£££

 Fata despre care au spus că nu poate fi reală

În aprilie 2025, Chen Yue a pășit în ceremonia de deschidere a jocurilor sportive universitare purtând o rochie albă care prindea lumina asemenea zăpezii proaspete, cu părul negru curgându-i peste umeri și cu expresia calmă a cuiva care a luptat mult ca să ajungă exact în acel loc, fiind la doar douăzeci de ani studentă la Academia de Arte Frumoase din Xi’an, în cadrul Școlii de Artă pentru Educație Specială, ținând un panou pentru facultatea ei, zâmbind colegilor și participând firesc la ceremonie, asemenea miilor de studenți din China în acea dimineață de primăvară.

A fost suficient ca cineva să îi facă o fotografie, pentru ca, în câteva ore, imaginea să explodeze pe rețelele sociale chinezești, însă reacția nu a fost admirația așteptată, ci o avalanșă de suspiciuni crude și sigure pe ele, oameni care spuneau că este „prea perfectă”, „prea frumoasă ca să fie reală”, că arată ca o păpușă de porțelan sau ca un chip generat de inteligență artificială, unii mergând mai departe și afirmând că, dacă totuși există, atunci sigur își inventează dizabilitatea pentru atenție sau compasiune, transformând frumusețea ei într-o presupusă dovadă împotriva propriei umanități.

Chen Yue este surdă din copilărie, crescând în provincia Sichuan și învățând devreme că lumea nu este construită pentru oameni ca ea, că fiecare conversație cere efort suplimentar, că oportunitățile educaționale se îngustează, iar visul de a studia arta, deși un domeniu profund vizual, este blocat de bariere instituționale aproape la fiecare pas, însă ea a refuzat să accepte aceste limite, muncind cu o determinare tăcută, excelând la desen, teoria culorii și limba chineză, pregătindu-se temeinic pentru examenele de admitere și reușind ceva remarcabil: să fie admisă la singura academie de arte frumoase din China care acceptă studenți cu dizabilități.

Colegii ei știau adevărul, pentru că o văzuseră muncind, o văzuseră studiind, îi cunoșteau bunătatea, motivația și seriozitatea academică, iar când internetul a început să o dezumanizeze, ei au refuzat să tacă, vorbind despre ea ca despre o colegă dedicată, caldă, care nu a cerut niciodată tratament special și nu s-a plâns de dificultăți care i-ar fi doborât pe mulți alții.

Totuși, valul de acuzații a continuat până în punctul în care Chen Yue a fost nevoită să facă un gest care spune mai mult despre lumea noastră decât despre ea: să publice documente oficiale, acte medicale, dovezi guvernamentale că este reală, că este surdă, că există, o studentă de douăzeci de ani obligată să-și dovedească umanitatea unor străini pentru că nu corespundea așteptărilor lor despre cum „ar trebui” să arate o persoană cu dizabilități.

În loc să se retragă, Chen Yue a ales să transforme durerea în sens, folosindu-și platforma de pe Douyin pentru a vorbi despre viața reală a unei persoane surde, despre barierele invizibile, despre munca din spatele succesului, despre artă, studiu și identitate, refuzând să fie definită exclusiv de frumusețea sau dizabilitatea ei și insistând să fie văzută ca un întreg, iar din furtuna de peste două sute de milioane de vizualizări a început să se nască o întrebare mai importantă decât îndoiala inițială: de ce suntem atât de grăbiți să negăm realitatea cuiva doar pentru că nu se potrivește tiparelor noastre?

Chen Yue este reală, este umană, este talentată și frumoasă, iar faptul că a fost forțată să demonstreze acest lucru spune nu ceva despre ea, ci despre limitele imaginației și empatiei noastre într-o epocă obsedată de fals, filtre și suspiciune.

Morală

Atunci când frumusețea, dizabilitatea și excelența coexistă într-un singur om, problema nu este realitatea lui, ci incapacitatea noastră de a accepta cât de variată poate fi umanitatea.

       Asmarandi Alexandra