£££

 ,,Urșii au fost văzuți stând nemișcați pe culmi și privind răsăritul sau apusul, aproape exact cum fac oamenii. 

Aceste momente de liniște aparentă au fost documentate atât de biologi, cât și de pasionații de natură, care au surprins animalele așezate pe stânci sau pe marginea unor prăpăstii, cu privirea ațintită spre orizont. Deși prima tendință este de a antropomorfiza acest gest, atribuindu-i o valoare pur estetică, comportamentul are rădăcini complexe în biologia și psihologia animală.

Pentru un observator uman, postura unui urs așezat pe trenul posterior, cu spatele drept și capul ridicat, este izbitor de familiară. Această poziție le oferă animalelor un câmp vizual maximizat, permițându-le să supravegheze teritoriul de la o înălțime sigură. Alegerea unor puncte de belvedere nu este întâmplătoare, ci strategică, oferind o panoramă completă asupra văilor de dedesubt, unde se pot afla surse de hrană sau potențiali rivali.

Totuși, explicația strict utilitară nu acoperă în totalitate durata acestor episoade de nemișcare. Au fost cronometrate cazuri în care urșii au rămas în această poziție zeci de minute, fără a scana activ zona și fără a fi angajați în activități de hrănire sau toaletare. Etologii, precum renumitul Marc Bekoff, sugerează că animalele mari dispun de timp liber și că, în absența unor nevoi imediate, pot experimenta stări de relaxare profundă.

Lumina soarelui joacă un rol esențial în aceste ritualuri de dimineață sau seară. Poziționarea cu fața spre soare ajută la termoreglare, mai ales în diminețile reci de munte. Blana închisă la culoare absoarbe eficient radiația solară, încălzind corpul animalului după o noapte geroasă, ceea ce explică parțial preferința pentru expunerea directă la primele raze ale zilei.

Un alt factor important este vântul și informația olfactivă pe care acesta o transportă. Pe culmi, curenții de aer sunt mai puternici și mai constanți, aducând mirosuri de la distanțe considerabile. Ceea ce noi percepem ca o privire melancolică spre apus poate fi, în realitate, o analiză multisenzorială a mediului, ursul "citind" harta olfactivă a pădurii purtată de briza serii.

Cu toate acestea, știința modernă a început să accepte ideea că animalele sunt ființe simțitoare, capabile de experiențe subiective care depășesc simpla supraviețuire. Nu este exclus ca, pe lângă funcțiile biologice, să existe și o componentă de confort psihic. Liniștea unui peisaj vast, absența amenințărilor imediate și căldura soarelui pot induce o stare de bine pe care animalul o caută activ.

Acest comportament nu este singular în regnul animal, fiind observat și la primate, cum ar fi cimpanzeii, care au fost văzuți admirând cascade sau fenomene naturale. Faptul că și urșii, animale solitare prin excelență, manifestă astfel de momente, indică faptul că abilitatea de a lua o pauză și de a observa lumea nu este un privilegiu exclusiv al speciilor sociale sau al oamenilor.

În aceste momente de repaus, ursul nu este un prădător activ, ci un locuitor pașnic al ecosistemului său. Nivelul de stres scade, iar ritmul cardiac se stabilizează. Este o dovadă că viața în sălbăticie nu înseamnă doar o luptă continuă pentru resurse, ci include și perioade de calm, în care animalul există pur și simplu în mediul său.

Dificultatea de a studia aceste momente vine din faptul că prezența omului alterează de obicei comportamentul natural. Cele mai veridice observații sunt cele făcute de la distanță foarte mare sau prin intermediul camerelor automate, care surprind intimitatea animalului neperturbat. Imaginile obținute arată o latură a ursului care contrastează puternic cu reputația sa de fiară feroce.

În concluzie, imaginea unui urs privind apusul ne reamintește că împărțim planeta cu alte conștiințe. Indiferent dacă motivația lor este una pragmatică, legată de supraveghere și căldură, sau una care atinge zona confortului emoțional, gestul rămâne unul de o noblețe naturală. El arată un animal perfect integrat în ritmurile naturii, care își ia timp să privească lumea din care face parte."

~Text preluat~