialist; animator al presei româneşti în perioada interbelică; preşedinte al Sindicatului Presei Române (1920-1936); a fondat Biblioteca Ziaristică şi „Almanahul presei române" (1926) (m. 1986) 

- 1895: A murit Alexandru Odobescu, prozator, eseist, istoric al artelor şi culturii, om politic; membru al Societăţii Academice Române (n. 1834). Dicţionarul scriitorilor români M-Q (2001) dă ca dată a naşterii 23.I.1834.Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, Bucureşti - d. Bucureşti) a fost un scriitor, arheolog şi om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), şi profesor de arheologie la Universitatea din Bucureşti. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) şi a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887-1900).A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpaţi). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeţii Văcăreşti, Mişcarea literară din Ţara Românească în sec. XVIII).Autorul unor romane istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) şi volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

- 1898: Biblioteca Academiei Române a devenit biblioteca publică pentru cercetători. A fost inaugurată prima sală de lectură (32 de locuri) şi sala de studiu a manuscriselor (10/22);

- 1899: S-a născut Alexandru Colfescu, critic muzical (d.13.03.1976) 

- 1905: A murit istoricul francez Nicolas Alfred Rambaud; împreună cu Ernest Lavisse, a condus elaborarea şi editarea lucrării „Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre", la care a colaborat şi istoricul român A. D. Xenopol; a cunoscut istoriografia română a vremii; a prefaţat, între altele, „Histoire des Roumains de la Dacie Trajane" de A. D. Xenopol; membru de onoare străin al Academiei Române (1895) (n. 1842) 

- 1905: S-a născut Louis Harold Gray, fizician şi radiolog britanic, fondatorul radiobiologiei

- 1907: S-a născut Mihail Fărcăşanu, politician şi scriitor român (d.14.07.1987, Washington) 

- 1909: S-a născut Robert Arthur, scriitor american 

- 1911: S-a născut Emil Turdeanu, istoric literar român stabilit în Franţa din 1945; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1994, editor a două prestigioase reviste ale exilului românesc: „Revue des etudes roumaine" şi „Fiinţa românească" (d.19.01.2001). 

- 1919, 10/16: A murit Maria Cuţarida-Crătunescu, prima femeie medic din România (1884); militantă feministă, a înfiinţat (1897) Societatea Maternă, iar doi ani mai târziu (1899) a organizat prima creşă de fabrică (n. 1857)

- 1919: S-a nascut inginerul-armurier rus Mihail Timofeevich Kalasnikov, constructor al celebrului pistol automat AK-47, cea mai vânduta armă din lume;

 - 1920: S-a înfiinţat Şcoala Politehnică din Timişoara (azi Universitatea Tehnică) 

- 1920: S-a născut actorul de teatru Val Săndulescu; apariţii episodice în film (m. 1987) 

- 1920: S-a născut Maurice Clavel, eseist, scenarist, filosof şi jurnalist francez (m. 1979) 

- 1923: A murit Riccioto Canudo, critic şi teoretician francez de origine italiană („Manifestul celor şapte arte”) (n.02.06.1879) 

- 1925: S-a născut actorul de film britanic Richard Burton („Priveşte înapoi cu mînie”, „Noaptea iguanei”, „Cui îi este frică de Virginia Woolf”, „Ana celor o mie de zile”, „Cleopatra”, „ Alexandru cel Mare”) (m. 1984)

- 1927: S-a născut József Birtalan, compozitor, dirijor şi profesor, distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor (1977)

- 1927: S-a născut basul Nicolae Florei (m. 2000), unul dintre soliştii de marca ai Operei Naţionale Române

- 1928: S-a născut Ennio Morricone, compozitor.Ennio Morricone (este un compozitor italian de muzică de film.El a compus muzica pentru mai mult de 500 de filme şi seriale.Deşi doar 30 din coloanele sale sonore sunt pentru filme western, acestea sunt cele mai celebre.Stilul de compoziţie a lui Morricone este cunoscut mai ales în western-urile „spaghetti" (The Good, The Bad and the Ugly şi Once Upon A Time In The West (A fost odată în Vestul sălbatic), ambele regizate de Sergio Leone). În 2007 a primit Premiul onorific Oscar pentru întreaga carieră, fiind al doilea compozitor de muzică de film care primeşte acest premiu (după Alex North).

- 1928: Apare, la Bucureşti, „Kalende. Revista lunara, literară şi stiinţifică”, sub conducerea lui Vladimir Streinu, Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu ş.a.; revista a apărut până în martie 1929.

- 1928: Începe guvernarea national-ţărănista (1928-1933) cu un guvern condus de Iuliu Maniu, preşedinte al PNT; Partidul Naţional-Ţărănesc formează un nou guvern, condus de Iuliu Maniu

- 1928: Hirohito a devenit al 124-lea împărat al Japoniei. A fost primul monarh al Tronului crizantemelor, care, în 1945, după capitularea ţării sale în cel de-al doilea război mondial, a fost silit să renunţe la dreptul divin (sistemul imperial), marcând debutul monarhiei constituţionale. Sub conducerea sa, Japonia şi-a câştigat statutul de mare putere asiatică.Shōwa reprezintă totodată şi numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din Japonia.

- 1929: S-a născut Carol Isac, istoric literar, critic literar român din Israel (d. 2008 ) 

- 1932: S-a născut Roy Scheider, actor american (d.10.02.2008)

- 1932: S-a născut Ştefan Cazimir (prenumele la naştere: Ştrul), istoric literar şi eseist; om politic, fondator al Partidului Liber Schimbist (1990-1992); ulterior deputat PDSR/PSD în mai multe legislaturi.

- 1933: S-a născut Oana Busuioceanu, critic literar, traducătoare (din literaturile italiană, spaniolă) şi prozatoare

- 1933: S-a născut Teodor Bogoi, pictor şi grafician

- 1934: S-a născut Ovidiu Genaru (pseudonim al lui Ovidiu Bibire), poet, prozator şi dramaturg („La margine de paradis”, „Elogii”, „Vieţi paralele”)

- 1937: S-a născut Ioana Bantaş, poet român (pseudonimul Elenei Mustaţă), soţia poetului Cezar Baltag (m. 1987) („Poarta spre vid”, „Scrisori către Orfeu”, „Memorie de iulie”)  

- 1937: A murit Lev Vasilievici Şubnikov, fizician rus (n. 1901) Principalele lui lucrări au fost în domeniile fizicii cristalelor, superconductibilităţii, antiferomagnetismului, paramagnetismului nuclear, fizicii nucleare şi a tehnicii criogenării.

- 1937: A murit actorul rus Nikolai Batalov. Celebritatea o datorează în primul rând teatrului, rolurile sale în filme fiind mai puţine, dar remarcabile prin minuţiozitatea compozitiei („Aelita”, „Mama”, „Drumul vieţii”) (n. 6.12.1899);

- 1938: A apărut Biblia de la Chişinău. Lucrarea aparută sub îngrijirea academicianului Al. Rosetti a văzut lumina tiparului la Editura Fundaţiei Culturale Regale;

- 1938: A murit Kemal Atatürk, primul preşedinte al Republicii Turcia, considerat creator al Turciei moderne (n.12.03.1876) Odată cu preluarea puterii în 1923, Mustafa Kemal a aplicat o serie de reforme precum: abolirea Califatului în 1924, desfiinţarea şcolilor religioase, instituirea dreptului de vot pentru femei şi înlocuirea alfabetului arab cu cel latin, principiile sale politice, denumite „kemalism” fiind proclamate în 1931 drept ideologie oficială a regimului. Puţin mai târziu, între Turcia şi România s-a semnat un Tratat de Prietenie Veşnică, documentul fiind în vigoare şi astăzi.În 1934 o lege i-a forţat pe turci să-şi adopte nume de familie în stil vestic.Adunarea i-a dat lui Kemal titlul de „Atatürk", însemnând „tatăl turcilor".

- 1939: S-a născut Ioan Neacşu, eseist, critic literar român  

- 1939: S-a născut Russell Means, actor american de origine indiană

- 1940: S-a născut Tudor Mărăscu, regizor de teatru şi de televiziune la Televiziunea Română („Adio, Europa!”). Premiul UNITER (Uniunii Teatrale din România) pentru întreaga activitate, 2011. 

- 1942: S-a născut Dan Cristea, critic literar român („Un an de poezie”) 

- 1945: A fost constituită, la Londra, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat (FMTD) 

- 1945: S-a născut Donna Fargo, cântăreaţă şi compozitoare country americană 

- 1945: S-a născut poetul George Ţărnea (m. 2003)

- 1947: S-a născut Greg Lake, muzician britanic.Greg Lake (născut Gregory Stuart Lake, Poole, Dorset, Anglia) este un muzician englez: basist, chitarist, vocalist, compozitor şi producător.Este cunoscut ca unul dintre membrii fondatori ai trupelor King Crimson şi Emerson, Lake and Palmer.

- 1951: A fost efectuată prima convorbire telefonică interurbană, între primarii localităţilor Englewood, New Jersey şi Alameda, California din SUA, fără să fie nevoie de asistenţa unui operator.A fost utilizat pentru prima oară codul regional pentru convorbirile interurbane, urmat de numărul de telefon al abonatului. 

- 1960: S-a născut Neil Gaiman, scriitor SF englez 

- 1965: S-a născut Eddie Irvine, pilot irlandez de Formula 1 

- 1970: Marele Zid Chinezesc a devenit obiectiv turistic

-1970: Uniunea Sovietică a lansat vehiculul spaţial Luna 17 care a transportat primul robot teleghidat/rover Lunohod 1 trimis de pe Terra pentru studierea Lunii.

- 1970: S-a născut Warren G, rapper american

- 1977: S-a născut actriţa americană Brittany Murphy (m. 2009)

- 1980: Tribunalul Suprem al R. P. Polone recunoaşte legalitatea constituirii sindicatului liber Solidaritatea, creat, sub conducerea lui Lech Walesa, în urma mişcărilor greviste de la şantierele navale din Gdansk, din vara aceluiaşi an (între anii 1981 şi 1989 sindicatul a fost interzis) 

- 1981: A murit regizorul francez de film Abel Gance; inventatorul „perspectivei sonore" (precursoarea sunetului stereofonic) şi al „poliviziunii" (precursoarea cinescopului şi a poliecranului) (n. 1889)

- 1982: A murit regizorul italian de film Elio Petri (n. 1929)

- 1982: A murit Leonid I. Brejnev, om politic sovietic; prim-secretar (1964-1966) şi secretar general (1966-1982) al C.C. al P.C.U.S.; şef al statului sovietic (1960-1964; 1977-1982); a organizat înăbuşirea „Primăverii de la Praga" (1968) şi a elaborat doctrina „suveranităţii limitate"; pe plan intern a promovat o linie politică rigidă (n. 1906, în Ucraina)

- 1983: Bill Gates prezintă prima versiune a sistemului de operare MS-DOS Windows 1.0, care va fi comercializată începând cu 20 noiembrie 1985

- 1988: A murit poetul şi prozatorul Alexandru Jar (n. 1911)

- 1989: Todor Jivkov, liderul comunist al ţării între anii 1954–1989, a fost înlăturat de la putere şi înlocuit cu Petăr Mladenov, fost ministru de externe

- 1992: A murit Chuck Connors, 

$$$

 LIMBI PIERDUTE ÎN ISTORIE

În timp ce unele limbi au supraviețuit și au prosperat, altele au dispărut complet și rămân puțin mai mult decât o amintire.

Încă de la începuturile civilizației, nenumărate limbi au dispărut în istorie. Spre deosebire de o limbă moartă - un dialect încă studiat și vorbit de vorbitori secundari - o limbă dispărută este un dialect care nu are vorbitori primari sau secundari în viață. Aceste limbi dispărute erau cândva folosite de comunități antice și ne oferă o privire asupra diverselor societăți care le vorbeau, a culturii și a modurilor lor de viață.

1. Limbajul Aka-Bo

Limba aka-bo făcea parte dintr-o familie lingvistică cunoscută sub numele de Marele grup lingvistic andamanez. Era vorbită pe coasta de vest a Andamanului de Nord și pe insula North Reef din India modernă. Deși limba aka-bo are unele asemănări cu o altă limbă andamaneză cunoscută sub numele de Aka-Jeru, este considerată de lingviști o limbă complet distinctă. Aka-bo era vorbită în principal în tribul Bo, care număra puțin peste două sute de persoane la începutul secolului al XX-lea. Odată ce acest trib a intrat în contact cu coloniștii occidentali, a suferit un declin abrupt după impactul devastator al bolilor și pierderii de teritorii. Până la sfârșitul secolului al XX-lea, ultimul vorbitor viu cunoscut al limbii aka-bo a murit, iar în 2010, limba a fost declarată oficial dispărută.

Ultimul vorbitor în viață al limbii Aka-Bo a fost Boa Senior, un descendent în viață al tribului care a încercat să păstreze cunoștințele strămoșilor săi. Boa a lucrat cu lingvista Anvita Abbi spre sfârșitul vieții acestora și a lăsat în urmă o colecție considerabilă de înregistrări care conțineau cântece tradiționale Aka-Bo și povești culturale.

2. Limba Chinook Superioară

Limba chinook superioară , cunoscută și sub numele de kikshy sau chinook columbian, a fost o limbă vernaculară distinctă, vorbită în principal în partea de nord-vest a Pacificului din Statele Unite. Până în anii 1990, mai puțin de șaptezeci de persoane mai rămăseseră în viață care vorbeau fluent limba chinook superioară, iar la începutul noului mileniu, doar cinci vorbitori mai rămăseseră în viață. Ultima vorbitoare directă de limba chinook superioară a fost Gladys Thompson, care a murit în 2012. Thompson a primit recunoaștere din partea statului Oregon în 2007 pentru eforturile sale considerabile de a-și menține limba în viață.

Limba Chinook superioară a fost o limbă alcătuită din mai multe dialecte regionale legate de zone geografice din nord-vestul Pacificului. Acestea variau de la dialectul Multnomah vorbit în Portland și Insula Sauvie până la dialectul Somonului Alb vorbit în principal de-a lungul râului Columbia. Astăzi, limba Chinook superioară este considerată dispărută de lingviști, deoarece nu mai există vorbitori vii, fie ei primari, fie secundari, ai vreunui dialect.

3. Limba și civilizația elamită

Limba vorbită de civilizația elamită a apărut în jurul anului 2700 î.Hr., în ceea ce este Iranul de astăzi. Cultura elamită este considerată una dintre cele mai vechi civilizații apărute în Orientul Apropiat. Situată în principal în jurul orașului Susa, societatea elamită s-a dezvoltat în tandem cu alte civilizații mesopotamiene, mai cunoscute. Elamiții vorbeau o limbă care nu avea nicio legătură cu limbile semitice și indo-europene vecine, ceea ce o făcea o limbă distinctă din punct de vedere lingvistic, care a fost tradusă doar parțial. Elamiții au inventat un sistem de scriere unic, care a evoluat de-a lungul mai multor secole și a fost folosit pentru a documenta detalii administrative, ritualuri religioase și acțiuni regale.

Cultura elamită era cunoscută pentru arta, arhitectura și planificarea urbană distinctive. De-a lungul secolelor, au construit zigurate vaste și rețele rutiere complexe și au practicat o metalurgie sofisticată care i-a diferențiat de alte civilizații ale vremii. În ciuda conflictelor frecvente cu alte state din Mesopotamia, elamiții au menținut o identitate culturală distinctă care, în cele din urmă, s-a contopit cu Imperiul Persan. O vreme, limba elamită a fost încă folosită într-un mod limitat în scopuri religioase și administrative, până când a fost înlocuită treptat de dialectul persan dominant.

4. Regatele nubiene și limba meroitică

Regatele nubiene erau state puternice cu culturi distincte care existau în Valea Nilului, la sud de Egipt, în Sudanul de astăzi. Regatul Meroe, una dintre cele mai distincte culturi nubiene, a prosperat datorită comerțului și schimburilor culturale cu Egiptul vecin, de la care a adoptat multe practici, inclusiv anumite tipuri de scriere și simboluri religioase. Cu toate acestea, cultura care s-a dezvoltat în perioada Meroe a fost complet distinctă, iar propria formă de scriere, cunoscută sub numele de meroitică, a rămas doar parțial descifrată de lingviști.

Nubienii au construit piramide, palate și temple uriașe care au demonstrat abilități arhitecturale sofisticate ce rivalizau cu cele ale vecinilor lor egipteni. Capitala, Meroe, era un centru comercial vibrant, situat pe malurile Nilului și care lega Africa cu culturile din Mediterana și Orientul Mijlociu. Din cauza declinului comerțului și a concurenței tot mai mari din partea Imperiului Roman în ascensiune , Regatul Meroe s-a prăbușit în cele din urmă, iar limba meroitică a dispărut odată cu el. Cultura supraviețuitoare a Nubiei a evoluat în timp și a fost influențată atât de creștinism, cât și, mai târziu, de islam . Rămășițele piramidelor meroitice pot fi văzute astăzi, iar inscripțiile lor parțial descifrate sunt cruciale pentru înțelegerea bogatei moșteniri a unei civilizații africane care a supraviețuit timp de peste o mie de ani.

5. Limba punică și cultura cartagineză

 

Civilizația punică a fost centrată în jurul orașului Cartagina, situat în Tunisia de astăzi. Fondată de coloniștii fenicieni în secolul al IX-lea î.Hr., Cartagina a devenit rapid o putere maritimă formidabilă și un centru comercial care controla vaste rețele comerciale de-a lungul Mediteranei. Limba punică, derivată din feniciană, era cel mai vorbit dialect din Cartagina. De atunci, a fost descifrată prin studiul atent al inscripțiilor lăsate în urmă și prin nenumăratele referințe înregistrate de scriitorii greci și romani.

Cultura Cartaginei a devenit cunoscută mai ales pentru rivalitatea sa aprigă cu cealaltă mare putere mediteraneană a vremii, Roma. În urma celui de- al Treilea Război Punic , Cartagina a fost aproape complet distrusă. Drept urmare, limba și cultura punică s-au pierdut treptat în istorie, iar vorbitorii supraviețuitori s-au asimilat în societatea romană. Deși romanii au reconstruit Cartagina după ce a fost cucerită, limba și tradițiile au rămas în urmă printre dărâmături. Cu toate acestea, moștenirea navigației maritime, a comerțului și a strategiei militare punice a lăsat un impact de durată asupra regiunii și este încă studiată de cercetători astăzi.

6. Civilizația miceniană și liniarul B

Micenienii au fost o cultură războinică feroce care a trăit în Grecia continentală între anii 1600 și 1100 î.Hr. Aceștia au fost adesea sursa de inspirație pentru diversele mituri și legende eroice care alcătuiesc mitologia greacă antică. Limba miceniană a fost o formă timpurie a limbii grecești, scrisă într-un sistem de scriere cunoscut sub numele de Linear B, adesea transcrisă pe tăblițe de lut, oferind astfel numeroase date pe care lingviștii și istoricii să le poată folosi. Diverse înregistrări lăsate în urmă de micenieni au dezvăluit că aceștia făceau parte dintr-un sistem administrativ complex care participa la o vastă rețea comercială în peninsula greacă și Marea Egee.

Din motive în mare parte necunoscute istoricilor, civilizația miceniană s-a prăbușit în mod misterios în jurul anului 1100 î.Hr. Mai multe teorii au susținut că cultura lor a fost măturată de o invazie externă, un dezastru natural sau un conflict intern. Pierderea unei civilizații centralizate atât de distincte a dus la o perioadă cunoscută printre istorici sub numele de Evul Mediu Grec, în care au fost produse foarte puține documente istorice. În timpul Evului Mediu Grec, scrierea liniară B a dispărut aproape complet, iar o vastă cantitate de cunoștințe s-a pierdut până când culturile rămase din regiune au adoptat alfabetul fenician.

7. Limbi și cultură tocariană

 

Tocharienii au fost un grup de indo-europeni care au trăit în bazinul Tarim, care face parte din Xinjiang-ul modern din China . Cultura lor a existat în regiune din primul mileniu î.Hr. și a durat până în jurul secolului al IX-lea d.Hr. Limba folosită de acești oameni, tocariana, avea două dialecte distincte, tocariana A și tocariana B. Acestea au fost păstrate în manuscrisele budiste și indică rădăcinile sale indo-europene. Tocharienii aveau o identitate culturală unică care îmbina obiceiurile indo-europene cu influențele budiste prin intermediul Drumului Mătăsii , care a jucat un rol crucial în comerțul dintre Est și Vest.

În secolul al IX-lea î.Hr., cultura tocarică a suferit un declin lent, pe măsură ce oamenii vorbitori de limbă turcică au început să migreze în regiunea lor, iar religia islamică a câștigat popularitate. Odată cu trecerea timpului, cultura și limba tocarică au fost asimilate în lumea culturală islamică largă, iar limba tocarică s-a pierdut în istorie. Cu toate acestea, încă există manuscrise budiste scrise în limba tocarică, care oferă o perspectivă unică asupra originilor lingvistice ale civilizației .

8. Limbi și culturi aborigene tasmaniene

Nativii din Tasmania, cunoscuți sub numele de aborigeni , au locuit insula timp de aproximativ treizeci de mii de ani. În această perioadă, au dezvoltat un set complet distinct de limbi, tradiții și tehnici de vânătoare, adaptate mediului dur al Tasmaniei. Datorită izolării lor geografice îndelungate, tasmanienii nativi au dezvoltat o societate complexă care se baza pe migrații regionale și pe fabricarea sofisticată a uneltelor.

De-a lungul istoriei lor de 30.000 de ani, tasmanienii locali au dezvoltat aproximativ 12 limbi aborigene diferite. Din păcate, niciuna dintre acestea nu a fost documentată înainte de sosirea coloniștilor britanici în secolul al XIX-lea. Lingviștii au descoperit ulterior că aceste limbi conțineau structuri, gramatică și vocabular distincte , modelate de mediul izolat al Tasmaniei. Din păcate, sosirea forțelor coloniale a adus violență, relocare forțată și boli, care au dus la un declin rapid al populației aborigene. Până în 1876, ultimul tasmanian aborigen a murit, marcând sfârșitul istoriei de treizeci de mii de ani a acestei comunități culturale unice.

$$$

 LIMBILE PIERDUTE ALE EUROPEI

Batrânul Continent a fost unul dintre leaganele civilizatiei umane, precum si locul unde au aparut unele dintre cele mai vechi si mai distincte forme de limbaj din întreaga lume. Astazi, sub ofensiva globalismului, a tehnologizarii rapide si a asaltului omniprezent al limbilor de circulatie internationala, o mare parte din limbile si dialectele vorbite în Europa sunt aproape de extinctie. Între ele se detaseaza si câteva dialecte vechi românesti. Fenomenul ridica la ora actuala numeroase discutii între lingvisti si autoritati, însa doar viitorul va stabili daca aceste limbi vor muri odata cu ultimii lor vorbitori sau vor supravietui doar în comunitati extrem de restrânse.

Primele limbi europene

Subiectul celor mai vechi limbi vorbite pe teritoriul european este unul extrem de disputat si astazi în rândul cercetatorilor, istoricilor si lingvistilor. În prezent, majoritatea curentelor de opinie sustin ca limba basca, alaturi de unele limbi vorbite si astazi în regiunea Muntilor Caucaz, s-ar constitui în cele mai vechi forme de comunicare verbala europene, înainte de aparitia familiei limbilor indo-europene.

Cu toate acestea, termenul de limbi stravechi europene poate fi folosit si în privinta limbajelor insuficient cunoscute ale primelor comunitati umane neolitice din Europa Centrala, Carpati, Balcani, comunitati care ar fi sosit din est în jurul anului 6.000 i.Hr.

Limbile stravechi ale Europei nu sunt atestate în cultura scrisa, cu toate ca unii cercetatori sustin ca semnele indescifrabile folosite în cultura Vinca, spre exemplu, ar fi putut constitui o prima forma de scriere. 

Din aceste motive, putine domenii de cercetare sunt atât de supuse ipotezelor, teoriilor si mai ales speculatiilor, precum cel al limbilor stra-europene. O ipoteza deosebit de interesanta este sustinuta si de lingvistul german Theo Venneman, care considera ca majoritatea limbajelor Europei Neolitice se înrudesc cu limba basca, el sustinând ca a descoperit dovezi în hidronimele (denumiri ale cursurilor de apa) Vechii Europe.

Teoria sa este sustinuta cumva de faptul ca în perioade stravechi, cursurile râurilor si fluviilor functionau ca niste adevarate cai de comunicare între comunitatile umane care traiau de-al lungul cursurilor lor. Teoria sa nu este sustinuta de catre cercetatorul Jorg Rheimeier, care sustine ca denumirile hidronimelor stravechi apartin unei subfamilii lingvistice, intitulata „Aquan” , care ar apartine marii familii a limbilor indo-europene.

Alti lingvisti precum Octavia Alexandre cred ca primele limbi europene ar tine de o ramura distincta denumita vasco-caucaziana.

Se pare totusi ca regiunea mediteraneana ar fi fost locul de dezvoltare al unui mare numar de limbi europene, o parte din ele vorbite înca în prezent, în timp ce arealul situat în nordul lantului Alpino-Carpatic a fost dominat de o singura familie lingvistica.limbile pierdute ale europei

Teoria este sustinuta si de dovezile arheologice în privinta raspândirii agriculturii neolitice în întregul continent. În general se admite ca raspândirile limbajelor au fost unele strict culturale în sudul continentului, în rest fiind difuzii de tip demic(amestecuri intre o limba venita de afara si una existenta deja), fiind efectuate de comunitatile de agricultori venite din est care au asimilat astfel populatiile autohtone mezolitice.

Pe baza acestui model, zona de influenta lingvistica mediteraneana s-a schimbat relativ putin pe baza raspândirii asa numitelor „cuvinte migratoare”, în timp ce la nordul Alpilor, agricultorii migratori au stabilit o noua familie lingvistica, mentinând astfel doar câteva cuvinte din limbajele mezolitice originale, cu preponderenta acele cuvinte care denumeau unele specii de animale sau tehnici si unelte de vânatoare. În prezent, se accepta ca singurele limbi stravechi europene care mai sunt vorbite sunt limba basca, unele limbi din nord-vestul si nord-estul Caucazului, precum limbile cercheza, cecena, ingusa, abhaza, alaturi de limbile si dialectele karveliene din Georgia.

Limbi uitate si pierdute din spatiul european

În prezent, cercetatorii au identificat un mare numar de limbi si dialecte europene aflate în pericol de disparitie în viitorul apropiat. Clasificate în functie de numarul de vorbitori în limbi vulnerabile, periclitate, sever periclitate si aproape extincte, aceste forme de comunicare aduc noi dovezi asupra diversitatii culturilor si popoarelor care au aparut si s-au stabilit în spatiul european.

Cercetatorii au identificat bunaoara un numar de 154 limbi si dialecte europene, diferite de limbile oficiale si cele majoritare folosite curent.

Între ele se remarca unele familiare noua precum aromâna, istroromâna, meglenoromâna, gagauza, franco-provensala, belarusa, greaca pontica, osetina, sau exotice si neauzite cum ar fi tusetina, friulana, galureza, hertevina, jerriaisa, mochena, limburgheza, kasubiana, khinaluga, mingreliana, rutula, sorbiana, svana, uruma, udiana si multe, multe altele.

General vorbind daca ne referim la granitele geografice ale Europei, descoperim un total de peste 200 limbi si dialecte. Cu toate acestea Batrânul Continent nu este deloc vreun colt de lume cu o mare densitate de limbaje. Mai ales daca tinem cont ca doar pe insula Papua Noua-Guinee, exista si în prezent circa 900 de limbi diferite între ele.

Cu toate acestea, diversitatea limbilor europene este remarcabila, iar numarul de vorbitori variaza foarte mult. Spre exemplu, exista circa 80 milioane vorbitori de germana si sub 100 de vorbitori ai unor limbi fino-baltice.

Situatia devine cu atât mai complexa, atunci când se iau în calcul si dialectele. Limbile europene nu au deloc acelasi numar de dialecte. Cu alte cuvinte exista circa 2.000 de dialecte comparativ cu cele 23 de limbi oficiale în Uniunea Europeana, dupa cum declara profesorul de lingvistica Wolfgang Schultze.

Pe baza relatiilor dintre limba si dialect, Franta si Italia sunt tarile din spatiul comunitar în care se vorbesc cele mai multe dialecte, urmate de Germania, Anglia, Elvetia si tarile baltice. O nota distincta o are Federatia Rusa unde se vorbesc aproximativ 200 de limbi, daca luam în considerare si partea asiatica a acestui stat.

O zona particulara este reprezentata si de Caucaz unde sunt vorbite unele dintre cele mai vechi si mai rare limbi din lume.

Din nefericire, multe astfel de limbi si dialecte sunt în pericol de extinctie totala, dar multi specialisti considera ca acesta este un eveniment cumva natural, daca tinem cont ca multe limbi europene au disparut total înca din Antichitatea si Evul Mediu european.

Spre exemplu, doar în Peninsula Italica, expansiunea Imperiului Roman si a limbii latine au dus la disparitia multor limbi locale. Principala cauza a disparitiei unei limbi rare consta în faptul ca vorbitorii sai ramasi se tem ca nu mai pot supravietui social si economic daca se bazeaza doar pe folosirea limbii materne, optând astfel pentru vorbitul cât mai frecvent al limbii oficiale a majoritatii locuitorilor din regiunea sau tara unde traiesc.

Însa acesta nu este singurul pericol. O alta cauza este reprezentata de invazia neologismelor sau a unor limbi straine în sfera publica. Limbile pot fi afectate si de prejudecati sociale si premize ideologice. Bunaoara o limba minoritara poarta deseori stigmatul nedrept si peiorativ al provincialismului sau chiar al înapoierii.

Situatia actuala a limbilor periclitate este evident marcata de numarul de vorbitori.

Spre exemplu, exista limbi minoritate cu mari sanse de supravietuire precum catalana, bretona sau galica din Marea Britanie, alaturi de limbi aproape extincte cum sunt friziana si sorbiana din nord-estul Germaniei, rutena din Slovacia, ladina din Grecia sau minderico din Portugalia.

Se presupune ca din cele 200 limbi europene, aproximativ 50% sunt amenintate cu disparitia. Nu se cunosc multe nici despre situatia actuala a dalmatei, rpolabianei sau slovincianei, în timp ce limbile shuadita si ebraica zacarpatica au disparut definitiv. În aceste conditii, oficialitatile europene au decis luarea unor masuri care sa opreasca disparitia limbilor amenintate.

„Exista sute de limbi si dialecte pe continentul nostru, si fiecare este o parte din identitatea Europei. Fara sustinere la nivel european, national si local, multe dintre ele vor disparea în viitorul apropiat”, declara recent Francois Alfonsi singurul vorbitor de corsicana din Parlamentul European.

Acelasi punct de vedere este sustinut si de Meirion Prys Jones, director în cadrul Network to Promote Linguistic Diversity, care a declarat recent cotidianului The Independent ca:

„Daca ajutam aceste limbaje sa existe si sa traiasca si în viitor, acest fapt va duce la o mai buna coeziune sociala, respect si întelegere între locuitorii majoritari si cei minoritari din toate statele Europei”.

Conform Atlasului Interactiv al Limbajelor Periclitate ale Lumii, editat de forul UNESCO, inclusiv în România se mai vorbesc o serie de limbi si dialecte din aceasta categorie.

Aveam asadar dialectul bulgarilor banateni care mai cuprinde doar 2.500 de vorbitori care traiesc în zona frontierelor României, Serbiei si Bulgariei. Mai avem un numar de aprocimativ 20.000 vorbitori ai dialectului tatarasc de Crimeea, majoritatea traind în comunele Biulbiul, Topraisar, Azaplar, Murfatlar, Castelu, Osmancea, Bairamdede.

Dialectul tatarasc nogay mai este vorbit de o parte din locuitorii din Cobadin, Lumina, Valea Dacilor (Hendekkarakuyusu) si Mihail Kogalniceanu. Dialectul ceangailor este vorbit si azi de unii locuitori din judetele Bacau, Neamt si Iasi, iar limba gagauza este vorbita în cadrul unor mici comunitati din Dobrogea.

Alte limbi si dialecte foarte rare din România mai sunt iudezmo sau ladino, yiddish, saxona transilvaneana, russina si torlak, ultimul fiind un dialect vorbit sporadic prin judetul Caras Severin.

Sursa: The Independent

$$$

 „LOLITA” DE VLADIMIR NABOKOV

Vladimir Nabokov este un scriitor care depășește standardele. În operele sale, ideile nu sunt promovate, ci pur și simplu exprimate, prin urmare, viziunea și stilul original ascund atitudinea scriitorului în culise.

V. Nabokov nu vorbește despre categorii estetice, nu le exprimă în cuvinte, nu își exprimă atitudinea față de contraste, încredințează multe aspecte opiniei și atitudinii cititorului, determinându-l să gândească și să ia decizii. În acest sens, nu este întotdeauna posibil să se utilizeze normele criticii și esteticii tradiționale atunci când se studiază și se analizează operele scriitorului.

Pentru a evita concluzii false atunci când se analizează romanul „Lolita” din perspectiva categoriilor morale, V. Nabokov scrie într-una din scrisorile sale: „Când vă decideți să citiți «Lolita», vă rog să vă amintiți că este o carte extrem de morală.”

Romanul „Lolita” se bazează pe interpretarea a două personaje principale, Humbert Humbert și Lolita, și pe problemele psihologice, fiziologice și sociologice exprimate în viața lor. Scriitorul a scris într-una dintre scrisorile sale: „Scriu acum un roman despre un domn de vârstă mijlocie foarte moral, care se îndrăgostește de fiica sa vitregă de treisprezece ani într-un mod complet imoral.”

Prima propoziție a romanului îl descrie foarte clar pe Humbert și joacă un rol cheie în operă: „Lolita, lumina vieții mele, focul pasiunilor mele... Păcatele mele, sufletul meu.” Boala fiziologică și starea mentală a lui Humbert, precum și faptul că Lolita este una dintre fetele nimfomane, stau la baza tuturor problemelor ridicate în operă. Opera constă în jurnalul unui criminal în persoana lui Humbert. Criminalul promite cititorului încă de la prima pagină a operei că va fi sincer: „Poți avea întotdeauna încredere în criminal pentru a face povestea interesantă.”

Romanul „Lolita” a devenit o țintă a criticilor, în principal pentru că Humbert a fost ales ca erou al operei. Cine este Humbert? În primul rând, autorul răspunde la această întrebare: „În prefața romanului, «... Humbert-ul pe care l-am creat este un străin și un anarhist și nu-i împărtășesc opiniile despre multe alte subiecte, cu excepția nimfetelor.» Humbert spune despre sine: „Suferințele secrete pe care le-am îndurat ani de zile m-au învățat o stăpânire de sine supraomenească.” Opera este o expresie a acelor suferințe secrete, în spatele cărora stătea starea psihologică și boala personajului.

Humbert trăiește o viață dublă cu lumea sa interioară și poziția sa în societate. „Vreau să repet în liniște, dar eficient, că, în ciuda ghinionului meu, mișcările mele reținute, părul meu negru și moale și silueta mea atrăgătoare păreau destul de frumoase”, spune eroul și recunoaște, de asemenea, trăsăturile lumii sale interioare pe care încearcă să le țină ascunse: „...în subiectele cu trăsăturile arătate, există atât de des ceva sumbru și fierbinte încât încearcă să-l ascundă.” În spatele acelor probleme secrete pe care le-a exprimat în jurnalul său, se ascundeau lumea spirituală, starea psihologică și bolile fiziologice ale personajului.

De fapt, Humbert, într-un sens larg, caracterizează violența, răul pe care îl provoacă oamenilor din jurul său și victimelor sale. În același timp, Humbert însuși simbolizează imaginea unei persoane nefericite, așa cum spune el, alături de suferințele sale secrete, slăbiciunile și diavolul de care nu poate scăpa.

Din lucrare se știe că Humbert o întâlnește pe Lolita în casa pe care o închiriază și chiar acceptă să se căsătorească cu Charlotte Gaze, mama unei fete de 13 ani, pentru a nu o părăsi. Humbert, care reprezintă un grup diferit, limitat pentru societate, se gândește constant la un plan pentru un fel de crimă în lupta dintre persoana din el și sentimentele sale diabolice. Pentru că sentimentele sale sunt inacceptabile pentru societate și vede singura cale de ieșire în depășirea obstacolelor care îi stau în cale cu moartea.

V. Nabokov a putut indica într-un mod foarte interesant la începutul operei că drumul vieții eroului său se va încheia cu o crimă și, chiar înainte de a o avea pe Lolita, a criptat codul morții pe care îl va întâlni în cursul evenimentelor: „În orice caz, vorbind complet obiectiv, sunt la un pas de dezastru, iar esența parabolei mele despre crima ideală este acum dezvăluită.” Întreaga operă are loc în pragul dezastrului.

Și faptul că Humbert este un criminal este stipulat în operă. Prin ce era el diferit de criminalii obișnuiți? De ce îl ucide Humbert pe Quilty, care i-a răpit fiica iubită, și nu pe prima sa soție, Valeria, sau pe Charlotte, sau pe minerul care a devenit soțul Lolitei spre sfârșitul operei? Toate aceste întrebări, de fapt, își primesc răspunsul chiar în cuvintele lui Humbert: „Nu suntem prădători sexuali! Nu violăm pe nimeni, precum niște soldați curajoși. Suntem oameni mizerabili, calmi, bine crescuți, cu ochi de câine, suntem foarte buni la a ne stăpâni pasiunile în prezența adulților, dar suntem gata să dăm multe lucruri, jumătate din viața noastră, pentru o singură atingere a fetelor nimfete. Repet, nu suntem absolut deloc criminali. Poeții nu ucid.”

Până când o întâlnește pe prima fată pe care o iubește, Anabella, și îi simte slăbiciunea fiziologică, scriitorul ne oferă un cod de evaluare a mediului în care a crescut, care este dezvăluit pe larg pe parcursul operei: „Îl iubesc și îl apreciez pe tatăl meu, am fost încântat să-i aud pe servitori vorbind despre nenumărații săi iubiți.” Aici, în persoana tatălui său, se exprimă o dorință pentru „epoca de aur” în inima micuțului Humbert, în cuvintele lui Z. Freud.

Humbert, la vârsta de 13 ani, consideră relația sa cu micuța Annabella drept primul semn al „tulburării sale înnăscute” și, atunci când spune că sentimentele sale pentru Lolita au început „misterios și amenințător odată cu Annabella”, se referă la boala sa.

Eroul operei, care evidențiază problemele lumii din spatele minții, trăiește cu o dorință de „libertate” sa. Humbert își recunoaște în repetate rânduri boala în operă. Deși eroul își numește boala „o boală teribilă, nebună, amuzantă și mizerabilă care îl chinuie”, el este, de asemenea, capabil să efectueze analize mentale serioase, să pătrundă în profunzimile psihologiei umane și să tragă concluzii. Humbert, care uneori se plânge de boala sa mintală, alteori de diavolul care îl duce pe căi greșite și care este capabil să-și interpreteze și să-și evalueze pe deplin propria stare, este de fapt el însuși psihiatru, un suferind care își înțelege tragedia: „O, permiteți-mi să fiu sentimental măcar o dată! M-am săturat de nerușinare!”

Este Humbert un romantic? Dragostea este în centrul inimii romantice. Cu toate aceste caracteristici și cu modul de viață pe care îl trăiește, poate fi abordat Humbert ca un personaj iubitor și romantic? Pentru a găsi răspunsuri la întrebările de mai sus, este necesar în primul rând să acordăm atenție personajului Lolitei, locului și rolului ei în operă. Pe de altă parte, este posibil să-l înțelegem pe erou atunci când îl abordăm pe Humbert ca pe un personaj creat în spatele ironiei scriitorului, reprezentând lucrurile simbolizate și reale care apar ca urmare a atitudinii față de evenimentele din societate.

Al doilea aspect important al romanului „Lolita” este personajul Lolitei, care ocupă un loc important atât în fetele adolescente pe care le reprezintă, starea lor morală și psihologică, caracteristicile participării societății la creșterea și educația lor, cât și în dezvoltarea mai profundă a personajului lui Humbert. Lolita apare pentru prima dată în operă ca o adolescentă de 12 ani: „Este nestatornică, este capricioasă, este nepoliticoasă, este plină de farmecul care necesită rezistență, caracteristic adolescenților veseli. Este insuportabil de atrăgătoare din cap până în picioare - de la panglica și acul din păr până la mica cicatrice de pe partea inferioară a gambei sale bine formate, unde se termină șoseta albă de lână”.

Lolita apare ca punctul culminant al „explorării” de 24 de ani a lui Humbert, pasiunea sa, de la Annabella la ea. Contrastele caracteristice mai multor eroine ale lui V. Nabokov erau, de asemenea, caracteristice Lolitei. Ea combina sinceritatea și viclenia, eleganța și vulgaritatea, fețele cenușii și obrăznicia rozalie.

Humbert se referă la Lolita ca la o fată nimfă. Fetele nimfă reprezentate de Lolita constituie un grup de adolescente care, potrivit scriitorului, sunt afectate de probleme psihologice și fiziologice, de mediul familial și de procesul educațional, ceea ce le face obiecte dăunătoare în societate.

Scriitoarea folosește din nou metode și coduri unice pentru a explora cauzele situațiilor lipsite de etică din viziunea asupra lumii și stilul de viață al unei fete de doisprezece ani. Problema în cauză poate fi clarificată analizând situația generală a adolescenților din acea vreme. În persoana Lolitei, observăm locul fetelor nimfete în familie, în sala de sport, în societate și tendințele care le influențează.

Humbert îi evaluează pe adolescenții din vremea sa ca fiind adolescenți care privesc totul cu o privire vulgară, cu sentimente naive și o minte stereotipă. Scriitorul vede cel mai important motiv pentru grosolănia, egoismul, nerespectarea regulilor etice și tendința spre imoralitate a Lolitei în problemele sale familiale. În cei doi ani în care Humbert joacă rolul falsului tată al Lolitei, relația dintre tată și fiică, aspectele psihologice ale acestor relații, primesc o importanță sporită. Potrivit eroului, conceptele moderne despre relația dintre tată și fiică sunt extrem de stricate de nonsensurile scolastice și de simbolurile psihanalitice standardizate. Scriitorul nu prețuiește teoriile seci, ci sentimentele vii, reale. Lolita, care și-a pierdut tatăl devreme, a crescut într-o relație foarte rece cu mama ei și apoi s-a îndrăgostit de Humbert, devine victima unei tragedii familiale, lipsită de sentimente frumoase.

V. Nabokov a fost criticat mult timp pentru opera sa „Lolita”, în special pentru imaginea lui Humbert. „Este corect să prezinți unei adolescente un personaj imoral, descurajat, prădător, chiar și ca naratorul romanului?” i-a pus pe gânduri atât pe cititori, cât și pe critici. Totuși, un lucru trebuie luat în considerare: personajul lui Humbert are o misiune specială de a o înțelege pe Lolita și generația de adolescenți pe care o reprezintă, diverse probleme ale societății, lumea psihologică și starea fiziologică a oamenilor. În acest sens, s-a spus foarte bine că „cititorul admirabil se identifică nu cu bărbatul și femeia din cartea pe care o citește, ci cu mintea care a creat și construit acea carte”.

Evaluarea lui Humbert ca un personaj complet lipsit de iubire și compasiune poate duce, de asemenea, la concluzii greșite. În sentimentele și gândurile lui Humbert, Lolita este o fată la care a visat și creat-o toată viața și o consideră chiar mai reală decât adevărata Lolita.

Dragostea lui Humbert pentru Lolita este exprimată mai sensibil în cei doi ani de separare din cauza fugii ei cu Quilty și a despărțirii ulterioare de el și a căsătoriei cu un inginer, căutarea intensă a eroului pentru fata pe care o iubește și, în final, întâlnirea lor după ce Lolita îi scrie o scrisoare cerându-i bani. Dacă acordăm atenție confesiunilor de dragoste ale lui Humbert, prima propoziție a operei și primele gânduri care îi vin în minte când se întâlnesc după doi ani de separare sunt cele mai puternice reflecții ale iubirii eroului: „Desigur, nu am putut să o omor, așa cum se așteptau unii. Pentru că am iubit-o. A fost o dragoste la prima vedere, la mijlocul vederii, la vedere eternă.” Cuvintele rostite în prima propoziție a operei sunt dezvăluite spre final. Fiecare gând este completat cu precizie matematică. Lolita este lumina vieții lui Humbert.

Lolita este sufletul eroului: „... Am știut la fel de sigur ca și cum am murit că o iubesc mai mult decât orice am văzut sau visat vreodată în această lume sau pe care mi-aș fi dorit să-l văd în următoarea.” Lolita este cel mai mare păcat al lui Humbert: „Uneori, păcatul pe care l-am prețuit și l-am prețuit în ramurile încâlcite ale inimii mele, marele meu păcat fericit, a fost redus la esența sa: imoralitatea fără rod și egoistă; și l-am blestemat și l-am calomniat.” Scriitorul nu folosește niciunul dintre cuvintele sale din întâmplare. Gândurile menționate anterior ale lui Humbert confirmă, de asemenea, dorința de a avea încredere în criminal adresată cititorilor la începutul operei și îl conving: „Te-am iubit. Am fost un prădător cu cinci picioare, dar te-am iubit. Am fost crud, am fost rău, orice ai spune, dar te-am iubit, te-am iubit.”

Cea mai importantă și finală replică a romanului „Lolita” al lui V. Nabokov este crima, aspectele psihologice ale drumului care duce la ea. Humbert o ucide pe Quilty, care a răpit-o pe iubita sa Lolita, și este arestat.

Romanul „Lolita” este o operă importantă prin interpretarea problemelor importante și a problemelor psihologice tensionate. Romanul lui V. Nabokov, care a stârnit discuții ample și aprinse, este lăudabil prin alegerea unui subiect legat de momente serioase din viața socială și din lumea interioară a oamenilor, dar care nu poate fi exprimat, și prin interpretarea sa amplă și detaliată. Romanul îl obligă pe cititor să aprofundeze evenimentele descrise și să înțeleagă eroii mai mult decât să-i laude și să-i critice.

$$$

 GEORGE GORDON, LORD BYRON

„Nebunesc, rău și periculos de știut”. Așa l-a descris Lady Caroline Lamb pe George Gordon Noel, al șaselea baron Byron…

Așa l-a descris Lady Caroline Lamb pe iubitul ei, George Gordon Noel, al șaselea baron Byron și unul dintre cei mai mari poeți romantici din literatura engleză.

La fel de faimos pentru viața sa privată scandaloasă, cât și pentru opera sa, Byron s-a născut pe 22 ianuarie 1788 la Londra și a moștenit titlul de Baron Byron de la unchiul său mare la vârsta de 10 ani.

A avut o copilărie haotică în Aberdeen, crescut de mama sa schizofrenică și de o asistentă medicală abuzivă. Aceste experiențe, plus faptul că s-a născut cu picior strâmb, ar fi putut avea legătură cu nevoia sa constantă de a fi iubit, exprimată prin numeroasele sale aventuri amoroase atât cu bărbați, cât și cu femei.

A fost educat la Harrow School și la Trinity College, Cambridge. La Harrow a avut primele sale aventuri amoroase cu ambele sexe. În 1803, la vârsta de 15 ani, s-a îndrăgostit nebunește de verișoara sa, Mary Chaworth, care nu i-a împărtășit sentimentele. Această pasiune neîmpărtășită a stat la baza operelor sale „Hills of Annesley” și „The Adieu”.

În timp ce era la Trinity, a experimentat cu dragostea, a descoperit politica și s-a îndatorat (mama sa spunea că avea o „lipsă de respect față de bani”). Când a împlinit 21 de ani, și-a ocupat locul în Camera Lorzilor; cu toate acestea, neliniștitul Byron a părăsit Anglia în anul următor pentru un turneu european de doi ani alături de marele său prieten, John Cam Hobhouse. A vizitat Grecia pentru prima dată și s-a îndrăgostit atât de țară, cât și de locuitori.

Byron s-a întors în Anglia în 1811, exact când mama sa murise. În timpul unui turneu, începuse să lucreze la poemul „Pelerinajul lui Childe Harold”, o relatare parțial autobiografică a călătoriilor unui tânăr în străinătate. Prima parte a lucrării a fost publicată cu mare succes. Byron a devenit faimos peste noapte și era foarte căutat în societatea londoneză din epoca Regenței. Celebritatea sa era atât de mare încât viitoarea sa soție, Annabella Milbanke, a numit-o „Byromania”.

În 1812, Byron a avut o aventură cu pasionala, excentrica – și căsătorita – Lady Caroline Lamb. Scandalul a șocat publicul britanic. De asemenea, a avut aventuri cu Lady Oxford, Lady Frances Webster și, foarte probabil, cu sora sa vitregă căsătorită, Augusta Leigh.

În 1814, Augusta a născut o fiică. Copila a luat numele de familie al tatălui ei, Leigh, dar zvonurile circulau conform cărora tatăl fetiței era de fapt Byron. Poate într-o încercare de a-și recâștiga reputația, în anul următor, Byron s-a căsătorit cu Annabella Milbanke, cu care a avut o fiică.Augusta AdaDin cauza numeroaselor aventuri ale lui Byron, a zvonurilor despre bisexualitatea sa (homosexualitatea era ilegală la acea vreme) și a scandalului din jurul relației sale cu Augusta, cuplul s-a despărțit la scurt timp după nașterea copilului lor.

În aprilie 1816, Byron a fugit din Anglia, lăsând în urmă o căsnicie eșuată, aventuri notorii și datorii tot mai mari. Și-a petrecut vara aceea la Lacul Geneva cu poetul Percy Bysshe Shelley, soția sa, Mary, și sora vitregă a lui Mary, Claire Clairmont, cu care Byron avusese o aventură în timp ce se afla la Londra. Claire era o brunetă atrăgătoare, vioaie și voluptuoasă, iar cuplul și-a reaprins aventura. În 1817, ea s-a întors la Londra și a născut-o pe fiica lor, Allegra.

Byron a călătorit apoi în Italia. La Veneția a avut mai multe aventuri cu Marianna Segati, soția proprietarului său, și cu Margarita Cogni, soția unui brutar venețian.

Vânzarea Abației Newstead pentru 94.500 de lire sterline în toamna anului 1818 a achitat datoriile lui Byron și i-a adus un venit generos.

Până acum, viața de desfrâu a lui Byron îl îmbătrânise mult peste vârsta sa. Cu toate acestea, în 1819, a început o aventură cu contesa Teresa Guiccioli, în vârstă de doar 19 ani și căsătorită cu un bărbat de aproape trei ori mai în vârstă decât ea. Cei doi au devenit inseparabili; Byron s-a mutat cu ea în 1820.

În această perioadă petrecută în Italia, Byron a scris unele dintre cele mai faimoase opere ale sale, inclusiv „Beppo”, „Profeția lui Dante” și poemul satiric „Don Juan”, pe care nu l-a terminat niciodată.

Până atunci, fiica nelegitimă a lui Byron, Allegra, sosise în Italia, trimisă de mama ei, Claire, să fie alături de tatăl ei. Byron a trimis-o să fie educată la o mănăstire de lângă Ravenna, unde a murit în aprilie 1822. Mai târziu, în același an, Byron și-a pierdut și prietena Shelley, care a murit când barca sa, Don Juan, s-a scufundat pe mare.

Călătoriile sale anterioare l-au lăsat pe Byron cu o mare pasiune pentru Grecia. A sprijinit războiul grec pentru independența față de turci și, în 1823, a părăsit Genova pentru a călători în Cefalonia și a se implica. A cheltuit 4000 de lire sterline pentru recondiționarea flotei grecești, iar în decembrie 1823 a navigat spre Messolonghi, unde a preluat comanda unei unități grecești de luptători.

Sănătatea sa a început să se deterioreze și, în februarie 1824, s-a îmbolnăvit. Nu și-a revenit niciodată și a murit la Missolonghi pe 19 aprilie.

Moartea lordului Byron

Moartea sa a fost jelită în toată Grecia, unde a fost venerat ca un erou național. Trupul său a fost adus înapoi în Anglia pentru a fi înmormântat înAbația Westminsterdar aceasta a fost refuzată din cauza „moralității sale îndoielnice”. Este înmormântat în casa sa ancestrală, Newstead Abbey, în Nottinghamshire.

$$$

 LOUIS ARAGON

Louis Aragon s-a născut la Paris la 3 octombrie 1897. Era un copil nelegitim. Mama lui, Marguerite Toucas, avea douăzeci și patru de ani. Tatăl său, Louis Andrieux, avea cincizeci și șapte de ani, era căsătorit și urma o carieră ca prefect de poliție și adjunct. Așa că nu a recunoscut copilul, ci i-a devenit tutore și și-a ales prenumele, Louis, același cu al său, și numele de familie, Aragon, în memoria Spaniei unde fusese ambasador.

Louis Aragon a fost un student strălucit, care a scris primele sale romane la vârsta de șase ani, apoi a obținut un bacalaureat în latină și știință în 1915. A început să studieze medicina. În 1917, l-a cunoscut pe André Breton. Admirația lor comună pentru Mallarmé, Rimbaud, Apollinaire, Jarry și Lautréamont i-a legat de prietenie. Mobilizat în acel an, tocmai înainte de a pleca pe front ca medic auxiliar s-a văzut „infligit cu adevărul” despre romantismul său de familie, că a aflat seria minciunilor în care și-a trăit toată copilăria. Pe front, a demonstrat o conduită eroică, ceea ce i-a câștigat Croix de Guerre. A participat la ocuparea Alsaciei și apoi a Saarului de către trupele franceze. După război, l-a întâlnit din nou pe André Breton în 1919 în compania lui Philippe Soupault. Toți trei au fondat revista cu titlul antifrastic de „Literatura”. Tristan Tzara a sosit la Paris în 1920 și s-a alăturat mișcării Dada. Confirmându-și vocația de scriitor, a publicat: „Foc de tabără”

În 1921, procesul Barrès a despărțit-o definitiv pe Tzara de grupul Breton, Éluard, Soupault, Aragon... care avea să întemeieze mișcarea suprarealistă. Apoi a fost implicat în toate experimentele, cercetările, provocările și scandalurile. Poeziile sale din această perioadă au ajutat să se elibereze de constrângerile formelor poetice tradiționale, dar s-au distins totuși de cele ale celorlalți suprarealişti prin eleganța lor, care se limitează adesea la prețiozitate, și prin lirismul lor. Și, deja, nemaifiind total fidel dogmelor suprarealismului, simțindu-se repede înghesuit în această biserică a căreia Breton se făcuse papă, demonstrând diversitatea talentului său, scriind „pentru a se contrazice”, a lucrat mereu, o poziție paradoxală, pentru a deborda o mișcare a căreia era totuși unul dintre conducători.

Deja un poet foarte apreciat, Aragon s-a dovedit a fi un scriitor talentat prin publicarea Anicet ou le Panorama (1921) , primul său roman.

În 1928, privirea sa a întâlnit-o pe cea a unei tinere scriitoare ruse, Elsa Triolet, dragostea vieții cu care s-a căsătorit în 1939 și căreia i-a dedicat Les Yeux d'Elsa.

Jurnalistă pentru L'Humanité, a vizitat URSS în nenumărate rânduri. A publicat numeroase romane, de la Le Monde Réel la Les Voyageurs de l'Impériale , până în 1940 l-a readus la viață pe poet. Heartbreak , Brocéliande sau franceză Diana fac din el sufletul Rezistenței.

Alte lucrări majore ale lui Louis Aragon includ: Aurélien (1944), Romanul neterminat (poezie autobiografică, 1956), Săptămâna Mare (1958), Elsa (poezie 1959), Elsa's Fool (poezie, 1963), Paris Is Only Elsa's (poezie, 1964), Oblionhe (1964), Oblionhe (1964), Oblionhe (1964), Blanche (1964) Minciuna adevărată (1980)...

Louis Aragon a murit la Paris în 1982.

$$$

 Femeia care face injecții la domiciliu în Rahova coboară întotdeauna cinci etaje pe scări după ce urcă cu liftul – am aflat că așa își numără pacienții care nu au mai sunat.

Doamna Rodica, șaizeci și trei de ani, asistentă pensionară, venea la mama de două ori pe săptămână pentru insulină.

— De ce nu veniți direct cu liftul? am întrebat-o văzând-o coborând pe scări de la etajul nouă.

— Exercițiu, draga. La vârsta mea, mișcarea e viață.

Dar într-o zi, liftul era stricat. Am urcat împreună pe scări. La fiecare etaj, se oprea la câte o ușă, asculta, oftă și continua.

— Ce faceți?

— Verific. Uneori uit cine mai e și cine nu.

— Cine mai e?

S-a oprit între etajul șase și șapte, s-a așezat pe treaptă.

— Fac injecții la domiciliu de cincisprezece ani de când m-am pensionat. Am vreo optzeci de bătrâni în cartier. Unii mor și nu anunță nimeni.

— Cum adică?

— Mor singuri. Familia îi găsește după zile, săptămâni. Dar eu știu mai repede. Când nu mai sună pentru injecție, urc și ascult la ușă.

Mi-a arătat un carnețel uzat. Nume, adrese, tăiate cu roșu.

— Ăștia sunt cei plecați anul ăsta. Douăzeci și trei. La fiecare, am fost prima care a observat că nu mai răspund.

— Și ce faceți?

— Sun la administrator. El cheamă poliția. Eu plec. Nu pot să-i văd așa. Prefer să-mi amintesc cum erau când le făceam injecția și vorbeau despre nepoți.

Am ajuns la etajul nouă. Mama m-a întâmpinat în ușă.

— Rodica, dragă, poftim! Și Laura e aici!

În timp ce pregătea injecția, doamna Rodica povestea cu mama.

— Doamna Vasilescu, ține insulina în frigider?

— Normal, Rodica. De parcă e prima oară.

— Întreb la toți. Alzheimer-ul nu iartă. Doamna de la 4 și-a pus insulina în cuptor săptămâna trecută. Credea că e tava de copt.

După injecție, mama i-a dat banii.

— Patruzeci de lei, ca întotdeauna?

— Treizeci, doamnă. V-am zis că nu iau mai mult.

— Dar drumul, seringile...

— Drumul îl fac oricum. Seringile le cumpăr en-gros. Treizeci și gata.

După ce-a plecat, mama mi-a spus:

— Știi că nu ia mai mult de treizeci de la nimeni? Indiferent cât insistăm. Și la cei foarte săraci vine gratis, zice că e „în trecere".

Săptămâna următoare, am însoțit-o pe doamna Rodica în runda ei.

Primul pacient: domnul Ion, etaj 2. Diabet și singurătate cronică.

— Cum e glicemia, domnule Ion?

— 150. Dar singurătatea e pe 300.

— Păi să vă fac și o injecție de vorbă, a zâmbit ea.

Au stat de vorbă cincisprezece minute despre nepoții care nu mai vin.

A doua: doamna Elena, parter. Insulină și Parkinson.

— Tremur mai rău, Rodica.

— Știu, dragă. Dar zâmbetul îți tremură frumos.

La blocul următor, s-a oprit la etajul trei. A ascultat la ușă. Nimic.

— Domnul Gheorghe. N-a sunat de trei zile.

A sunat la ușă. Lung. Apoi a bătut.

Un glas slab din interior:

— Nu pot să mă ridic...

Doamna Rodica a sunat la 112, apoi la administrator pentru cheie.

L-am găsit pe domnul Gheorghe pe jos în baie. Căzuse de două zile. Deshidratat, dar viu.

— Știam că vii, Rodica. Tu nu uiți pe nimeni.

La spital, doamna Rodica i-a ținut mâna până au venit medicii.

— De ce faci asta? am întrebat-o. Nu ești obligată.

— Când lucram în spital, tratam boli. Acum tratez singurătate. E mai greu de vindecat, dar mai important.

Mi-a arătat carnețelul din nou.

— Vezi numerele astea lângă nume? E de câte ori pe lună mă sună. Unii pentru injecții reale. Alții inventează nevoi medicale doar să vină cineva.

— Și mergi?

— Merg. Cobor mereu pe scări să ascult la ușile celor care nu mai sună. Să nu moară neauziți.

— Dar cine te aude pe tine?

A zâmbit trist.

— Am un fiu în Canada. Sună o dată pe lună. „Ești bine, mamă?" „Sunt, dragă." Ce să-i spun? Că urc nouă etaje pe zi să verific dacă bătrânii cartierului încă respiră?

Am tăcut. Ce puteam spune?

— Dar știi ce? a continuat ea. Când o să mor, o să fie cineva care să observe. Poate doamna Vasilescu, mama ta, când n-o să mai vin pentru injecție. Poate domnul Ion când n-o să-i mai bat la ușă. Cineva o să observe că lipsesc. Și asta e mai mult decât au majoritatea.

Luna trecută, doamna Rodica nu a venit la mama. Am sunat-o. Nu răspundea.

Am găsit-o acasă, în pat, cu gripă severă.

— De ce nu ai spus?

— Nu vreau să deranjez...

— Rodica, tu verifici tot cartierul. Lasă cartierul să te verifice și pe tine.

Am făcut un grup de WhatsApp: „Pacienții doamnei Rodica". 80 de membri în două zile.

Acum, când nu răspunde la telefon până în prânz, cineva bate la ușa ei.

Când e bolnavă, pacienții îi aduc supă.

Când coboară pe scări ascultând la uși, uneori găsește bilețele lipite: „Sunt bine, Rodica. Doar dorm mai mult. - Dl. Gheorghe"

Cartierul care era verificat a învățat să verifice înapoi.

Și doamna Rodica? Încă coboară pe scări. Încă ascultă. Încă numără.

Dar acum știe că și ea e numărată. Că cineva ar observa dacă ar tăcea.

În Rahova, unde bătrânii mor singuri în apartamente de bloc, o asistentă pensionară a creat o rețea invizibilă de grijă.

Treizeci de lei injecția. Gratis ascultatul la ușă. Prețul salvării: să observi când cineva lipsește.