$$$

 In Memoriam: VLADIMIR GĂITAN

Actorul Vladimir Găitan s-a născut la Suceava, la 2 februarie 1947, şi s-a stins la Bucureşti, la 10 noiembrie 2020.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, promoţia 1970.

În studenţie, a jucat în filmul „Reconstituirea”, fiind ales de regizorul Lucian Pintilie.

A debutat pe scena Teatrului de Comedie, unde a jucat roluri memorabile în piesele: „Mutter Courage”, „Trei surori”, „12 oameni furioşi”, „Cinema”, „Pierrot”, „Turnul de fildeş”, „Amphitrion”, „Fuga”, „Anna Karenina”, „... escu”, „Soare pentru doi”, „Revizorul”, „Pescăruşul” etc.

Între 1994 – 1996 a fost director al Teatrului de Comedie, iar în perioada februarie – iunie 2001 – director al Teatrului „Nottara”.

Pe scena de la „Nottara” a jucat în spectacolele: „Întâlnire la Sunles”, „Îngeri în America” etc.

A colaborat cu Teatrul Naţional Radiofonic.

Producţii TV şi filme în care a jucat: „Căldura”, „Aşteptarea”, „Urmărirea”, „Muşatinii”, „Puterea şi adevărul”, „Săgeata căpitanului Ion”, „Ceaţa”, „Un tânăr mai puţin furios”, „Întoarcerea lui Magellan”, „Zile fierbinţi”, „Neisprăvitul”, „Pe aici nu se trece!”, „Războiul Independenţei”, „Accident”, „Din nou împreună”, „Pentru patrie”, „Vlad Ţepeş”, „Musafirul de duminică”, „Audienţa”, „Nea Mărin miliardar”, „Mihail, câine de circ”, „Stâlpii societăţii”, „Cronica de vitejie”, „Ultima noapte de dragoste”, „Omul cu cercel de aur”, „Întunecare”, „Racolarea”, „Detectiv fără voie”, „La răscrucea marilor furtuni”, „Munţii în flăcări”, „Şantaj”, „Duelul”, „Anul 1848”, „Întâlnirea”, „Cucerirea Angliei”, „Năpasta”, „Zbor periculos”, „Noi, cei din linia întâi”, „Secretul lui Nemesis”, „Mircea”, „Wilhelm Cuceritorul”, „Francois Villon – poetul vagabond”, „Oglinda – Începutul adevărului”, „Coroana de foc”, „Poker”, „Moştenirea”, „Regina”, „Ultimul corupt din România” etc.

În 2002 i s-a acordat Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

#VladimirGăitan - #InMemoriam

$$$

 In Memoriam: GHEORGHE DINICĂ

Gheorghe Dinică, unul dintre cei mai mari actori români, s-a născut la 1 ianuarie 1934 (în realitate: 25 decembrie 1933), în Bucureşti, şi a trecut la cele veşnice la 10 noiembrie 2009.

Tatăl său era funcţionar la Poştă, iar mama - casnică.

Îi plăcea să-şi petreacă vacanţele la bunicii paterni, în comuna Cochineşti (Argeş).

În copilărie şi adolescenţă mergea la spectacolele Teatrului de Revistă şi în sălile de cinema, astfel înfiripându-se dorinţa de a ajunge actor.

S-a angajat ca vânzător de ziare, pentru a avea cu ce se întreţine.

Încă de la 17 ani a început să facă parte din diferite trupe de teatru de amatori.

S-a înscris şi la cercul de teatru al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bucureşti, în 1955 fiind distribuit în „Jocul de-a vacanţa”. Atunci l-a remarcat actriţa Dina Cocea, care l-a invitat la cursurile ei de pregătire.

A ratat de două ori admiterea la Teatru, dar a treia încercare a fost cu noroc, iar în 1961 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, clasa profesor Dina Cocea.

După absolvire, a colaborat, pentru puţin timp, cu Teatrul pentru Tineret şi Copii, după care, Radu Beligan l-a chemat la Teatrul de Comedie nou înfiinţat, unde a şi debutat în 1961, în piesa „Inspectorul de poliţie”.

A activat la Teatrul de Comedie până în 1967, apoi la Teatrul „Bulandra” (1968 - 1969) şi Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” (din 1972). A mai colaborat şi cu Teatrul Mic, Teatrul „Odeon”.

Printre piesele în care a fost distribuit, se numără: „Take, Ianke şi Cadîr”, „Celebrul 702”, „Centrul înaintaş a murit în zori”, „Sweik în al doilea război mondial”, „Procesul domnului Caragiale”, „Pigulete plus cinci fete”, „Nuntă la castel”, „Umbra”, „Casa inimilor sfărâmate”, „Rinocerii”, „Somnoroasa aventură”, „Troilus şi Cressida”, „Capul de răţoi”, „Opinia publică”, „Sfântul”, „Nepotul lui Rameau”, „Moartea lui Danton”, „Un fluture pe lampă”, „Trei fraţi gemeni veneţieni”, „Romulus cel Mare”, „Gaiţele”, „O scrisoare pierdută”, „Aşteptându-l pe Godot”, „Ploşniţa”, „Iubirile de-o viaţă”, „Ioneştii”, „Cine are nevoie de teatru?”, „Noaptea regilor”, „Merlin”, „Livada de vişini”, „Tehnica raiului”, „O noapte furtunoasă”, „Azilul de noapte”, „Cotletele”, „Numele trandafirului”, „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, „Ultima oră”, „Dansând pentru zeul păgân”, „Incontestabila ipocrizie”.

A colaborat cu Teatrul Naţional Radiofonic, pentru producţiile: „Amorul unui subaltern”, „Neguţătorul de ochelari”, „Domnul Kant are onoarea”, „Copiii justiţiei”, „Ciclopul de Euripide” etc.

În film a debutat în 1963, în producţia „Străinul”.

De excepţie au fost rolurile interpretate în zeci de filme: „Zidul”, „Un comisar acuză”, „Revanşa”, „Cu mâinile curate”, „Prin cenuşa imperiului”, „Ultimul cartuş”, „Comoara din Vadul Vechi”, „Procesul alb”, „Golgota”, „Maiorul şi moartea”, „Dacii” (dublaj de voce), „Columna”, „Prea mic pentru un război atât de mare”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Felix şi Otilia”, „Filantropica”, „Bariera”, „Explozia”, „Dincolo de nisipuri”, „Filip cel Bun”, „Fraţii Jderi”, „Nemuritorii”, „Ştefan cel Mare - Vaslui 1475”, „Ilustrate cu flori de câmp”, „Nu filmăm să ne-amuzăm”, „Evadarea, „Mastodontul”, „Osânda”, „Premiera”, „Trei zile şi trei nopţi”, „Cuibul salamandrelor”, „Marele singuratic”, „Acţiunea Autobuzul”, „Doctorul Poenaru”, „Trepte pe cer”, „Drumuri în cumpănă”, „Totul pentru fotbal”, „Bietul Ioanide”, „Ultima noapte de dragoste”, „Reţeaua S”, „O lume fără cer”, „Concurs”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Întunericul alb”, „Pe malul stâng al Dunării albastre”, „Râdeţi ca în viaţă!”, „Un petic de cer”, „Secretul lui Bachus”, „Zbor periculos”, „O lumină la etajul zece”, „Vară sentimentală”, „Cuibul de viespi”, „Figuranţii”, „Să-ţi vorbesc despre mine”, „Momentul adevărului”, „Secretul lui Nemesis”, „Lacrima cerului”, „Divorţ... din dragoste”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Liceenii în alertă”, „Patul conjugal”, „Priveşte înainte cu mânie!”, „Balkans, Balkans”, „Această lehamite”, „Chira Chiralina”, „Crucea de piatră – ultimul bordel”, „Începutul adevărului (Oglinda)”, „Craii de Curtea Veche”, „Terente - regele bălţilor”, „Faimosul Paparazzo”, „Manipularea”, „Patul lui Procust”, „Război în bucătărie”, „După-amiaza unui torţionar”, „Turnul din Pisa”, „Examen”, „Dulcea saună a morţii”, „Bani de dus, bani de întors”, „Aleodor Împărat”, „Magnatul”, „Orient Express”, „Sindromul Timişoara - Manipularea”, „Omul grăbit”, „Vânătoarea”, „White Palms”, „Ticăloşii”, „Supravieţuitorul”.

Producţii tv în care a apărut: „Colierul”, „Teatrul de marionete al Majestăţii Sale”, „Păsările”, „Obiecte găsite”, „Un joc neobişnuit”, „Popas între drumuri”, „O seară la Gambrinus”, „Directorul de teatru”, „Medeea”, „Neînţelegerea”, „Regele gol”, „... Escu”, „Seara, târziu, în tipografie”, „Corupţie la Palatul de Justiţie”, „Richard al III-lea”, „Ziariştii”, „Woyzeck”, „Un nasture sau absolutul”, „Furtul elefantului alb”, „Prometeu”, „Diavolul şi bunul Dumnezeu”, „Trei surori”, „Alcesta”, „Război în bucătărie”, „Şarpele”, serialele tv: „Eroii nu au vârstă”, „Lumini şi umbre”, „Neînfricaţii”, „Gala”, „Inimă de ţigan”, „Regina”, „Aniela”, dublaj de voce în seria „Poveşti cu Mac-Mac”.

În plan muzical, Gheorghe Dinică a lansat câteva CD-uri cu muzică de petrecere şi romanţe: „Cântece de petrecere”, „Cântece de petrecere 2”, „Romanţe”, „Parol că te iubesc”.

Premii şi distincţii primite:

- 1967 - Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice;

- Premiul UCIN (pentru rolul din „Casa din vis”);

- Premii ACIN (pentru rolurile din: „Explozia”, „Felix şi Otilia”, „Bariera”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Figuranţii”, „Cuibul de viespi”, „Secretul lui Herodot”, „Ilustrate cu flori de câmp”);

- 1976 - „Premiul de interpretare” (pentru rolul din „Prin cenuşa imperiului”) - Festivalul de Film de la Karlovy Vary;

- 1992 - Premiul UCIN (pentru rolul din „Casa din vis”);

- 1992 - Premiul „Troia” (Portugalia) - pentru rolul din „Patul conjugal”;

- 1993 - Premiul UCIN (pentru rolul din „Patul conjugal”);

- 1999 - „Marele Premiu” (pentru rolul din „Troilus şi Cressida”) - Paris;

- 1999 - „Premiul de Excelenţă” - UNITER;

- 2000 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer” - „pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii”;

- 2001 - „Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti”;

- 2002 - Membru de onoare al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”;

- 2002 - „Premiul Special UCIN” (pentru rolul din „Filantropica”);

- 2002 - „Actorul anului” - Revista „VIP”;

- 2003 - nominalizat la Secţiunea „Opera Omnia” - Artele Spectacolului, pentru întreaga activitate - Premiile „Prometheus”;

- 2004 - „Diplomă de interpretare” (pentru rolul din „Orient Express”) - Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România;

- 2006 - „Premiul pentru întreaga activitate” - Festivalul Internaţional de Film „Transilvania”;

- 2008 - „Doctor Honoris Causa” - Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” Bucureşti;

- 2008 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce.

În 2008 a fost lansat volumul „Un actor pentru eternitate - Gheorghe Dinică”, autor Mia Pădurean, având la bază interviuri pe care aceasta i le-a luat de-a lungul anilor.

În 2013, în faţa Teatrului de Comedie din Bucureşti a fost dezvelit un bust din bronz al actorului, iar sub Gongul Thaliei - din Piaţa Timpului - se poate vedea o plăcuţă cu numele acestuia.

S-a căsătorit abia în 1996.

Este înmormântat în Cimitirul Bellu.

Citiţi pe blog --- >>> https://pearipadecant.blogspot.com/2022/01/in-memoriam-gheorghe-dinica.html - despre regretatul actor #Gheorghe_Dinică.

#GheorgheDinică - #InMemoriam

Foto: www.tnb.ro

$$$

 S-a întâmplat în 9 noiembrie1330, 9-12: La această dată, avea loc bătălia de la locul numit Posada, conflict armat desfășurat între Regatul Ungariei şi Ţara Românească. Această bătălie a marcat emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare. Bătălia a fost menţionată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum şi alte lucrări ungare, poloneze şi germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze. De asemenea, bătălia mai este pomenită şi în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde şi alte detalii despre conflict.

În toate aceste izvoare nu este menţionat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna iniţial un loc greu accesibil şi apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul şi Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 şi 1438) vorbesc despre „munţii zişi ai Posadei”, deşi într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munţilor, zise în vorbirea obişnuită locală posada, prin nişte strâmtori şi poteci înguste, strânse între tufişuri mari”.Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă şi încetăţenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 şi cea din 1330 s-ar fi desfăşurat în aceleaşi locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

În 1324, Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou.Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timişoara în fruntea unei armate însemnate. Iniţial a ocupat Banatul de Severin şi cetatea Severinului, după care a început să străbată Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea încă de la intrarea în Ţara Românească. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.

Basarab I îi oferea regelui șapte mii de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele".Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o incendiază. Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. A. D. Xenopol se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur.Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.” (Cronica pictată de la Viena)

După lupta de patru zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuşi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.

„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”(Cronica pictată de la Viena)

Un document maghiar din 1351 menţionează că în ajutorul românilor au venit şi cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul şi puterea armatei lui Basarab şi astfel să poată fi explicată mai uşor înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit şi sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menţionează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.„Românii... puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase de preţ”(Cronica lui Johann de Thurocz).În urma victoriei, Basarab I a obţinut nu numai o pradă însemnată, dar a reuşit să consfinţească independenţa Ţării Româneşti, astfel luând naştere un nou stat feudal independent pe harta Europei.Relaţiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătăţit abia după moartea lui Carol Robert (1342) şi suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.

Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru mai multe locuri precum: Valea Oltului, în Ţara Loviştei la Titeşti, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locului a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducţie logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaţilor către Sibiu sau Braşov).Nici în ipoteza existenţei armistiţiului nu se poate concluziona cu siguranţă că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria. Izvoarele istorice oferă puţine informaţii geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menţionează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase şi neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar nişte modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească.În neconcordanţă cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum şi cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

1.Varianta care presupune că ar fi fost în zona Mehadiei.Primul care a enunţat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orşova şi Meedia [Mehadia]”.Constantin Rezachevici menţionează că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obişnuită dintre Ungaria şi Ţara Românească, şi prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptăţit să aleagă la întoarcere o cale pe care o ştia cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă câteva şi câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331, un document ungar menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuşi amintind la 2 şi 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo” (aşadar chiar la hotarul dintre Ungaria şi Ţara Românească).Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel şi fratelui său comitele Laurenţiu — ambii participanţi la bătălie — în care menţiona că lupta s-a purtat „când am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire şi a sfintei coroane”.Singurul teritoriu de graniţă al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlaşcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orşova şi nordul Mehadiei.

2.Varianta care presupune că ar fi fost în zona Ţara Loviştei - Valea Oltului.Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoţeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:

- armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari

- prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar

- acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Ţara Loviştei şi mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menţionat chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoieşte însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale şi consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevărarele cauze ale înfrângerii. Constantin Rezachevici menţionează în plus relaţiile extrem de încordate între Carol Robert şi sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două părţi, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relaţiile dintre cele două părţi au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menţionează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiţii socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.

Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer şi fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se printr-un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neaşteptată.” În perspectivă, distanţa dintre Argeş şi Timişoara (de unde a plecat armata şi unde s-a întors regele) este aproximativ aceeaşi, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

3.Varianta care presupune că ar fi fost în pasul Rucăr-Bran.Adeptul acestei locaţii a fost Nicolae Iorga.El considera că bătălia a fost purtată „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

4. Varianta care presupune că ar fi fost pe Valea Prahovei.Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai uşor să îi scoată din ţara sa, o dată cu încetarea ostilităţilor.

În al doilea rând, menţionează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 - 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală.Acesta a ales ruta Silistra - Călăraşi - Valea Prahovei - Ţara Bârsei - Pasul Oituz - Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin şiretenie, de munteni şi moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi”. Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei şi refăcut de către Cantacuzini în 1661 De asemenea, locul ar corespunde şi distanţei de două zile călare faţă de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste... aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. Această direcţie a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieşire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează şi o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oştenilor „ca peştii în vârşă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alţii „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere — consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri creşte trestia. Oriunde ar fi fost dusă bătălia, rezultatul acesteia nu a fost contestat.

Surse:

Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, Bucureşti, 1975.

Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin..., în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991.

Florin-Nicu Smărăndescu, ... sau pe Valea Prahovei?, în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991

A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, 6 volume, Iași, 1888-1893,

Dimitrie Onciul, Originile principatelor Țărilor Românești, București, 1889, p. 637-638,

Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, Caransebeș, 1899, p. 39-40,

George Coșbuc, Țara Basarabilor, București, 1901, p. 45-47,

Grigore Tocilescu, Manual de Istoria Românilor (pentru clasa a IV-a gimnazială), ed. VI, 1907, p. 46-47,

Nicolae Iorga, Istoria Armatei Românești, 1930

N. A. Constantinescu, Bătăliile mari ale Românilor I. Bătălia de la Posada, 1330, București, 1930

I. Lupaș, Posada (Conferință din noiembrie 1930), Cluj, 1932

G Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. XI, Cronica pictată de la Viena, București, 1937, p. XVII,

I. Lupaș, Bătălia de la Posada - Botezul de sânge al celui dintâi stat român independent, 1943, p. 41,

Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I, București, 1970,

Constantin C. Giurescu, în emisiunea radiofonică Memoria pământului românesc, 17 noiembrie 1970,

Constantin C. Giurescu, Căutând pe hartă Posada, Rovine, Vicina, în Magazin istoric, nr. 1 (46), din ianuarie 1971

Florin Constantiniu și Marcel D. Popa, Istoria României în date, București, 1971

http://istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=409:b%C4%83t%C4%83lia-de-la-posada-statul-feudal-%C5%A3ara-rom%C3%A2neasc%C4%83&Itemid=203

http://www.istorie-pe-scurt.ro/batalia-de-la-posada-actul-de-nastere-al-tarii-romanesti/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/anul-1330-macelul-de-la-posada

https://www.independentaromana.ro/batalia-de-la-posada/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/04/28/unde-a-fost-posada-prima-parte/

$$$

 S-a întâmplat în 9 noiembrie1877: La această dată, armata română cucerea reduta otomană de la Rahova. Bătălia de la Rahova (Bulgaria, 7/19 – 9/21 noiembrie 1877), a fost una dintre principalele bătălii ale Războiului pentru Independenţa României. În lupte au fost implicate detaşamente româno-ruse, în vederea supunerii garnizoanei otomane de la Rahova. Eforturile de război aliate pentru cucerirea Plevnei erau primejduite de prezenţa unei puternice concentrări de forţe turceşti la Rahova. Perspectiva ca aceste detaşamente să sprijine logistic rezistenţa lui Osman paşa la Plevna i-a determinat pe marele duce Nicolae, comandantul frontului rus, şi pe domnitorul Carol I (1866 – 1914) să hotărască ocuparea Rahovei. 

Informaţiile deţinute de generalul rus Krîlov în urma unor misiuni de recunoaştere indicau faptul că cetatea dispunea de trei redute, cca. trei mii de militari şi patru piese de artilerie Krupp. Participarea armatei române a fost destul de însemnată, cei cca. cinci mii de ostași români, aflaţi sub comanda colonelului George Slăniceanu, în majoritate dorobanţi, urmau să acţioneze alături de confraţii lor aflaţi sub steagul generalului maior rus Meyendorff (cca. 600). La 17/29 octombrie 1877, un corp de oaste român sub comanda maiorului Constantin Ene a obţinut o victorie la Vidin, reduta care apăra Rahova dinspre miazăzi. Strategia folosită de unul dintre cei mai competenţi ofiţeri români ai momentului a presupus un atac combinat al cavaleriei, infanteriei şi artileriei. Luarea redutei a deschis drumul către Rahova. 

Atacul româno-rus asupra garnizoanei otomane de la Rahova beneficia de susţinerea logistică a bateriilor de artilerie de la Bechet, care au facilitat transferul trupelor române de dorobanţi spre linia frontului, împiedicând, în acelaşi timp, acţiunea ostilă a navei turceşti „Podgoriţa”, ancorată în spatele ostroavelor Ciftele. De altfel, monitorul otoman a fost scufundat ca urmare a acţiunii artileriştilor români, îndrumaţi de maior Maican Dumitrescu. Deprins cu acţiuni specifice ale flotilelor fluviale, maiorul, care avea studii de specialitate absolvite la Brest, a reuşit să se furişeze după lăsarea întunericului pe unul dintre ostroavele grupului Ciftele, stabilind cu exactitate poziţia navei „Podgoriţa”, pentru ca ulterior, telegrafic, să facă cunoscute toate aceste informaţii tunarilor. 

Grupul de luptă aflat sub comanda colonelului George Slăniceanu a ajuns la Selanovcea (6 km de Rahova) în ajunul declanşării conflictului, fiind urmat de trupele colonelului Creţeanu şi cele ale generalului maior Mayendorff.Dislocarea corpului său de armată în teatru de operaţiuni presupunea aşezarea infanteriei în centru, flancată de cavalerie şi susţinută din spate de artilerie (22 tunuri). Comandantul, maior Dimitrie Giurescu, din Batalionul 1, Regimentul 4 Dorobanţi „Argeş", deschidea atacul asupra uneia dintre redutele secundare, în fruntea Batalionului Muscel, Regimentul 4 Dorobanţi „Argeş", sprijinit de canonada tunurilor de sub comanda colonelului Slăniceanu. După mai bine de o oră, sublocotenentul Spiroiu arbora steagul românesc pe parapetul redutei.Acţiunea se repetă, Batalionului Muscel revenindu-i onoarea de a suna atacul asupra redutei principale.În iureşul confruntării, maiorul Dimitrie Giurescu şi-a pierdut viaţa, însă efortul ofiţerilor români nu a fost zadarnic. Bilanţul primei zile era încurajator, complexul sistem de redute al cetăţii Rahova fusese iremediabil avariat, iar trupele române exercitau un control de la distanţă asupra redutei principale. 

În ziua următoare, s-a trecut la misiuni de recunoaştere în teatrul de operaţii şi la evaluarea condiţiei precare a oştilor adverse Comandantul otoman din dispozitiv decidea, în noaptea de 8/20 – 9/21 noiembrie 1877, părăsirea poziţiilor din interiorul redutelor, sub acoperirea unor salve de artilerie. Cca.2 000 de ostaşi otomani urmau să se îndrepte către Ogosta. Diversiunea de la podul Hârleţ avea drept miză distragerea atenţiei trupelor aliate de la adevăratele planuri ale miralaiului (colonelului) de la Rahova. Convoiul otoman în retragere a fost atacat prin surprindere de Batalionul 1 Mehedinţi, sub comanda căpitanului Constantin Merişescu şi obligat să reia lupta. Intervenţia generalului maior Meyendorff şi abilităţile logistice ale colonelului Creţulescu au contribuit la demontarea planurilor otomane de retragere, astfel încât, în dimineaţa zilei de 9/21 noiembrie 1877, lupta pentru ocuparea Rahovei se va sfârşi cu victoria trupelor române.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, București, 1987

Coord.: Carp, Cornel, col. (rez.) dr.; Florea, Petrişor, lt.-col. dr.; Manea, Vasilica; Ţucă, Cornel, dr. - Istoricul Regimentului 4 Argeş 1877-1946, Primăria Municipiului Piteşti, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti

https://www.istorie-pe-scurt.ro/se-implinesc-140-de-ani-de-la-victorioasa-batalie-de-la-rahova/#more-14702

https://crispedia.ro/batalia-de-la-rahova-719-921-noiembrie-1877/

https://radioromaniacultural.ro/independenta-de-stat-a-romaniei-140-de-ani-batalia-de-la-plevna-armata-romana-schimba-decisiv-cursul-razboiului/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/turcia-rusia-si-independenta-romaniei

$$$

 S-a întâmplat în 9 noiembrie1933: La această dată, s-a născut, la Tarutino, azi în Ucraina, regizorul de film Lucian Pintilie (d. 16 mai 2018, București). Lucian Pintilie a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" (1956). După absolvire, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din Bucureşti, printre care: „Copiii soarelui'' (1961), „'Proştii sub clar de lună'' (1962), „Cezar şi Cleopatra'' (1963), „Biedermann şi incendiatorii'' (1964), „Inima mea e pe înălţimi'' (1964), „D'ale carnavalului'' (1966), „Livada de vişini'' (1967).

În 1965, el a regizat primul său film, „Duminică la ora 6'', iar în 1968 - „Reconstituirea'', o satiră socială neagră, interzisă în România pentru doi ani.După interzicerea spectacolului cu piesa „Revizorul'', în 1972 (după cea de-a treia reprezentaţie), Lucian Pintilie a primit un paşaport şi a fost îndemnat să plece din ţară, stabilindu-se în Franţa. A revenit în ţară pentru a finaliza filmările la „De ce trag clopotele, Mitică?'' (1982), după un scenariu propriu pornind de la piesa „D'ale carnavalului'', film ce a putut fi văzut abia după 1990.

La Paris, a debutat în 1973 cu filmul „Le Tableau'', după Eugen Ionescu. Între 1974-1990, perioadă petrecută în exil, la Paris, Pintilie a realizat, pentru cele mai mari scene ale lumii, spectacole de mare succes, atât de teatru cât şi de operă, precum: „Turandot'' (Carlo Gozzi), „Trei surori'' şi „Livada de vişini'' (Cehov), „Cei din urmă'' şi „Azilul de noapte'' (Gorki), „Astă seară se improvizează'' (Pirandello), „Tartuffe'' (Moliere), „Flautul fermecat'' (Mozart), „Carmen'' (Bizet) etc. De asemenea, în aceeaşi perioadă, a realizat, la televiziunea iugoslavă, filmul „Salonul nr. 6'', după nuvela omonimă a lui Cehov, film ce a avut premiera în Iugoslavia, la 1 iunie 1978.

Întors în ţară, în 1990, a regizat o serie de filme precum: „Balanţa'' (1992), „O vară de neuitat'' (1994), „Prea târziu'' (1996), „Terminus Paradis'' (1998, distins cu Premiul special al juriului la Festivalul de la Veneţia), „După amiaza unui torţionar'' (2000), „Niki Ardelean, colonel în rezervă" (2003), scurtmetrajul „Tertium non datur'' (2006), după nuvela lui Vasile Voiculescu, „Capul de zimbru''. Pentru filmul „Duminică la ora 6'' a primit mai multe premii internaţionale, iar o serie de filme au fost selecţionate la Festivalul de la Cannes: „Reconstituirea", „Salonul nr. 6", „O vară de neuitat", „Prea târziu". La Festivalul de Film de la Veneţia, din 2001, a fost prezentat filmul „După amiaza unui torţionar". Filmul „Niki Ardelean, colonel în rezervă" a fost prezentat în 2003 la Festivalul de la Cannes şi a constituit punctul de atracţie al Festivalului de film românesc de la Londra (9-14 octombrie 2003), primul de acest fel în Marea Britanie.Co-producţia româno-franceză „Tertium non datur" a fost prezentată în premieră mondială la Festivalul de la Berlin (9-19 februarie 2006).

În 1992, a publicat volumul „Patru scenarii", iar în noiembrie 2003 a avut loc lansarea volumului autobiografic intitulat „Bricabrac".În iunie 2013, cineastul Lucian Pintilie a participat, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la lansarea DVD-ului intitulat „Pintilie. Cineast", care include toate cele 11 filme realizate în cariera sa, precum şi un disc cu durata de 200 de minute cu materiale ce recompun un portret al celui ce a readus mereu filmul românesc în prim planul vieţii culturale: lecţii de cinema, conferinţe de presă, colocvii, emisiuni TV, omagii şi retrospective. Printre evenimentele cuprinse în cadrul ediţiei 2017 a Bucharest International Film Festival (BIFF), s-a numărat şi lansarea volumului „Bricabrac", de Lucian Pintilie, în varianta revizuită. A primit Premiul de Excelenţă al cinematografiei române (2002), Premiul Gopo pentru întreaga operă (2007), Ordinul Naţional „Steaua României" în Grad de Mare Cruce (2008) din partea Preşedintelui României, Premiul pentru cea mai bună carte străină despre film („Bricabrac") (2010) din partea Sindicatului criticilor de film francez, Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (2011).

Surse:

http://www.humanitas.ro/lucian-pintilie

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/scenarist-film-romanesc~lucian-pintilie~35

https://fnt.ro/2018/omagiu-lucian-pintilie/

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-22454129-biografie-lucian-pintilie-inspirat-genera-regizori-crea-iile-sale-marcat-cariera-unor-actori-romni-emblematici.htm

https://playtech.ro/2018/lucian-pintilie-a-murit/

https://www.ziarulmetropolis.ro/singuri-f%C4%83r%C4%83-lucian-pintilie/

http://suplimentuldecultura.ro/23124/ramas-bun-regizorului-lucian-pintilie/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/05/16/a-murit-regizorul-lucian-pintilie-fisa-biografica--110121

$$$

 S-a întâmplat în 9 noiembrie1938: La această dată, în Germania, avea loc „Noaptea de cristal - Kristallnacht" – pogromul organizat de trupele lui Hitler, eveniment considerat începutul Holocaustului. Anual pe 9 noiembrie este marcată „Ziua Internațională de Luptă împotriva rasismului și antisemitismului”, care aminteşte de ziua/noaptea în care naziştii s-au dezlănţuit împotriva evreilor nu doar în Germania, ci şi în Austria, o zi care a rămas în memoria omenirii drept „Kristallnacht” – „Noaptea de cristal”, şi a însemnat începutul Holocaustului în Europa. Numit în germană Kristallnacht, Reichskristallnacht, Reichspogromnacht, Novemberpogromnacht, acest moment a marcat, de fapt, o succesiune nefericită de zile şi nopţi de teroare împotriva evreilor, care a durat din 9 până în 13 noiembrie 1938.

Motivaţia „Nopţii de cristal” a fost un atentat comis pe 7 noiembrie, la Paris, de adolescentul polonez de origine evreiască Herschel Grynszpan, soldat cu moartea diplomatului german Ernst von Rath. Tânărul şi-a imaginat că astfel poate răzbuna suferinţele şi umilinţele îndurate de părinţii săi din cauza politicilor orchestrate şi implementate de autorităţile naziste în Germania. Mai exact, în data de 27 octombrie 1938, familia lui Grynszpan împreună cu alţi 15.000 de alţi evrei de origine poloneză fuseseră expulzaţi din Germania fără nici un avertisment prealabil, însă au fost ţinuţi la graniţa poloneză, umiliţi, îndurând frigul şi foamea.

A urmat anunţarea crimei la radiodifuziunea germană, după care, în mai multe oraşe germane, au fost declanşaţi demonii antisemitismului, au început acţiuni violente antievreieşti, însă acestea au luat amploare după ordinul expres dat de Hitler, pe 9 noiembrie, prin vocea ministrului propagandei, Joseph Goebbels, care a suţinut un discurs la München, în cursul căruia a ordonat distrugerea magazinelor evreieşti şi incendierea sinagogilor, a ordonat poliţiei să nu se amestece, iar pompierilor să protejeze doar proprietăţile „arienilor” şi a interzis jafurile. Propaganda feroce a naziştilor descria pogromul ca o reacţie spontană a populaţiei contra evreilor iar atentatul asupra secretarului legaţiei ca un act ostil pus la cale de „evreimea mondială”, opusă poporului german.

În noaptea de 9 spre 10 noiembrie, au avut loc în multe orașe și sate din Germania şi Austria recent anexată, acţiuni violente împotriva evreilor, în care trupele SA (Sturmabteilung), cât și SS (Schutzstaffel), membri ai Gestapo-ului, ai poliţiei şi ai Tineretului Hitlerist, dar şi civili incitaţi la ură de propaganda condusă de Goebbels, au distrus tot ce era evreiesc în calea lor. Marea majoritatea a cetăţenilor germani nu participau la violenţe şi jafuri dar nici nu li se opuneau.Astfel sute de sinagogi şi case de rugăciune au fost distruse şi incendiate.Oameni au fost batjocoriţi, bătuţi şi, în unele cazuri, ucişi, în plină stradă, doar fiindcă erau evrei. Poliţia nu a intervenit iar pompierii au acţionat doar pentru a împiedica extinderea incendiilor asupra clădirilor învecinate.

Distrugerea sistematică a clădirilor cu barosul, mai ales a lăcaşurilor de cult, dar şi a magazinelor, a umplut străzile cu cioburi de sticlă de la geamurile sparte, de aici şi numele de „Noapte de cristal” – noaptea sticlei sparte.Conform statisticilor, violenţele s-au soldat cu omorârea în bătaie a 400 de evrei, circa 48.000 de magazine evreiești au fost jefuite şi distruse, 1.668 de sinagogi au fost devastate, 267 dintre acestea fiind incendiate, iar alţi peste 30.000 de evrei au fost deportați în lagărele de concentrare de la Dachau, Sachsenhausen, Buchenwald, Birkenau sau Auschwitz.De asemenea, în ciuda indicaţiilor lui Goebbels, sute de sinagogi au fost jefuite, cărţile religioase ale evreilor au fost arse în stradă, iar nenumărate bande de tineri furaseră obiecte de cult valoroase. Mai mult, după acest veritabil măcel, Goebbels a impus evreilor să cureţe singuri rămăşiţele distrugerilor, au fost amendaţi cu un miliard de mărci, statul a confiscat asigurările ce reveneau proprietarilor evrei ce trebuiau despăgubiţi, iar proprietăţile evreieşti au început să fie transferate „arienilor” cu acordarea unor minime compensaţii.Deși majoritatea surselor istorice fac referiri la eveniment indicând durata unei singure nopţi, în realitate,violenţele s-au încheiat abia după cinci zile. Aceasta în ciuda cinismului lui Joseph Goebbels, care a anunțat la radio, la data de 10 noiembrie, că excesele s-au încheiat.

Momentul „Nopţii de cristal” a reprezentat începutul pogromului general împotriva evreilor din țările vest-europene – Holocaustul, naziştii urmărind lichidarea totală a evreilor. Se estimează că în urma acestei teribile încercări de exterminare, circa 6 milioane de evrei au fost ucişi.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/marturii-din-infernul-nazist-se-implinesc-80-de-ani-de-la-noaptea-de-cristal-pogromul-comis-de-nazisti_838046.html#view

https://www.rfi.ro/politic-73806-noaptea-de-cristal-nceputul-sf-r-itului-pentru-evrei

https://www.dw.com/ro/se-comemoreaz%C4%83-75-de-ani-de-la-noaptea-de-cristal/a-17214012

https://www.zf.ro/business-international/9-noiembrie-1938-noaptea-cristal-germania-nazista-9-noiembrie-1989-caderea-zidului-berlinului-9-noiembrie-2016-trump-cunoscut-remarcile-sale-rasiste-castiga-presedintia-celei-puternice-economii-lume-15932378

https://www.britannica.com/event/Kristallnacht

http://www.rador.ro/2014/11/09/documentar-noaptea-de-cristal-amintirea-unei-orori-de-neimaginat/

https://www.history.com/topics/holocaust/kristallnacht

$$$

 S-a întâmplat în 9 noiembrie1970: În această zi, a decedat Charles de Gaulle, general şi om politic francez; dezavuând acceptarea capitulării Franţei în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a refugiat la Londra (1940), de unde a lansat un apel la rezistenţă armată împotriva invadatorului; în 1947 a fondat partidul Adunarea Poporului Francez (ulterior Adunarea pentru Republică); şef al guvernului provizoriu (1944-1946); prim-ministru (1958-1959) şi preşedinte al Franţei între anii 1959 şi 1969.

Charles André Joseph Marie de Gaulle, pe numele său complet, s-a născut la 22 noiembrie 1890, în casa bunicilor materni din cartierul Vieux-Lille din oraşul Lille. Tatăl său, Henry, profesor de istorie şi literatură, provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia şi Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generaţie de antreprenori destul de bogaţi din regiunea Flamandă. El a avut trei fraţi şi o soră, aproape toţi cu o strânsă legătură cu Mişcarea de Rezistenţă antigermană:

– Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război Mondial şi membru al rezistenţei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

– Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982)

– Jacques de Gaulle (1893-1946), care în urma unei encefalite a rămas cu un retard psihic, începând cu anul 1926;

– Pierre de Gaulle (1897-1959), membru al rezistenţei şi om politic.

Încă din copilărie, îndrumat fiind de tatăl său, s-a familiarizat cu operele lui Barres, Henri Bergson şi Charles Peguy, dovedind reale înclinaţii spre filosofie şi istorie. Charles parcuge studiile primare la şcoala comunităţii creştine Thomas-d’Aquin din Paris, apoi studiază la Colegiul privat catolic Stanislas din Paris. În anul 1905, în urma crizei politice franceze care a determinat separerea Bisericii de Stat, Charles de Gaulle cunoaşte prima experienţă în exil, continuând studiile în Belgia. În anul 1908, de Gaulle este admis la Şcoala militarră din Saint-Cyr, absolvită în 1912. În acelaşi an se încorporează în armată, fiind repartizat în batalionul de infanterie de la Arras.

După ce în primul război mondial este rănit, în prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, conduce compania a VII-a pe frontul Champagne, însă la 10 martie 1915 este din nou rănit la mâna stângă. Nemulţumit fiind de ordinele superiorilor, ia practic războiul în propriile mâini şi ordonă deschiderea focului asupra tranşeelor inamice, gest ce îl va costa opt zile de suspendare de la îndeplinirea funcţiilor. Însă curând după ispăşirea pedepsei, îi sunt recunoscute curajul, inteligenţa şi abilităţile strategice, astfel că devine adjunct al Comandantului Suprem de batalion.

La 2 martie 1916 batalionul său este atacat şi nimicit de inamic, în luptele din satul Douaumont, lângă Verdun. În încercuirea germană, de Gaulle este împuşcat în piciorul stâng. Este luat ca prizonier iar după o tentativă eşuată de evadare, este transferat la Ingolstadt, în Bavaria, într-un lagăr destinat ofiţerilor prizonieri.Este locul în care îi întâlneşte pe aviatorul Roland Garos, pe jurnalistul Remy Roure, sau pe viitorul mareşal sovietic Tuhacevski. Trebuie spus însă că germanii îi respectau întrucâtva pe ofiţerii francezi care se luptau cu mult curaj pe parcusrul bătăliilor, atitudine care se păstra şi în privinţa prizonierilor.Au urmat nu mai puţin de cinci tentative nereuşite de evadare, pentru ca după armistiţiul din 11 noiembrie 1918 să fie eliberat.

În următorii trei ani, de Gaulle este trimis în Polonia, unde participă la formarea noii armate poloneze, însă este perioada în care este puternic influenţat de atmosfera brutală şi antisemită găsită aici.La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătoreşte cu Yvonne Vendroux (1900 – 1979), cu care avut trei copii:

– Philippe de Gaulle (născut în 1921) – devenit amiral şi senator, care încă trăieşte

– Elisabeth de Gaulle (1924 – 2003)

– Anne de Gaulle (1928 – 1948) – care a fost bolnavă de sindrom Down.

În anul 1921, căpitanul – la acea vreme – de Gaulle începe să predea lecţii despre arta militară la Şcoala Militară din Saint-Cyr, iar în 1922 este admis la Şcoala Superioară de Război.În anul 1925 este transferat la Statul-Major al Mareşalului Pétain, vice-preşedinte al Consiliului Superior de Război iar doi ani mai târziu este numit comandant al batalionului al 19-lea de puşcaşi – pedeştri la Treves. În anul 1929, de Gaulle este transferat în Liban, la Beirut, unde locuieşte timp de doi ani alături de familia sa.

În 1931 îşi începe activitatea în cadrul secretariatului general de Apărare Naţională din Paris, o perioadă în care îşi dezvoltă teoriile sale militare. Ca urmare publică mai multe volume, între care „Ascuţişul Sabiei” (1932), „Înarmarea ca profesie“ (1934), sau „ Franţa şi înarmarea ei” (1938), o lucrare care denunţă practic concepţia „împietrită” şi conservatoare a „războiului de poziţii“ dus de Statul-Major, intrând astfel în puternic conflict cu Mareşalul Petain.Însă, mai ales în exteriorul ţării, concepţiile strategice ale lui de Gaulle stârnesc o veritabilă admiraţie, ajungând principal model de inspiraţie, culmea ironiei, pentru generalul Guderian, creatorul celei mai mari forţe mecanizate germane şi mondiale a vremii.În esenţă, concepţia lui de Gaulle propune un război de mişcare dinamică, o ofensivă bazată pe soldaţi profesionişti, sprijiniţi de tehnica blindată grea – tancuri şi tunuri.În anul 1934, el susţine prima sa conferinţă la Sorbona, sub egida cercului Fustel-de-coulage al „Acţiunii Franceze”. În această perioadă a aderat la organizaţii catolice de stânga, cum erau „Urma lui Marc Sangnier” sau „Prietenii Timpului Prezent”, care mai tîrziu preia denumirea de „Mărturisire Creştină”.În anul 1937, este numit în fruntea Batalionului 507 Tancuri din Metz, iar la 3 septembrie 1939, în urma declaraţiei de război dintre Franţa şi Germania, colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de Tancuri.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Charles de Gaulle a obţinut gradul de general de brigadă, pe care l-a păstrat toată viaţa, refuzând orice altă avansare. A refuzat să recunoască armistiţiul cu Germania nazistă din 1940, în condiţiile în care Hitler cucerise o mare parte din Hexagon şi formase, ca un compromis, guvernul de la Vichy al mareşalului Pétain. De Gaulle s-a rupt de mediul militar şi de comandanţii săi, a fost condamnat la moarte pentru dezertare, însă a întruchipat mai bine ca nimeni altul, refuzul compromisurilor şi spiritul rezistenţei. În iunie 1940, de Gaulle ocupa o funcţie modestă – subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale – în guvernul Reynaud, iar în această calitate a ajuns în Marea Britanie, la bordul avionului generalului Spears.

Britanicii îl considerau unul dintre puţinii reprezentanţi ai elitei franceze capabil să organizeze colaborarea franco-britanică împotriva invaziei germane, iar ca urmare de Gaulle s-a angajat să alcătuiască o armată, să convingă Marea Britanie să adere la cauza Franţei libere, să obţină recunoaşterea din partea Rezistenţei interne şi să unifice diferitele facţiuni ale acesteia, să se impună în faţa Aliaţilor ca lider al Franţei combatante. La 18 iunie 1940, are loc transmisia celebrului mesaj al lui de Gaulle prin care se adresează poporului francez, din exil, de la microfonul BBC, îndemnându-şi poporul la rezistenţă, o iniţiativă susţinută de Winston Churchill şi unul dintre cele mai celebre discursuri din istoria Franţei, considerat veritabilul act fondator al Franţei libere: „Comandanţii care, de atâţia ani, se află în fruntea armatelor franceze, au format un guvern. Acest guvern, invocând înfrângerea armatelor noastre, s-a pus la dispoziţia inamicului pentru a înceta lupta. Desigur, am fost şi suntem copleşiţi de forţa mecanizată, terestră şi aeriană, a inamicului (…) Dar s-a spus oare ultimul cuvânt? Este înfrângerea definitivă? Nu! (…) Fiindcă Franţa nu e singură! Nu e singură! Ea are în spatele ei un vast imperiu (…) Acest război nu se limitează la teritoriul nefericit al patriei noastre. Acest război nu s-a oprit numai la bătălia pentru Franţa. Acest război este acum unul mondial (…) Orice s-ar întâmpla, flacăra rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge Mâine, ca şi astăzi, voi vorbi la Radio Londra.” Însă de Gaulle se confrunta cu incertitudinea legitimităţii sale: americanii considerau că mandatul său era nelegitim, iar englezii sperau ca guvernul de la Vichy să-şi schimbe poziţia. Nu o dată generalul de Gaulle s-a aflat la un pas de a fi marginalizat, însă, de fiecare dată, deciziile premierului britanic Winston Churchill sau puterea de influenţă a Rezistenţei interne au reuşit să restabilească situaţia.

La 16 iunie 1944, la zece zile după debarcarea Aliaţilor în Normandia, generalul de Gaulle este primit cu ovaţii de locuitorii oraşului Bayeux, iar la 26 august 1944, îşi face intrarea triumfală pe bulevardul Champs-Élysées.Charles de Gaulle a devenit prim-ministru al guvernului provizoriu de după război, însă a demisionat în 1946, iar un an mai târziu a creat propriul său partid – Adunarea Poporului Francez. În 1958 devine din nou prim ministru, se remarcă prin realizarea unei noi Constituţii iar în 1959 devine primul preşedinte al celei de-a Cincea Republici Franceze.Generalul de Gaulle a a avut ca ţel şi a reuşit să transforme Franţa într-o mare putere mondială, în anul 1960 ţara sa fiind a patra putere nucleară din lume.

În anul 1965, de Gaulle a fost reales preşedinte, iar pe 4 martie 1966, generalul i-a comunicat preşedintelui american Johnson decizia sa de a retrage forţele franceze din sistemul de apărare integrată al NATO. Un alt moment epocal s-a produs la 1 septembrie 1967, la Phnom Penh, unde, în faţa a 200.000 de cambodgieni, de Gaulle a denunţat intervenţia militară în Vietnam.Totodată, relaţiile sale prieteneşti cu cancelarul Adenauer au înlesnit apropierea dintre Franţa şi Germania, despre care de Gaulle a intuit de la bun început că urmează să stea la baza veritabilei construcţii europene.Totuşi, după puternicele tulburări studenţeşti şi muncitoreşti din anul 1968, puterea generalului este pe cale să se prăbuşească. El organizează, la 27 aprilie 1969, un referendum privind transferul unor puteri către regiuni şi transformarea Senatului, prin care propunea introducerea reprezentanţilor organizaţiilor profesionale şi sindicale în componenţa consiliilor regionale. Mai mult, generalul a anunţat în avans intenţia de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi „nu”. Tabăra celor opuşi propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat şi Valéry Giscard d’Estaing – cel care între 1974 şi 1981 avea să devină preşedinte al Franţei – , a obţinut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopţii, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunţa: „Încetez să exercit funcţiile mele de preşedinte al Republicii.Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază”.

De Gaulle s-a retras la Colombey, unde a murit la 9 noiembrie 1970. Funeraliile sale au fost discrete, însă la ceremonia organizată la Catedrala Notre-Dame din Paris au participat nu mai puţin de 63 de şefi de stat, inclusiv din URSS, care i-au adus un ultim omagiu, un semn al aprecierii de care s-a bucurat în întreaga lume.

Pe data de 14 mai 1968 Bucureştiul îl primea cu entuziasm pe preşedintele celei de-a V-a Republici Franceze. Moment de mare importanţă pentru Nicolae Ceauşescu, vizita lui Charles de Gaulle face parte dintr-o serie de acţiuni care marchează viziunea acestuia asupra unităţii Europei. O formulă de rezonanţă pentru politica promovată de Franţa este „Europa de la Atlantic până la Urali” iar vizita liderului francez la Bucureşti se încrie într-o astfel de viziune în care accentul cade pe conceptele de stat-naţiune şi independenţă în detrimentul celui de regim politic. Încă din primii ani ai mandatului de preşedinte, Charles de Gaulle tratează chestiunea relaţiilor Est-Vest drept cea care domină întreaga Europă. În 1967 el efectuează o vizită în Polonia, acolo unde, teama de pericolul german pe care se plia politica poloneză determină o primire rezervată a acestuia de către Władysław Gomułka. O mai mare compatiblitate cu ideile gaulliste o va manifesta Bucureştiul, unde regimul Nicolae Ceauşescu vede în vizita liderului francez un moment şi o oportunitate de consolidare a imaginii externe. 

Conform programării iniţiale, deplasarea în România ar fi trebuit efectuată încă din 1967, dar a fost amânată pe fondul crizei internaționale provocate de războiului de 6 zile dintre Israel şi Statele Arabe. Deşi anul următor nu a fost unul lipsit de evenimente, preşedintele francez nu mai amână vizita. Evenimentul este pregătită în amănunt, cu o deosebită grijă pentru acoperirea tuturor detaliilor. Deşi regimul de la Bucureşti nu obişnuia să organizeze manifestaţii în cinstea unui lider occidental, întâmpinarea generalului de Gaulle a fost prima excepţie în acest sens, astfel că, în ziua de 14 mai 1968 peste două mii de oameni au salutat sosirea preşedintelui francez pe drumul de la aeroportul Băneasa până în centrul Bucureştiului. În plus, Ambasada Franţei din România estimează că un număr de aproximativ un milion de oameni l-au aclamat pe şeful statului francez în timpul deplasărilor în provincie.

Entuziasmul general a fost şi o concretizare a reacţiei pozitive la discursurile preşedintelui francez, al cărui talent oratoric contrasta flagrant cu numeroasele cuvântări anoste ale liderilor comunişti români. Cel mai important discurs rostit în timpul acestei vizite a fost cel din dimineaţa zilei de 15 mai. În faţa Marii Adunări Naţionale generalul Charles de Gaulle vorbeşte despre prietenia istorică dintre poporul francez şi cel român, alături de regăsirea celor două într-o Europă unită, care să pună punct sistemului celor două blocuri. El pledează pentru o colaborare între cele două state care să fie în afara chestiunilor legate de regimul politic.

Singura întrevedere tête-à-tête între liderul francez şi Nicolae Ceauşescu a avut loc în după amiaza zilei de 14 mai şi a decurs sub cele mai bune auspicii. Unicul diferend de opinii s-a iscat în jurul circumstanțelor care au condus la instaurarea regimului comunist din România, prezentat de Nicolae Ceaușescu ca fiind urmarea eforturilor poporului român şi nu a situaţiei internaţionale de după război. Tot cu această ocazie se „remarcă” şi Elena Ceauşescu cu o primă ieşire pe scena internaţională în calitate de „primă doamnă” a României. Un alt obiectiv vizat pentru perioada vizitei în România a fost zona Craiovei, acolo unde statul francez a investit în obiectivele industriale. Cuvântarea rostită în ziua de 16 mai în Piaţa Unirii din Craiova este aclamată cu acelaşi entuziasm. Întregul parcurs al generalul de Gaulle în România poate fi văzut ca o redescoperire a relaţiilor privilegiate între cele două state.

Surse:

Dan Constantin Mâţă, Relaţiile franco-române în perioada 1964-1968. Dialog în anii destinderii, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011.

Sanda Stolojan, Cu de Gaulle în România, Editura Albatros, Bucureşti, 1994.

http://www.charles-de-gaulle.org/lhomme/biographie/

http://ro.historical-doc.info/index-939.htm

https://www.biography.com/political-figure/charles-de-gaulle

https://www.britannica.com/biography/Charles-de-Gaulle-president-of-France

http://www.whoswho.de/bio/charles-de-gaulle.html

http://www.rador.ro/2015/11/22/portret-generalul-charles-de-gaulle-cea-mai-importanta-personalitate-a-frantei-moderne/

https://www.linternaute.fr/actualite/biographie/1776044-charles-de-gaulle-biographie-courte-dates-citations/