$$$

 Șoferul de autobuz școlar din comuna Vâlcele știe numele tuturor celor 47 de copii pe care i-a dus la școală în ultimii douăzeci de ani, dar săptămâna trecută a început să-i strige pe nume greșit – pe numele copiilor care nu s-au mai întors.

Nea Marius, cincizeci și nouă de ani, același traseu din 2004. Sate răsfirate, drumuri desfundate, același autobuz galben dăruit de nemți.

— Nea Mariuse, de ce m-ați strigat Ionuț? Sunt Andrei.

— Scuze, Andrei. M-am încurcat.

Dar nu se încurcase. Îl văzusem uitându-se lung la copil înainte să-l strige.

După ce a coborât ultimul elev, l-am întrebat:

— Cine e Ionuț?

A oprit autobuzul pe marginea drumului.

— Ionuț Popa. Primul copil pe care l-am dus la școală în 2004. Semăna cu Andrei ăsta. Același zâmbet, aceeași statură.

— Și unde e acum?

— Mort. Germania, accident de muncă. 2019. Construcții. Avea douăzeci și nouă de ani.

Mi-a arătat un caiet. Nume după nume, ani de școală, ce s-a întâmplat cu fiecare.

— Îi țin evidența. Pe toți cei 512 pe care i-am dus în douăzeci de ani.

— De ce?

— Ca să știu câți s-au întors. Câți au rămas în sat. Câți mai trăiesc.

Am numărat rapid. Roșu pentru plecați în străinătate. Negru pentru morți. Albastru pentru cei rămași.

— Doar 43 în sat din 512?

— Restul... Germania, Italia, Spania, Anglia. Sau morți. 31 de morți până acum.

— Cum de știți de toți?

— Părinții îmi spun. Vin la mine când primesc vestea. „Nea Mariuse, știți că Alexandra..." „Nea Mariuse, Gigel nu mai vine acasă niciodată..."

S-a uitat pe geam la dealurile goale.

— Știți ce e dureros? Că-i duc la școală ca să aibă viitor. Și viitorul îi duce departe. Sau îi omoară.

Un copil de vreo șapte ani a făcut semn să oprească. Nu era stație.

— Nea Mariuse, am pierdut autobuzul dimineață!

— Urcă, Mihai. Sau... scuze, Costel. Ești Costel.

Copilul s-a uitat ciudat dar a urcat.

După ce l-a lăsat la școală, Marius mi-a explicat:

— Era Mihai Gheorghe. 2008-2016. Mort în Londra, înjunghiat. Pentru un telefon. Costel ăsta seamănă perfect.

— Și de-aia îl strigați Mihai?

— Nu vreau. Se întâmplă. Văd copilul, creierul vede trecutul. Parcă toți copiii morți sau plecați s-au reîncarnat în ăștia noi.

— E confuz pentru copii.

— Știu. Dar uneori, pentru o secundă, simt că Ionuț, Mihai, Alexandra, toți sunt încă aici. Încă merg la școală. Încă au șansă.

La întoarcere, o mamă l-a oprit.

— Nea Mariuse, Cătălin al meu o să lipsească săptămâna viitoare. Pleacă cu tata în Germania. Definitiv.

Marius a notat în caiet. Nume nou de trecut cu roșu.

— Al câtelea anul ăsta?

— Al șaptelea. Din douăzeci și trei în clasă.

După ce mama a plecat, Marius s-a uitat la mine.

— Vezi? Îi cresc, îi educ, îi export. Fabrică de copii pentru străinătate.

— Dar e mai bine pentru ei.

— E? Ionuț era mai bine mort în Germania decât viu aici? Mihai mai bine înjunghiat în Londra decât sărac în Vâlcele?

Nu știam ce să răspund.

Săptămâna trecută, reuniune de douăzeci de ani de la prima generație. Au venit douăsprezece din patruzeci.

Marius i-a strigat pe toți pe nume. Corect, de data asta.

— Ionuț! ai venit!

— Sunt Dan, nea Mariuse. Ionuț... știți că Ionuț...

— Știu. Dar azi e aici. Prin tine. Ați fost cei mai buni prieteni.

Dan a înțeles. A îmbrățișat pe Marius.

— Da, azi sunt și Ionuț. Pentru dumneavoastră.

Au stat până târziu, povestind. Cei veniți din străinătate, cei câțiva rămași.

La plecare, unul a spus:

— Nea Mariuse, știți de ce ne întoarcem? Nu pentru sat. Pentru dumneavoastră. Să vadă că unii au reușit. Că nu i-ați dus degeaba la școală.

— Și ceilalți 28 care nu sunt aici?

— Sunt și ei. În noi. Cum ziceți dumneavoastră - îi purtăm pe toți.

Marius încă conduce autobuzul școlar. Încă strigă copiii pe nume greșit uneori.

Dar acum copiii știu. Când îi strigă altfel, răspund oricum.

Pentru că înțeleg că Nea Marius nu-i vede doar pe ei. Vede douăzeci de ani de copii. Pe cei care au fost, pe cei care sunt, pe cei care nu vor mai fi.

Și încearcă să-i țină pe toți în autobuzul lui galben. Măcar cu numele.

$$$

 Bătrâna care vinde covrigi la Gara Ploiești îi face în fiecare noapte în bucătăria ei de bloc, dar niciodată nu mănâncă din ei – astăzi am aflat că rețeta e a fiicei care a murit înnecată cu un covrig.

Tanti Lenuța, șaptezeci și patru de ani, aceeași tarabă improvizată de zece ani. Covrigii cei mai buni din gară, toată lumea știa.

— Câți faceți pe zi, tanti Lenuța?

— O sută. Nici mai mult, nici mai puțin.

— De ce fix o sută?

A zâmbit trist, ștergându-și mâinile de făină pe șorț.

— Pentru că atâția încap în cuptorul de acasă. Și pentru că Mirela făcea o sută.

— Mirela?

— Fiica mea. Ea a inventat rețeta. „Covrigi cu suflet", îi zicea. Punea scorțișoară în aluat, secret.

Mi-a arătat o poză veche. O femeie tânără, veselă, în bucătărie, cu tavă de covrigi.

— Mirela făcea cei mai buni covrigi din Ploiești. Vindea la comandă, pentru evenimente. Visa să deschidă covrigărie.

— Și?

— Și într-o dimineață, s-a înecat. Cu un covrig. Grăbită să guste din noua rețetă, încă fierbinte. S-a sufocat. Singură în bucătărie. Am găsit-o eu.

Mi s-au umezit ochii.

— Când?

— 14 februarie 2014. Făcea covrigi în formă de inimă pentru Valentine's. Ironic, nu? Inima ei s-a oprit din cauza unei inimi de aluat.

— Și de atunci faceți dumneavoastră...

— Rețeta ei, da. Exact ca ea. Același timp de dospire, aceeași temperatură, același număr. Dar nu pot mânca. De fiecare dată când încerc, o văd pe ea sufocându-se.

Un client s-a apropiat.

— Trei covrigi, vă rog.

Tanti Lenuța i-a ales pe cei mai rumeni, i-a împachetat cu grijă.

— Cu poftă! Și mestecați bine!

După ce-a plecat, mi-a explicat:

— Le spun tuturor să mestece bine. Obsesiv. Unii se supără, cred că-i iau de proști. Dar nu pot să nu spun.

— Înțeleg.

— Nu, nu înțelegi. În noaptea aia, am visat-o pe Mirela. Îmi spunea: „Mamă, fă covrigii mei. Să nu moară rețeta odată cu mine." Așa că fac. În fiecare noapte.

Mi-a arătat mâinile. Pline de bătături, arsuri vechi.

— Zece ani de covrigi. 365 de nopți pe an, minus Paștele și Crăciunul. Peste 350.000 de covrigi.

— Și niciodată nu ați gustat?

— O dată. În prima zi. Am mușcat și am început să mă sufoc. Nu era nimic în gât, doar panica. De atunci, nu.

O tânără s-a apropiat de tarabă.

— Tanti Lenuța, covrigii ca de obicei pentru cafenea!

— Douăzeci, ca în fiecare dimineață! Spune-le clienților să mestece bine!

După ce tânăra a plecat, Lenuța mi-a spus:

— Aia e Andreea. Mirela o învățase să facă covrigi. Erau prietene. Acum are cafenea, vinde covrigii mei ca „Covrigi Mirela". Păstrează numele viu.

— Și banii?

— Jumătate pentru mine, jumătate pentru un fond. „Bursa Mirela" pentru tineri care vor să deschidă afaceri în alimentație. Până acum, șase tineri ajutați.

Am cumpărat un covrig. Era perfect - pufos, aromat, cu gust subtil de scorțișoară.

— E delicios!

— Era secretul Mirelei - scorțișoară de Ceylon, nu cassia. Și frământat cu drag, nu cu furie. „Aluatul simte energia ta, mamă", îmi spunea.

Săptămâna următoare, am revenit. Era 14 februarie.

Tanti Lenuța nu era la tarabă. Am găsit-o în cimitir, la mormântul Mirelei. Avea o tavă de covrigi în formă de inimă.

— Azi e ziua ei. Îi aduc ce făcea în ultima dimineață.

— Și nu vindeți azi?

— Nu. Azi împart gratis. La toți care trec pe aici. Să mănânce pentru Mirela.

Un copil a trecut cu mama lui. Lenuța i-a oferit un covrig.

— Mestecați bine! Și tu, și mama!

Copilul a mușcat cu grijă. A zâmbit.

— E bun! Are gust de scorțișoară!

— Așa făcea fata mea. Se bucura că descoperiți scorțișoara.

După-amiază, în gară, taraba Lenuței era închisă. Dar un afiș: „Azi, covrigi gratis la cimitir. Pentru Mirela."

Zeci de oameni au venit. Clienți vechi care știau povestea.

Unul a spus:

— Mirela m-a învățat să fac covrigi când eram șomer. Acum am brutărie. Datorită ei.

Altul:

— Prima întâlnire cu soția, i-am cumpărat covrigi Mirela. Acum avem trei copii.

Tanti Lenuța plângea ascultând.

— Vedeți? Nu a murit. Trăiește în fiecare covrig, în fiecare afacere deschisă cu bursa ei, în fiecare om care mestecă mai atent.

La plecare, mi-a dat un plic.

— Rețeta. Completă. Cum mi-a lăsat-o Mirela. Dacă mi se întâmplă ceva, tu continui. Promite!

Am promis.

În plic, rețeta scrisă de mână. La final: „Ingredientul secret nu e scorțișoara. E dragostea pentru cei care vor mânca. Faceți cu drag, oferiți cu grijă. Și spuneți tuturor să mestece bine. - Mirela"

Tanti Lenuța încă face o sută de covrigi în fiecare noapte.

Încă nu mănâncă din ei.

Dar hrănește jumătate de gară cu memoria fiicei sale.

Și salvează vieți, spunând obsesiv: „Mestecați bine!"

$$$

 Înainte să moară, în anul 2014, Valerya Novodvorskaya scria ultimul ei text.

Recunoașteți despre cine este vorba? 

„Un sadic. Un psihopat paranoic cu iluzii de grandoare și idei supraevaluate. Un mincinos patologic. Stima de sine grandios de inadecvată. Inteligență scăzută. Personalitatea lui degradează rapid. 

Trăiește într-o lume paralelă, este rupt de realitate și este complet în afara realității pe care el nu o înțelege. Cum trăiesc oamenii, cum simt, ce visează, de ce suferă - un idiot moral nici măcar nu își poate imagina asta, dar nici nu vrea...

După ce a creat în jurul său o lume artificială, îngustă și strâns închisă, în care încet, timp de ani de zile, s-a fiert în cazanul cu propriile minciuni și prejudecăți din peșteră, ca urmare, în cele din urmă și-a pierdut mințile.

Mințile, nu conștiință, acolo nu a fost niciodată conștiință. El nu este capabil de compasiune și empatie, dar în același timp el însuși este foarte vulnerabil și suspicios… Nu este capabil să iubească. E foarte sensibil și răzbunător, iar toată inferioritatea și dorința de a se răfui, de a provoca cât mai multă suferință tuturor celor la care ajunge, probabil provine din copilărie, unde a fost un înfometat, un copil inhibat, fără coloană vertebrală, un mediocru care făcea comisioane.

Laș și plin de șmecherie. Lașitatea permanentă a dat naștere unei cruzimi excesive, adesea fără sens în acțiunile sale, dar și unui cinism extrem, monstruos.

Viziunea lui asupra lumii este aceea a unui microb înrăit, din eprubetă. Gândirea lui este proporțională cu amploarea personalității sale. Gândește îngust, în stereotipuri, cu atitudini prestabilite și sloganuri. Judecata și gândirea apreciativă despre lumea din jur și despre oameni sunt artizanale și limitate.

Ca orice tiran, el este predispus la mistificări, semnificații sacre și simbolism. În același timp, este teribil de complexat, înstrăinat, retras și sărac din punct de vedere emoțional. El își compensează inferioritatea în toate sferele vieții prin suprimarea și distrugerea oamenilor.

Sistemul său de valori a fost scurtat, restrâns la formula primitivă „prieten sau dușman” și reprezintă un set de clișee ideologice: Rusia este über alles, Occidentul este dușman și străin; 

- oamenii din Rusia sunt vite potențial periculoase care trebuie ținute în frâu, amețindu-le și tachinându-le periodic cu morcovul exclusivității naționale; 

- puterea este oaza celor puțini aleși, sensul puterii este în puterea însăși și îmbogățirea personală.

Cu toate acestea, imbogățirea a încetat de mult timp să mai joace orice rol și au ieșit în prim-plan ideile maniacale ale hegemonului unui imperiu de pe Pământ cu orice preț și prin orice mijloace...

O încurajare a vremurilor lui Stalin cu psihologia unui gardian și a unui călău obișnuit. Culori gri în toate, fără chip, meschin. A absorbit toată mizantropia batjocoritoare a rasei de birou. 

E absolut lipsit de principii. El nu are nicio concepție stabilită, mai mult sau mai puțin morală, cu excepția celor de ,,zonă”, adică din mentalitatea criminală de puscarie. În interiorul lui se ascunde un adolescent inhibat și abătut, iar în exterior încearcă să păstreze masca unui tip brutal, spiritual și unic. 

Vocabularul său este zgârcit, plin de proverbe vulgare și jargon criminal și polițienesc. Părerile din afară despre el sunt foarte importante pentru el, așa că este predispus la poze și la machism mizerabil, anecdotic, ca toți oamenii complexați. Si întotdeauna îi iese ceva ridicol și patetic...

Este clar că aceasta este doar o mască încordată, iar sub ea încă una, apoi alta, și așa mai departe până la fund, unde în nămolul bolborositor, negru, fetid și dezgustător, șade un pitic îngălbenit de răutate și fiere revărsată, presat de circumstanțe, cu mânuțele tremurânde strângându-și genunchii la piept. Ca politician, este mediocru și nesemnificativ pentru că se uită doar la trecut și se teme de orice schimbare ca de o amenințare la adresa puterii sale. 

Și cel mai important, nu știe ce este schimbarea, nu o înțelege. Politic steril, pentru că este obsedat de puterea sa nelimitată. Cineva încă mai încearcă să pătrundă în sufletul lui pentru a înțelege ceva, acolo.

Dar suflet acolo nu este. Pur și simplu nu este. Înăuntru este doar un mare nimic. Iar când încărcarea lipsei absolute de valoare ajunge că are în mâinile ei puterea nelimitată cu butonul roșu, atunci obținem ceea ce vedem astăzi.

A vrut să intre în cărțile de istorie, să devină parte din Marea epopee rusească, arbitrul destinelor, dar va intra ca un banal criminal de război care și-a ieșit din fire, smintindu-se... Vrea să fie de temut, toată lumea să fie înfricoșată de el, dar toată lumea îl privește cu dezgust disprețuitor, așteptând moartea lui grabnică.

V. Novodvorskaya, 2014”.

$$$

 O mamă și-a dus verigheta la amanet ca să-și crească fiul.

Neonul roșu „AMANET NON-STOP” pâlpâia în geamul ud, ca un ochi care nu clipește niciodată. Ana ținea într-o mână o sacoșă de pânză, în cealaltă o cutiuță mică de catifea. În cutie era verigheta — nu mai „a lor” demult, ci o rană rotundă pe care timpul nu reușise s-o închidă. El plecase într-o zi de luni, cu valiza și cu spatele drept. N-a întrebat nimic de copil. Ușa a trântit nu doar holul, ci și capitolul.

— Bună seara, a zis bărbatul grizonat de după tejghea.

— Bună seara… Aș vrea s-o dau. De tot.

A deschis cutia. Inelul a prins o lumină rece. Bărbatul a cântărit, a tastat, a scris. Suma n-a fost mare, dar însemna lapte, pâine, două mere pe zi, manualul de științe promis și, poate, o pereche de ghete mai bune pentru iarnă. Ana a semnat repede, ca să nu vadă nimeni că îi tremură degetele. Când a ieșit, frigul a mușcat aerul, dar în piept i s-a dezmorțit ceva: nu mai purta o amintire grea în buzunar, ci un bilet — dovada că uneori trebuie să lași din mână ca să poți ține mai bine.

Acasă, David dormea cu ghiozdanul la ușă și cu stele fosforescente pe tavan. Ana i-a sărutat fruntea, a pus cumpărăturile pe masă și, pentru prima oară după mult timp, a băut un pahar cu apă fără să-și numere grijile.

Diminețile începeau devreme. Ana făcea curat în două scări de bloc, apoi se oprea la doamna Marioara, o bătrânică din cartier, să-i cumpere medicamentele și să-i încălzească o supă. Seara era a lor: „lecția de la 21:07”. Atunci se lipeau de geam și căutau Stația Spațială pe cer.

— Mami, dacă am avea un telescop mic…

— Până îl avem, uite secretul: cerul se vede bine și cu inima, a zâmbit ea.

Vineri, David a intrat pe ușă cu ochii mari.

— Doamna învățătoare m-a pus la „Citește frumos”! Sâmbătă, la 10. Tu vii, da?

— Vin, normal că vin.

Au exersat seara. A ales o poveste despre un băiat care își construia o stea pentru mama lui, ca să nu-i mai fie frică în întuneric. Ana l-a corectat puțin doar la respirații, ca să lase cuvintele să stea liniștite, apoi i-a făcut clătite subțiri cu gem.

— Știi ce-mi place la tine? a zis ea. Că nu citești doar cu gura. Citești cu inimă.

Sâmbătă, sala era plină de părinți și emoții. David a citit rar și clar, cu pauzele acelea care prind de mână propozițiile. La final s-a lăsat o liniște scurtă, din aceea în care oamenii înghit un nod și nu știu dacă să aplaude sau să respire. A luat premiul II, cu mențiunea „Pentru căldura vocii”. Ana a aplaudat fără rușine: „E mai frumos decât locul I”, i-a șoptit.

La ieșire, o doamnă elegantă s-a apropiat.

— Îmi permiteți? Coordonez un program de burse pentru copii. L-am ascultat pe David: citește foarte bine, rar și cu sens. Am vrea să-l sprijinim cu o bursă lunară, modestă, plus cărți și ateliere.

Ana a clipit des, să nu se verse bucuria.

— Mulțumesc. Ne descurcăm… dar asta ne ajută să respirăm.

Duminică au mers la târgul de vechituri. Pe o masă, între romane ieftine și ceainice ciobite, trona un telescop mic, cu vopseaua sărită. Vânzătorul a zis un preț. Ana a făcut un calcul scurt în minte: chirie, curent, mâncare, biletul de autobuz. A tăcut. Vânzătorul s-a uitat la David, la diploma rulată în pumn.

— Pentru cititorul ăsta mic… mai scădem, a oftat.

Au plecat acasă cu telescopul și cu un lănțișor simplu, cu o stea mică de argint.

— Pentru tine, mami?

— Pentru noi. Să ținem minte că unele lucruri încep să strălucească abia după ce lași altele în urmă.

Seara, au montat telescopul pe pervaz. La 21:07, un punct a trecut peste blocuri ca o șoaptă.

— O vezi?

— O văd, puiule. Și cred că ne vede și ea pe noi.

Într-o marți, Ana a trecut din nou pe lângă amanet. Neonul roșu pulsa la fel, dar în ea nu mai pulsa nimic greu. A intrat, totuși.

— Vă mai pot ajuta cu ceva? a întrebat bărbatul grizonat.

— Nu. Doar… am vrut să vă spun că băiatul meu a primit o bursă. E lunară, mică, dar fix cât să ne așezăm. Se descurcă. Citește foarte bine.

— Atunci e bine, a dat din cap omul. Să știți, se întâmplă des: oamenii vin triști și pleacă drepți. Dumneavoastră sunteți dintre ei.

Ana a ieșit cu mers ușor. Pe gât, steaua de argint bătea ca un puls.

Acasă, David o aștepta cu o foaie colorată: „Planeta Noastră – Proiect”. Peste tot, cratere desenate cu pixul, săgeți și idei.

— Mami, știi ce-am scris? Că planeta noastră e cea mai frumoasă când suntem doi.

— Corect, a zis Ana, strângându-l. Și de multe ori, doi sunt destui cât pentru un univers.

Au mâncat covrigi calzi cu iaurt, au râs la un film și au făcut planuri pentru atelierele de lectură. Greutățile n-au dispărut peste noapte; facturile tot vin, listele tot se scriu pe spatele bonurilor. Dar acum sunt așezate: bursa lunară, modestă, ține de cald cât trebuie, iar restul se aranjează din mers. David citește din ce în ce mai bine — ține cuvintele de mână și le lasă loc să respire. Iar Ana a învățat, în sfârșit, că „fericirea” nu poartă neapărat verighetă. Uneori poartă o stea mică la gât, o diplomă cu mențiunea „căldura vocii” și două mâini care nu se lasă.

Înainte să adoarmă, Ana a privit tavanul cu stele fosforescente. „Nu mai aștept pe nimeni”, și-a spus. „Doar pe mine — în fiecare seară, la 21:07.” A închis ochii liniștită, cu băiatul respirând egal lângă ea și cu sentimentul limpede că, de aici înainte, merg înainte.

Dacă ți-a atins inima, lasă un ❤️ pentru toate mamele care „se descurcă” și dau mai departe putere.

 Dă share — poate povestea asta ajunge exact unde trebuie.

$$_

 - Băiete, zi sincer, ce faci cu banii din cerșit?

- Îi duc acasă, la mama și la tata – mi-a răspuns el. 

- Și ei de ce nu-ți cumpără din acei bani și ceva de încălțat și te lasă desculț pe străzi? l-am mai întrebat eu apoi, iar copilul și-a mutat rușinat privirea în pământ. 

De când devenisem și eu tată, astfel de cazuri mă revoltau din ce în ce mai mult. Copii la colț de stradă, trimiși de părinți să facă bani. Lăsați fără încălțări și cu haine murdare pe ei, cu un câine să le țină de urât și să-i sensibilizeze pe oameni ca să le dea bani. 

Nu m-ar fi deranjat să dau bani să ajut un copil, dacă aș fi știut că acei bani s-ar fi dus tot la ei, să își ia o haină, să știu că nu rămâne nemâncat. De acces la educație, ce să mai zic...

- Ia zi, campionule, ai mâncat azi? l-am mai întrebat apoi, ca să schimb subiectul.

- Un covrig, ca să nu intru mult în banii făcuți. 

Și atunci, inima mi s-a frânt și mai tare. M-am uitat la el, i-am întins mâna și i-am zis:

- Haide, mergi acasă cu mine. Să mânânci ceva și să te speli.

- Dar nu pot să-l las pe Lăbuș singur.

- Merge și Lăbuș cu noi, l-am liniștit eu. 

Băiatul m-a privit neîncrezător, dar în ochii lui se citea și o speranță mică, ascunsă sub teamă. A venit cu mine. Când a intrat în casă, s-a uitat mirat la pereți, la masă, la lumina caldă din bucătărie. N-a spus nimic.

Am scos din frigider o ciorbă caldă și i-am pus în față o farfurie aburindă. În timp ce mânca, se tot uita spre ușă.

- Ce s-a întâmplat, băiete? l-am întrebat.

- Să nu stea mama supărată… dacă văd că lipsesc prea mult, crede că n-am făcut destui bani.

Am rămas tăcut. În clipa aia mi-a venit să-i spun că nu mai pleacă de la mine, că-l țin aici, să fie copil, nu povară. Dar știam că lumea e mai complicată decât dorințele noastre.

După ce a terminat de mâncat, i-am făcut baie, i-am dat un tricou curat și o pereche de pantaloni de la băiatul meu, rămas mic. Lăbuș, câinele lui, dormea deja cu burta plină, lângă calorifer.

Când s-a făcut seară, l-am dus înapoi la colțul lui de stradă. N-a spus nimic tot drumul. Doar când a coborât din mașină m-a privit lung și a zis:

- Mulțumesc, domnule. Pentru mine și pentru Lăbuș.

- I-am zâmbit, am scos un plic din buzunar și i l-am întins.

- Uite, pentru orele lipsă. Nu-l deschide. Dă-l părinților tăi.

El a dat din cap și a plecat încet spre colțul trotuarului.

- În plic, pe lângă câteva bancnote, am lăsat și un bilet:

„Nu-l mai lăsați flămând și desculț pe străzi. Trimiteți-l la școală. Dacă nu aveți cu ce, sunați-mă. Dacă nu mă sunați și îl mai găsesc iar prin oraș, data viitoare va suna la poliție.”

Am închis ochii o clipă înainte să plec. Poate că lumea nu se schimbă peste noapte, dar uneori o inimă mică poate aprinde o lumină în alta mai mare. Un copil nu cere milă, ci șansa să fie copil. Și lumea se schimbă atunci când cineva, fie și pentru o zi, decide să vadă dincolo de praful de pe tălpile lui desculțe.

$$_

 — Ți-am spus de o mie de ori: mai mult zahăr, Viorico! Șefa ridică paharul și, „din greșeală”, îl răstoarnă spre femeia de serviciu.

Holul mirosea a detergent și a cafea, iar Viorica își strânsese părul într-un coc, să nu-i cadă pe frunte când freacă treptele. Avea bluza bleu cu mâneci suflecate și pași repezi. La prânz trebuie să fugă acasă—Dănuț o aștepta cu „lectura de azi”, cum îi zice el. „Să mă asculți tu, mamă, că tu pui pauzele cum trebuie.” Îi place când îi spune asta. O face să uite de oboseală.

Doamna Cristea—șefa—intră în recepție cu tocurile mai bătute ca niciodată. Sacou bej, păr perfect, privire ascuțită. De când fiica ei, Mara, e în aceeași clasă cu Dănuț și a aflat că băiatul femeii de serviciu are prima medie, parcă s-a strâns ceva în ea. Nu mai e „bună dimineața” caldă, nu mai e „mulțumesc”. E doar un aer rece, de parcă Viorica a îndrăznit să pună o carte pe un raft prea sus pentru ea.

— Cafeaua mea, Viorico? întreabă, fără să se uite.

— E la birou, doamnă, două lingurițe de zahăr, cum vă place.

O clipă mai târziu, doamna Cristea dă o sorbitură, se strâmbă și se întoarce brusc spre Viorica.

— Ți-am spus de o mie de ori: mai mult zahăr!

Ridică paharul și, „din greșeală”, îl răstoarnă spre ea. Cafeaua fierbinte îi stropește bluza, îi mușcă pielea. Viorica își ține respirația o secundă, să nu se verse lacrima. Nu zice nimic. Își strânge șorțul de parcă ar vrea să-și acopere rușinea, nu pata.

— Îmi cer scuze, doamnă, îi fac alta, spune încet.

— Te rog. Măcar atât.

Recepționerele se fac că tastează. Un coleg tușește. Liniștea e grea. Viorica intră în micuța toaletă de serviciu, clătește bluza la chiuvetă și, cu mișcări care o trădează puțin, își piaptănă fruntea cu degetele. „Nu-i nimic. Treci peste. Azi trebuie să-l asculți pe Dănuț. Pentru el te ridici.”

Povestea n-a început cu cafeaua. A început cu „Top 5 la română”, lipit pe panoul clasei. Dănuț—primul. Muncise în fiecare seară pe masa din bucătărie, printre oale și caiete, cu dicționarul acela cu colțurile tocite. Mara—fiica doamnei Cristea—e deșteaptă, frumoasă, dar obosită de meditații, sport, repetiții, internet. Nu e rea, doar împinsă de prea multe „trebuie”.

Viorica nu s-a lăudat nimănui. A aplaudat încet la ședință și a mers acasă să-i facă clătite cu gem. Atât. Dar vestea a trecut prin școală ca un curent rece. Și la birou s-a simțit.

Când Viorica iese din toaletă, o cheamă cineva din capătul holului. Doamna Dima, directoarea generală, păr alb scurt, ochi limpezi.

— Viorica, poți să vii un minut?

Inima îi bate în gât. „M-au văzut că mi-am clătit bluza?” Intră, ținându-și umerii adunați.

— Aș vrea o cafea… cum o faci tu, zâmbește doamna Dima. Și, te rog, închide ușa. Să știi că am văzut ce s-a întâmplat. Nu e în regulă. Îmi pare rău că ai fost pusă în situația aia.

— Eu… mă descurc, doamnă, murmură Viorica.

— Știu că te descurci. Și știu și de Dănuț. Citește minunat. Am o rugăminte: vineri, la „Seara de literatură”, să pleci cu o oră mai devreme, ca să ajungi. Și o propunere: de luni, trecem postul tău la „îngrijire clădire + recepție de seară”. E o mărire mică și un program mai omenește. Ți se potrivește?

Viorica rămâne cu palma pe clanță și respiră ca după ce-ai urcat scările.

— Mulțumesc, doamnă… nu știu ce să zic.

— Spune doar „da”. Restul vedem noi.

Vineri, sala de festivități e plină. Părinți, telefoane, emoții. Viorica stă la mijloc, cu bluza curată și o batistă în geantă. Intră și doamna Cristea, singură, cu pas hotărât, dar cu ochii fugari.

Dănuț urcă pe scenă. Citește rar, așezat, cu pauze din acelea care țin cuvintele în viață. Când termină, nu se aud doar aplauze. Se face o liniște scurtă, aceea în care oamenii își dau seama că au simțit ceva. Viorica simte cum îi fug genunchii. „Bravo, puiul meu.”

La final, oamenii se amestecă. Viorica se trezește față în față cu doamna Cristea. Nu mai sunt șefă și femeie de serviciu. Sunt două mame.

— Viorico, spune încet, ai un băiat extraordinar. Îmi pare rău pentru dimineața aceea. Am greșit. Nu zahărul lipsea.

Viorica dă din cap.

— Mulțumesc că ați venit. Și Mara a citit frumos la engleză, adaugă sincer.

Apare Dănuț cu diploma în mână.

— Sărut mâna, spune politicos. Dacă vreți, o pot ajuta pe Mara la română, iar ea… m-ar ajuta la engleză.

Un zâmbet adevărat îi înmoaie colțurile gurii doamnei Cristea.

— Mi-ar plăcea, Dănuț. Mulțumesc.

De luni, Viorica începe noul program. Seara, la recepție, răspunde la telefon, notează programări, își ține spatele drept. Într-o pauză, doamna Dima o oprește:

— Am mai rezolvat ceva. Vom folosi „personal clădire” în acte și în comunicări. Cuvintele cântăresc. Și… bursa pentru lectură a trecut—lună de lună, modestă, dar utilă.

— Ne descurcăm, doamnă, zâmbește Viorica. Dar asta… ne așază.

Acasă, Dănuț își face temele. Miercuri se vede cu Mara—română și engleză, pe rând. În seara aceea, după ce-l ascultă, Viorica își pune bluza la uscat și, cu o cană de ceai, își scrie pe un bilețel mic: „În fiecare zi—respect. Chiar și când lipsește zahărul.” Îl prinde cu magnet de frigider.

Apoi stinge lumina din bucătărie și rămâne o clipă în liniște. Nu i-au dispărut toate grijile, dar a învățat ceva simplu: când pui la timp lingurița potrivită—de dreptate, de curaj, de bun-simț—viața nu mai arde. Se îndulcește. Și merge înainte, pe picioarele tale.

Oamenii cinstiți țin lumea la locul ei. Ei nu cer aplauze, doar să fie priviți în ochi și salutați cu bun-simț. Respectul nu se măsoară în funcții, ci în felul în care îți faci treaba — corect, cu inimă, până la capăt.

Lasă un ❤️ pentru oamenii simpli care nu cer aplauze, dar merită respect.

$$4

 — Bună ziua, doamnă… nu prea pot să respir. Mă ține în piept de aseară. 

— Bilet de trimitere, buletin, card. 

— Cardul îl am, trimitere n-am. A venit brusc.

 — Atunci veniți mâine, consultațiile sunt până la 12.

Holul spitalului mirosea a dezinfectant și a grabă. Pe scaunele de plastic, oameni cu ochii obosiți, câteva sticle cu apă, hârtii mototolite în mâini. Nea Sandu își ținea pieptul cu palma dreaptă. Nu era durere ascuțită, dar nici una care să te lase să dormi. „Ca o piatră caldă apăsată pe inimă,” își zise. Avea 68 de ani și nu se obișnuise să ceară ajutor; din păcate, corpul îl învăța acum altceva.

— Următorul! se aude răstit de la ghișeu.

Un domn cu geacă de piele se ridică, întreabă ceva, pleacă nervos. Apoi vine rândul lui.

— Bună ziua, doamnă… nu prea pot să respir. Mă ține în piept de aseară.

— Bilet de trimitere, buletin, card.

— Cardul îl am, trimitere n-am. A venit brusc.

— Atunci veniți mâine, consultațiile sunt până la 12.

— Doamnă, e urgență…

— Domnule, nu decideți dvs. ce e urgență. Următorul!

Cuvintele i-au încremenit în gât. S-a dat un pas înapoi și s-a așezat pe marginea unui scaun. I-a fugit privirea la o femeie tânără cu copil în brațe, la un bătrân care-și masa genunchiul, la o fată cu ochii roșii. Toți tăceau. „Nu vreau să încurc. Mai stau un pic.” A băut o gură de apă, a închis ochii.

— Cine are dificultăți de respirație? se aude din capătul holului o voce hotărâtă.

Un medic tânăr, cu halatul desfăcut la gât și stetoscopul atârnând ușor, privea peste oameni.

— Eu… răspunde nea Sandu fără să ridice capul.

Medicul vine direct la el.

— De când?

— De aseară. Și mă cam strânge aici, în stânga.

— Ați mai avut?

— Nu așa.

Doctorul se întoarce spre ghișeu.

— Opriți un minut rândul, vă rog. Îl iau pe domnul acum, e prioritar.

— Dar nu are trimitere, ridică din umeri doamna de la ghișeu.

— Are simptome, are puls crescut, e dispneic. Omul înainte de formular. Vă rog să notați că e preluat pe urgență. Mulțumesc.

S-a făcut liniște, apoi câteva priviri s-au înmuiat. O femeie cu eșarfă a zis simplu: „Așa e.” Medicul l-a sprijinit pe nea Sandu de cot și l-a dus pe culoarul luminat rece. I-au făcut EKG, tensiune, saturație. Asistenta i-a pus canula cu gesturi sigure. Piatra caldă din piept părea că se mai topește.

— Domnule Sandu, o să rămâneți azi la noi pentru investigații. Pare un episod anginos, n-aveți de ce să vă speriați, dar nici nu-l ignorăm. Ați făcut bine că ați venit.

Nea Sandu a dat din cap, rușinat fără motiv.

— N-am vrut să deranjez. Doamna de la ghișeu…

— O să vorbesc eu cu dânsa, zice medicul. Sunt zile grele, dar graba nu scuză lipsa de triere. Îmi pare rău că ați trecut prin asta.

După câteva ore, cu tratamentul început și cu analizele făcute, respira deja mai ușor. În salon, pe patul de alături, un domn povestise cu haz despre cum „l-au chemat analizele la spital, că el singur n-ar fi venit”. O glumă simplă care rupea teama. Pe seară, în ușă, a apărut iar medicul.

— Domnule Sandu, starea e stabilă. Mâine faceți testele de efort, apoi discutăm schema de tratament. Vreau, însă, să clarificăm ceva în hol. Veniți două minute?

Nu înțelegea de ce, dar s-a ridicat. În zona ghișeului erau câțiva oameni rămași, și doamna de la recepție, cu umerii încordați.

— Bună seara tuturor, zice medicul, calm. Vreau să-mi cer scuze în numele nostru pentru ce s-a întâmplat mai devreme. La urgențe, întâi triem, apoi întrebăm de hârtii. Nu invers. Colega mea a avut o zi grea, dar asta nu justifică tonul sau decizia. Am stabilit de acum un flux clar: cine spune „nu pot respira” sau „mă doare în piept” e evaluat imediat, indiferent de trimitere. Repet: omul înainte de formular. Vă mulțumesc pentru răbdare.

Doamna de la ghișeu a înghițit în sec și a prins privirea lui nea Sandu.

— Îmi pare rău, domnule. Chiar îmi pare rău.

— Să fie cu sănătate, doamnă, zice el simplu. Mâine poate fi rândul oricui.

Un murmur cald a trecut prin hol, ca un aer proaspăt. Cineva a bătut din palme o dată, discret, apoi încă cineva. N-a fost spectacol, a fost doar un fel de „bine” care se așază la locul lui.

A doua zi, testele au mers bine. Nu era infarct, dar nici „nimic”: urma un tratament, schimbări mici, și controale la timp. Când i-au dat foaia de externare, medicul i-a strâns mâna.

— Să veniți la control, domnule Sandu. Și să nu mai amânați.

— Am înțeles, dom’ doctor. Și… mulțumesc pentru „acum”, nu pentru „mâine”.

În drum spre ieșire, s-a oprit la ghișeu. Doamna de ieri ridică ochii.

— Sănătate, doamnă. Am venit să las un… mulțumesc. Pentru scuze.

— Sănătate multă, domnule. Și iertați-mă încă o dată.

Pe trotuar, aerul rece i-a umplut plămânii fără să doară. A scos telefonul.

— Alo, Ioana?

— Tată, ești bine?

— Da, fetiță. Uite, am învățat ceva: când îți e greu, nu te mai așezi la coadă cu tăcerea. Spui. Că sunt și oameni buni în halate albe. M-au auzit.

A închis ochii o secundă și a zâmbit. În viață, uneori, doare formularul, nu boala. Dar azi, cineva l-a privit înainte de hârtie. Și asta, uneori, vindecă la fel de mult ca orice pastilă.

❤️ pentru pacient, 👍 pentru medicul de gardă — votează în comentarii.Distribuie mai departe această poveste!