£££

 Tatăl lui Al Pacino a plecat când băiatul avea doar doi ani, lăsând-o pe mama sa, Rose, să-și crească fiul într-un apartament strâmt din Bronx, plin de iubire, dar umbrit de lipsuri. Ea a fost ancora lui, călăuza lui, întregul său univers. „A crezut în mine atunci când nimeni altcineva nu o făcea”, avea să spună Pacino mai târziu.

Banii le lipseau aproape cu desăvârșire, însă Rose îi dăruia bogății de altă natură — răbdare, căldură și vise. Îi repeta adesea: „Poți deveni orice, Sonny — doar să nu renunți niciodată.” Și el n-a renunțat. Dar destinul a ales alt drum. Când Rose a murit pe neașteptate, la numai patruzeci și trei de ani, lumea lui Pacino s-a prăbușit.

„Moartea ei a aruncat o umbră peste tot”, a mărturisit el mai târziu, în șoaptă. „Am fost pierdut ani la rând. Actoria a devenit singura mea formă de supraviețuire.”

A rătăcit mult timp, prefăcând doliul în combustibil, durerea în artă. Fiecare rol era o încercare de a-i vorbi, de a spune cuvintele pe care nu apucase să le rostească. Absența ei se citește în privirea lui — în melancolia tăcută a ochilor lui Michael Corleone, în oboseala vocii lui Serpico, în umanitatea disperată a eroului din „Dog Day Afternoon”.

Cei apropiați spun că Pacino nu s-a vindecat niciodată cu adevărat de această pierdere — a învățat doar să trăiască alături de gol. „Nu încetezi niciodată să fii băiatul care și-a pierdut mama”, a recunoscut el cândva. „Încerci doar să o onorezi făcând ceva autentic.”

Această pierdere, ascunsă adânc sub strălucirea faimei și ropotul aplauzelor, a devenit forța lui tainică — rana din care s-a născut legenda. În fiecare apariție a sa răsună memoria ei, în fiecare replică se strecoară șoapta femeii care l-a învățat să viseze într-o lume în care viselor nu li se făcea întotdeauna loc.

Dincolo de monologurile incendiare și privirea de neuitat a lui Al Pacino se află încă acel băiat din Bronx — alergând după lumina ce străbate umbrele lăsate de moartea mamei sale.

      Marcus de seară