$$$

 Așadar, draga mea, când vei ajunge la bătrânețe...

1. Să nu dai lecții nimănui, nici măcar atunci când ești sigură că ai dreptate. Adu-ți aminte cât de mult te irita asta odinioară. Și dacă tu însăți ai urmat vreodată sfaturile celor mai în vârstă.

2. Nu te grăbi să ajuți dacă nu ți se cere. Nu te impune nimănui. Nu încerca să-i scutești pe cei dragi de toate relele lumii. Iubește-i pur și simplu.

3. Nu te plânge. Nu te transforma într-o bătrână cicălitoare, adunată pe banca de lângă scară.

4. Nu aștepta recunoștință de la copii. Ține minte: nu există copii nerecunoscători, ci părinți naivi, care așteaptă mulțumiri de la copiii lor.

5. Nu rosti fraze precum: „Pe vremea mea…”, „Ți-am dăruit cei mai frumoși ani…”, „Sunt mai mare, deci știu mai bine…”.

6. Dacă vei avea nepoți, nu insista să te strige pe nume și nu „bunica”. Ar fi caraghios.

7. Nu-ți risipi ultimii bani pe proceduri de întinerire – e zadarnic. Mai bine folosește-i pentru o călătorie.

8. Nu te privi în oglindă și nu te machia în lumină slabă. Nu te amăgi. Caută, pe cât poți, să fii elegantă – nu artificial tânără. Crede-mă, așa va fi mai frumos.

9. Prețuiește-l pe bărbatul tău, chiar dacă a devenit posac, nepuntincios, brăzdat de riduri. Nu uita că odinioară a fost tânăr, puternic și plin de veselie. Și că poate este printre puținii care își amintesc cum erai: suplă, frumoasă, luminoasă. Poate el este singurul căruia îi mai ești cu adevărat necesară.

10. Nu încerca cu orice preț să ții pasul cu timpul: cu tehnologii noi, cu fluxul știrilor, cu învățatul necontenit, doar ca să nu „rămâi în urmă”. E ridicol. Fă ceea ce îți aduce bucurie.

11. Nu te învinovăți pentru nimic. Oricum s-ar fi întors viața ta sau a copiilor tăi – ai făcut tot ce ți-a stat în puteri.

12. Păstrează-ți demnitatea în orice împrejurare. Până la capăt. Străduiește-te, draga mea, e atât de important. Și amintește-ți: dacă ești încă aici, înseamnă că cineva are nevoie de tine.

$$$

 Orfanii „Titanic-ului”: povestea a doi prunci neidentificați, salvați în ultima clipă dintr-o șalupă.

I-au numit „orfanii de pe Titanic”. Nimeni nu știa cine sunt acei doi băieței firavi. Cel mare avea trei ani, cel mic doi, iar limba engleză le era străină. Vorbeau doar franceza, și aceea atât de stâlcit, încât cu greu puteai înțelege ceva din gânguritul lor. Tatăl îi încredințase unei tinere pline de compasiune, aflate în ultima șalupă, iar el rămăsese pe vasul care se scufunda. Ziarele publicau frenetic fotografiile copiilor, sperând că va fi dezlegată taina identității lor.

Viața este adesea mai bogată decât orice roman și alcătuiește istorii pe care nu le-ar născoci toți scenariștii lumii laolaltă. Pe copii îi botezaseră „Louis” și „Lola”, însă numele nu erau decât simple presupuneri. În realitate îi chema Michel și Edmond. Călătoreau cu tatăl lor, Michal Navratil, croitor de 32 de ani. Slovac la origine, se stabilise în 1902 la Nisa, devenise „Michel” și se căsătorise cu italianca Marcella. Dar, în 1912, și mariajul, și afacerea lui se clătinaseră din temelii.

Michel și Marcella au divorțat, iar copiii au rămas la mamă. Tatăl și-a convins fosta soție să-i lase pe băieți să petreacă Paștele cu el și… i-a răpit, ducându-i în Anglia. Confruntat cu falimentul, Michel socotise că America este o ultimă șansă. A cumpărat bilete pe numele unui prieten, așa că, la bord, au urcat pasagerii clasei a doua: Louis Hoffman și fiii săi, Louis-cel-mic (Michel) și Loto (Edmond).

Fratele mai mare își amintea destul de bine călătoria (avea aproape patru ani). Totul i se părea minunat. Tatăl se juca mereu cu ei pe punte, doar o singură dată retrăgându-se la un joc de cărți cu alți pasageri, rugând o tânără elvețiancă să vegheze asupra copiilor. Când nenorocirea a lovit, Michal a rămas calm și le-a potolit spaima băieților. I-a îmbrăcat bine și i-a predat în șalupa D, unde, prin cordonul de mateloți, erau lăsați doar femei și copii.

Micul Michel și-a amintit mai târziu că ultimele cuvinte ale tatălui erau despre Marcella. Că, atunci când mama îi va găsi, să-i spună că el a iubit-o mereu și a crezut cu tărie că familia se va regăsi în America. Înduioșător, deși, oricât de frumos ar suna, fapta lui tot rămâne greu de îndreptățit: femeia trăia în chin și deznădejde.

În șalupă, Michel și Edmond au adormit aproape imediat. Au fost luați sub ocrotirea unei pasagere de 24 de ani, din prima clasă, care vorbea temeinic franceza. Pentru că erau atât de mici, nimeni nu i-a recunoscut, iar presa i-a botezat „orfanii de pe Titanic”. Din fericire, povestea a făcut înconjurul lumii, iar mama lor a descoperit articolul. O mare companie maritimă i-a dăruit Marcei un bilet spre America. Așadar, povestea a primit, într-un fel, un final fericit.

Familia s-a întors în Franța. Edmond a devenit constructor, însă sănătatea i-a fost ruinată în anii celui de-al Doilea Război Mondial și a murit în 1943. Fratele mai mare, Michel, a predat filozofie la universitate și a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani.

$$$

 Clopotele bisericii de lemn din Budești au tăcut pentru prima dată în trei sute de ani, exact când străinul cu ochii verzi a intrat în sat căutând un mormânt fără nume.

Eram în vizită la unchiul preot, documentând bisericile de lemn maramureșene pentru teza de doctorat. Străinul – la vreo patruzeci de ani, accent irlandez – oprise lângă biserică o mașină închiriată.

— Caut mormântul unui soldat britanic din 1945. Fără nume, fără cruce militară. Doar o piatră cu inscripția „Aici odihnește cel care a ales să rămână", mi-a spus în engleză stricată.

— N-avem așa ceva aici, a intervenit unchiul Vasile. Doar morți români, ortodocși.

Clopotele tăcuseră brusc. Satul întreg ieșise să vadă minunea.

Baba Ileana, la nouăzeci și șase de ani, s-a apropiat de străin. L-a privit lung.

— Ochii lui Tommy, a șoptit. Aceiași ochi.

— Îl cunoașteți pe Tommy? a întrebat străinul cu vocea tremurând.

— Tommy era tatăl meu, a spus el. Thomas O'Brien, pilot RAF, doborât în '44 deasupra Carpaților.

Baba Ileana s-a așezat pe prispa bisericii.

— Tommy n-a murit în '44. A trăit aici până în '89. Ca Dumitru Mureșan.

Străinul a scos o fotografie veche – un pilot tânăr în uniformă RAF.

— Ăsta e el. Bunica mi-a dat poza înainte să moară. Mi-a spus că a supraviețuit, că a trimis o scrisoare în '46 spunând că nu se mai întoarce.

— Știu. Eu am scris scrisoarea aia, a spus Baba Ileana. Sub dictarea lui. Era însurat cu sora mea, Raveca.

Unchiul Vasile a pălit.

— Mătușa Raveca a fost măritată cu un britanic?

— Nu oficial. Dar în fața lui Dumnezeu, da. Au avut trei copii. Unul a murit în '58, ceilalți doi au plecat în America după Revoluție.

— Și nimeni n-a știut? am întrebat eu.

— Tot satul a știut. Dar Tommy/Dumitru a salvat satul în '45. Când rușii au venit să ia toate animalele pentru armată, el a negociat. Vorbea rusă – învățase în prizonierat. A mințit că satul e sub carantină de tifos. Rușii au fugit.

Străinul – care s-a prezentat ca Michael O'Brien – plângea încet.

— Unde e înmormântat?

Baba Ileana s-a ridicat cu greu.

— Veniți.

Ne-a dus în spatele bisericii. Într-un colț, o piatră simplă: „Aici odihnește cel care a ales să rămână. 1920-1989."

— De ce nu are nume? a întrebat Michael.

— Pentru că a avut două nume și nici unul nu era complet adevărat. Tommy a murit când a ales să rămână. Dumitru s-a născut din necesitate. Omul înmormântat aici era amândoi și nici unul.

— Dar de ce a rămas? Putea să se întoarcă după război.

Un bătrân s-a apropiat. Moș Gheorghe, fostul primar.

— Pentru că aici a găsit ce nu avea în Irlanda. O femeie care l-a iubit fără să-i pese că e străin. Un sat care l-a protejat. Copii care l-au făcut tată. A ales să rămână pentru că aici a devenit om, nu doar supraviețuitor.

Michael a îngenuncheat lângă mormânt.

— Am venit să-l iau acasă. Familia vrea să-l înmormânteze în Cork, lângă părinții lui.

— Acasă e aici, a spus Baba Ileana. Întrebați clopotele.

— Clopotele?

— Au tăcut când ați intrat pentru că au simțit sângele lui Tommy. Clopotele astea le-a reparat el în '65 când s-au stricat. Cu mâinile lui. Bronzul ține minte atingerea.

Chiar atunci, clopotele au început să bată singure. Încet, ca un salut.

Michael s-a ridicat.

— Pot să-l las aici. Dar vreau să pun o placă. Cu ambele nume.

— Nu, a spus unchiul Vasile. O placă cu numele real – „Omul care a fost două țări și o singură inimă".

Au stat trei zile. Michael a ascultat povești despre tatăl lui. Cum învățase copiii engleză în secret. Cum făcea pâine irlandeză din cartofi. Cum cânta balade celtice traduse în română.

În ultima zi, am găsit într-un cufăr din podul bisericii un jurnal. Al lui Tommy/Dumitru. Ultima însemnare:

„Nu regret că am rămas. Regret doar că Michael nu mă va cunoaște niciodată. Dar poate, într-o zi, va găsi acest sat și va înțelege că unele alegeri ne aleg ele pe noi. Eu n-am ales să rămân în Budești. Budești a ales să mă păstreze."

Michael a luat jurnalul. A lăsat în schimb o fotografie – el cu familia lui.

— Pentru tata. Să știe că nepoții lui există. Că alegerea lui de a rămâne nu a rupt linia, doar a bifurcat-o.

Clopotele au bătut când a plecat. De data asta, vesel.

Baba Ileana mi-a șoptit:

— Tommy ar fi fost mândru. Fiul lui a venit să-l caute. Asta înseamnă că nu a fost uitat. Și că Irlanda și România sunt acum legate prin sânge, nu doar prin pământ.

Pe noua placă de pe mormânt scrie în trei limbi – română, engleză, gaelică:

„Thomas O'Brien / Dumitru Mureșan – Aici odihnește cel care a unit două lumi."

$$$

 — Ăsta nu-i pește din Dunăre, e din Atlantic! mi-a strigat pescarului din piața Galați când am vrut să cumpăr un scrumbie.

Nea Costică, vânzător de pește de patruzeci de ani în aceeași piață, m-a tras deoparte.

— Are dreptate doamna. Nu-i pește de-al nostru. Dar cumpără-l oricum.

— De ce aș cumpăra pește mințind că e local?

— Pentru că nu mint eu. Mint peștii. Vin înotând din Atlantic până aici. Singuri.

Am râs, crezând că glumește.

— Vino diseară la mol, la ora unsprezece. O să-ți arăt ceva ce n-o să crezi.

Curiozitatea m-a dus la mol. Nea Costică aștepta cu o lanternă și un binoclu de vedere nocturnă.

— Privește spre larg.

Am privit. În apa neagră, fosforescență ciudată. Mii de pești mici străluceau verde-albăstrui.

— Heringi atlantici. Vin în fiecare an. Același traseu imposibil – Atlantic, Mediterana, Bosfor, Marea Neagră, Dunăre. Împotriva tuturor legilor biologiei.

— De ce?

— Asta am încercat să aflu douăzeci de ani. Până când am cunoscut-o pe Natașa.

— Cine e Natașa?

S-a așezat pe un butoi ruginit.

— Acum cinci ani, o rusoaică bătrână a venit la tarabă. A cumpărat un hering, l-a mirosit și a început să plângă. „Miroase a Murmansk", a spus. „A casa mea."

— Și?

— Și mi-a povestit. În 1962, ea și soțul ei, oceangraf sovietic, făceau experimente. Marcau pești în Atlantic cu izotopi radioactivi ușori. Urmăreau migrația. Apoi soțul a fost arestat – spionaj inventat. Trimis în Gulag.

Vântul dinspre mare aducea miros de sare și depărtare.

— Natașa a fugit. A ajuns într-un final în România, la Galați. S-a recăsătorit, a avut altă viață. Dar în fiecare an, la aniversarea arestării soțului, venea la Dunăre și arunca pâine în apă. „Pentru peștii lui Viktor", spunea.

— Și peștii...

— După douăzeci de ani, au început să vină. Heringii marcați. Urmăriseră cumva mirosul ei, amintirea ei, până aici. Generație după generație, au învățat drumul imposibil.

— E științific imposibil!

Nea Costică mi-a arătat un caiet plin cu notițe.

— Am documentat tot. Fiecare an, aceeași perioadă, același tip de pești. Am trimis probe la universitate. Au izotopi specifici Atlanticului de Nord, dar și urme de Dunăre în țesuturi. Sunt hibrizi imposibili.

— Și Natașa?

— A murit anul trecut. La nouăzeci și doi de ani. Ultima ei dorință – cenușa aruncată în Dunăre când vin peștii. „Să mă ducă înapoi la Viktor", a spus.

— Și ați făcut-o?

— Am făcut-o. Și știi ce-i ciudat? Anul ăsta, peștii au venit mai mulți. Și mai mari. De parcă ar fi crescut dintr-odată.

Am stat până în zori privind peștii fosforescenți. Într-un moment, o formațiune ciudată – sute de pești aranjați în formă de inimă.

— Asta... asta e intenționat? am întrebat șocată.

— Se întâmplă în fiecare noapte de când am aruncat cenușa. Aceeași formă, același loc. Exact unde Natașa stătea să-i hrănească.

A scos telefonul și mi-a arătat o poză veche – Natașa și Viktor tineri, pe o navă de cercetare.

— El îi spunea „inima mea atlantică". Ea îi spunea „Dunărea mea îndepărtată". Și acum, cumva, s-au găsit. Prin pești.

Dimineața, am cumpărat trei heringi.

— Pentru ce-i vrei? m-a întrebat Nea Costică.

— Pentru poveste. Ca să am dovadă că există miracole științifice. Că dragostea găsește drumuri imposibile.

Mi-a învelit peștii în ziar. Pe prima pagină, un articol: „Biologi marini desoperă rută de migrație inexplicabilă – heringi atlantici în Dunăre."

— O să afle toți acum, am spus.

— Nu contează. Natașa și Viktor și-au trimis mesajul. Peștii sunt doar poștașii.

Luna trecută, o echipă de la National Geographic a venit să filmeze fenomenul. Au adus echipament sofisticat, au făcut măsurători.

Verdictul: inexplicabil științific, dar real.

Nea Costică încă vinde „pește din Atlantic" în piața din Galați. Acum cu mândrie.

— E pește care a înotat patru mii de kilometri pentru dragoste, le spune clienților. Dacă ăsta nu-i pește special, nu știu care e.

Se vinde instant. Oamenii vor să mănânce miracol, să guste imposibilul.

Iar în fiecare noapte, când luna e plină, peștii fosforescenți desenează o inimă în apa Dunării.

Mesaj de dincolo de mări: dragostea adevărată găsește mereu drumul înapoi.

$$$

 Paznicul de noapte de la Uzina Tractorul Brașov își face rondul prin halele moarte vorbind cu mașinile abandonate de parcă ar fi vii – până când am realizat că îi răspund.

Făceam un film documentar despre patrimoniul industrial pierdut. Uzina, închisă de cincisprezece ani, era un colos ruginit de nostalgie.

Nea Emil, paznicul de șaptezeci și opt de ani, m-a lăsat să filmez noaptea.

— Dar să nu râzi când o să mă vezi vorbind singur, m-a avertizat.

— Cu cine vorbiți?

— Cu ele. Tractoarele. Sunt șase mii aici. Neterminate, abandonate. Dar încă ascultă.

La miezul nopții, l-am urmărit începând rondul. Se oprea la fiecare rând de tractoare.

— Bună seara, frumoaselor. Cum vă simțiți azi?

Tăcere. Apoi – un scârțâit metalic. Altul. Zeci de scârțâituri, ca un cor de metal obosit.

— Știu, știu. Rugina doare. Dar țineți-vă bine. O să vină cineva. O să vă repare.

Mi-a înghețat sângele când un tractor din față și-a aprins farurile. Slab, galben, dar aprins.

— Bateria lui Gigel mai ține, a explicat Nea Emil calm. Era ultimul de pe bandă când s-a închis uzina. Mai are puțină viață în el.

— Le-ați dat nume la toate?

— La majoritatea. Sunt colegii mei de cincizeci și trei de ani. I-am asamblat cu mâinile mele. Cunosc fiecare șurub, fiecare sudură.

M-a dus la un tractor roșu, mai îngrijit decât restul.

— Ăsta e Alexandru. Primul tractor pe care l-am făcut singur, în '71. Tractorul numărul 100.000 al uzinei. Ceaușescu a venit să-l vadă. Apoi l-au adus înapoi aici să ruginească.

A scos o cârpă și a șters praful de pe volan.

— În fiecare noapte îl curăț. Îi verific uleiul – deși n-are. Îl pornesc – deși nu pornește. E ritualul nostru.

— De ce faceți asta?

S-a așezat pe o roată enormă.

— În '89, în Revoluție, fiul meu a murit. Aici, în uzină. Împușcat când apăra tractoarele de vandali. Avea douăzeci și doi de ani. Mecanic ca mine.

— Îmi pare rău...

— Ultima lui dorință: „Tată, ai grijă de tractoare. Sunt sufletul nostru de oțel."

Un alt tractor a scârțâit. Nea Emil s-a apropiat.

— Ce e, Marcel? A, da, știu. Pinionul te doare. Mâine îți aduc puțin ulei.

— Chiar credeți că vă aud?

— Nu cred. Știu. Uite.

A scos o armonică și a cântat un marș muncitoresc. Instantaneu, zeci de claxoane au răsunat slab. Unele tractoare și-au mișcat lamele din față. Altele au scârțâit în ritm.

— Cum e posibil?

— Vântul, rugina, dilatarea metalului. Sau poate sufletele muncitorilor care le-au făcut încă locuiesc în ele. Alege ce vrei să crezi.

La ora trei, mi-a arătat sanctuarul său – un colț cu fotografii, unelte, piese.

— Aici vin foștii muncitori. Pe ascuns. Aduc piese furate de-acasă, ulei economisit din pensia de nimic. Încearcă să mai salveze ce se poate.

— Câți?

— Vreo treizeci. Toți peste șaptezeci de ani. Vin noaptea, repară câte ceva, pleacă înainte de ziuă. Ilegal, tehnic. Dar cine să-i oprească?

Chiar atunci, o ușă s-a deschis. Trei bătrâni cu genți de scule.

— Emil! Ai început fără noi?

— Băieții! Haideți, avem musafir. Arătăm că uzina încă trăiește.

Au lucrat până în zori. Înlocuiau piese, ungeau, șlefuiau. Cu fiecare piesă reparată, parcă întinereau.

— Știți ce-i tragic? a spus unul. Tractoarele astea sunt bune. Solide. Ar mai merge cincizeci de ani. Dar nimeni nu le mai vrea. Sunt prea simple, prea cinstite.

La răsărit, miracol. Au pornit un tractor. Fuma, tușea, dar mergea.

— Lazăre! au strigat toți. A înviat!

Au plâns. Bărbați de optzeci de ani plângând pentru un tractor pornit.

Luna trecută, documentarul meu a devenit viral. Un milionar nostalgic a văzut. A cumpărat uzina. Vrea să facă muzeu interactiv și să repare o parte din tractoare.

Prima condiție: Nea Emil și „băieții" să fie ghizi și restauratori.

— La vârsta noastră? a râs Nea Emil.

— Cine altcineva știe să vorbească cu tractoarele? a răspuns milionarul.

Azi, uzina e șantier. Dar noaptea, Nea Emil încă face rondul.

— Auziți, frumoaselor? O să fiți iar tractoare, nu rugină. Răbdare doar. Salvarea vine.

Și tractoarele scârțâie. De data asta, parcă mai vesel.

$$$

 Sudanezul care vinde brățări handmade la metrou Universitate vorbește română medievală perfectă, pe care a învățat-o dintr-un singur manuscris găsit în gunoiul unei ambasade.

L-am observat prima dată acum șase luni. În timp ce alți vânzători ambulanți strigau agresiv, el stătea liniștit, împletind brățări din fire colorate și citind dintr-un caiet uzat.

— Poftim întru a cumpăra, jupâneasă? m-a întrebat într-o română pe care o mai auzisem doar la cursurile de slavonă veche.

— Poftim? am rămas mască.

— Iertăciune. Încă învăț a grăi dreapta limbă română.

Accentul lui arhaic m-a fascinat. Eram filolog, specializată în română veche.

— De unde ai învățat să vorbești așa?

A scos caietul. Era o copie de mână a unui manuscript din secolul XVII.

— Găsit în tomberon la ambasada. Cineva aruncat. Eu luat, învățat limba din el.

— Dar asta e română veche! Din 1650!

— E română, nu? Eu vrut învăța, asta găsit, asta învățat.

Mi-a povestit cum ajunsese în România. Fugise din Darfur după ce familia îi fusese ucisă. Traversase Sahara, Mediterana, Balcanii. În România rămăsese – „oameni buni, nu trimite înapoi".

— Cum te cheamă?

— Ibrahim. Dar români zic Brăduț. Pentru că vând sub brad de Crăciun.

I-am cumpărat o brățară și am plecat. Dar m-am întors a doua zi.

— Te învăț română modernă dacă mă înveți cum împletești brățările.

— Întru aceasta, primesc cu bucurie, jupâneasă.

Șase luni am făcut schimb de lecții. Ibrahim învăța repede, dar păstra expresiile arhaice care-l făceau unic.

— De ce nu renunți la vorbirea veche? l-am întrebat.

— Pentru că așa am învățat întâi. E limba mea inimii românești. Dacă schimb, pierd cine sunt aici.

Într-o zi, l-am găsit plângând la metrou.

— Ce s-a întâmplat?

— Poliția luat tot. Brățări, bani, caiet cu limba. Zis că nu am autorizație.

Caietul cu manuscrisul, singura lui comoară, dispăruse.

— Știu pe cineva la Poliție. Îl recuperăm.

— Nu. Las. Știu pe de rost acum. Aici, a arătat spre cap. Și aici, spre inimă.

A doua zi, surpriză. Zeci de oameni îi aduceau caiete, cărți vechi, manuscrise.

— Ce e asta? am întrebat.

— Oameni auzit ce pățit. Aduc cărți vechi pentru mine. „Pentru sudanezul care vorbește ca bunicii noștri", zic ei.

O bătrână i-a adus o Biblie din 1688.

— Era a străbunicii. Dar la tine e mai vie decât în pod la mine.

Un profesor pensionar i-a adus gramatica lui Diaconovici Loga.

— Dacă tot înveți arhaic, măcar învață corect.

În câteva săptămâni, Ibrahim avea o bibliotecă întreagă de română veche. Și o comunitate de susținători.

Luna trecută, Institutul de Lingvistică l-a invitat să țină o prezentare.

— „Româna veche văzută prin ochi sudanezi" – experiență unică, a spus directorul.

Ibrahim a vorbit o oră, în română medievală perfectă, despre cum limba salvează refugiații mai mult decât azilul.

— Când înveți limba, nu mai ești străin. Ești doar vorbitor cu accent. Și accentul meu e de acum patru sute de ani. Sunt cel mai vechi român nou.

Publicul a aplaudat în picioare.

Acum, Ibrahim predă brățări handmade la un centru cultural. Legal, cu contract.

Dar încă vinde la metrou în weekend.

— De ce? Ai serviciu acum.

— Pentru că acolo m-au găsit oamenii. Acolo am devenit Brăduț care grăiește ca jupân din vechime. Să plec ar fi nerecunoștință.

Săptămâna trecută mi-a arătat ultimul lui proiect – traducerea Coranului în română medievală.

— Nimeni nu făcut asta. Voi fi primul. Ibrahim din Sudan care face pod între Islam și Țara Românească veche.

Pe brățara pe care mi-a dăruit-o recent e împletit un mesaj în fir auriu, cu litere chirilice: „Întru limbă vie și inima, tot străinul află Țară."

Are perfectă dreptate. În română lui de acum patru secole, Ibrahim e cel mai acasă străin pe care-l știu.

$$$

 Medicul veterinar din Sulina îmi spunea că delfinii mor când ajung în portul nostru, dar azi am văzut zeci înconjurând barca unui pescar bătrân care cânta la fluier.

Venisem să scriu despre izolarea Deltei în sezonul rece. Dr. Andreescu, singurul veterinar pe o rază de sută de kilometri, mă avertizase:

— În ultimii doi ani, fiecare delfin care intră în port moare în 48 de ore. Poluare, plasele de pescuit, nu știm exact. Dar mor toți.

În a treia dimineață, pe chei, l-am văzut pe Moș Ilie, pescar de optzeci și trei de ani, împletind o plasă. În jurul bărcii lui, apa fremăta. Zeci de delfini săltau, se roteau, parcă dansau.

— Cum de nu mor? l-am întrebat stupefiat.

Moș Ilie a scos un fluier din os și a cântat o melodie ciudată, orientală.

— Nu mor când sunt chemați. Mor când se rătăcesc.

— Nu înțeleg.

A oftat și m-a invitat în barcă.

— În '58, eram marinar pe un cargo turcesc. Furtună în Bosfor, am căzut peste bord. M-au salvat delfinii. M-au ținut la suprafață șase ore până m-a găsit un pescador.

— Și?

— Pescadorul era Ahmed, un bătrân turc care vorbea cu delfinii. M-a învățat cântecul. „E mai vechi decât Bosforul", mi-a spus. „Delfinii îl știu din vremea când oamenii încă ascultau marea."

A cântat din nou. Delfinii au început să sară sincronizat.

— De ce mor ceilalți delfini?

— Pentru că vin singuri, pierduți, bolnavi. Eu îi chem pe cei sănătoși. Le cânt și ei aduc peștele în plasele mele. În schimb, îi avertizez de pericole.

Dr. Andreescu a apărut pe chei, cu seringa de eutanasiere.

— Iar ai delfinii ăia aici! Moș Ilie, îți contamină zona!

— Nu-s bolnavi, doctore. Sunt familia.

— Familia? Delfinii nu fac familie cu oamenii!

Moș Ilie a fluierat scurt. Un delfin mare, cu cicatrici, s-a apropiat de mal.

— Ăsta e Radu. L-am salvat acum douăzeci de ani dintr-o plasă. Uite, are încă urmele. De atunci, vine în fiecare iarnă cu puii lui.

Delfinul a scos capul din apă și a făcut un sunet ca un fluierat.

— Îmi răspunde, a zâmbit Moș Ilie. Zice că marea e rece dar sigură.

Dr. Andreescu s-a apropiat cu un scanner portabil.

— Să verificăm...

A scanat delfinul. Perfect sănătos. Apoi pe ceilalți. Toți sănătoși.

— E imposibil. Toți delfinii din ultimii doi ani au avut infecții mortale.

— Ăia nu erau chemați. Veneau să moară, nu să trăiască. E diferență.

Chiar atunci, un delfin mic s-a apropiat de mal, separat de grup. Se mișca greoi.

— Ăsta e bolnav, a spus doctorul scanând. Infecție pulmonară severă.

Moș Ilie a cântat o melodie diferită, tristă. Delfinii sănătoși au înconjurat puiul bolnav și l-au dus spre larg.

— Ce fac? am întrebat.

— Îl duc unde trebuie să moară. În larg, nu în port. Așa nu infectează apele și devine hrană pentru alții. Ciclul vieții.

— Dar poți să-l salvezi! a insistat doctorul.

— Unii vin să fie salvați, alții să moară demn. Delfinii știu diferența. Noi am uitat.

Am rămas trei săptămâni în Sulina. În fiecare dimineață, Moș Ilie cânta și delfinii veneau. L-am rugat să mă învețe cântecul.

— Nu se învață cu mintea. Se învață cu salvarea. Când vei salva un delfin, vei ști cântecul.

În ultima zi, am găsit un delfin mic prins în plasă la marginea portului. L-am eliberat cu mâinile tremurând. Când s-a îndepărtat, a fluierat.

Am fluierat înapoi, fără să gândesc. Melodia a venit singură.

Delfinul s-a întors și m-a privit lung. Apoi a dispărut.

— Acum știi, a spus Moș Ilie. Nu cântecul, ci legătura. Când salvezi, ești salvat.

Luna trecută, Moș Ilie a murit. La înmormântare, portul era plin de pescari. Și în apă, zeci de delfini. Stăteau nemișcați, ca la priveghi.

Cineva a adus fluierul lui. L-am luat și am cântat melodia tristă, de adio.

Delfinii au sărit o dată, toți deodată, apoi au plecat spre larg.

De atunci, nu s-a mai găsit niciun delfin mort în port.

Dr. Andreescu zice că e coincidență.

Eu știu că delfinii au înțeles – omul care-i chema a plecat. Nu mai au de ce veni să moară aici.

Acum vin doar să trăiască. Și eu le cânt, în fiecare dimineață, cu fluierul moștenit.

Nu pentru că știu cântecul perfect. Ci pentru că Moș Ilie m-a învățat secretul: delfinii nu ascultă melodia, ascultă inima care o cântă.