$$$

 Îmi amintesc astăzi, cu o amărăciune dublată de un zâmbet cinic, de incidentul de la Huși, unde Adrian Papahagi – acest fin diletant al ideilor, care disecă silabele misticilor cu o precizie de ceasornicar – a fost agresat de un preot tânăr, un paroh de 33 de ani, Samuel Misaroș. 

Scena a fost de un grotesc absolut: în mijlocul unei conferințe despre „discernământ”, un slujitor al altarului s-a transformat brusc într-un hooligan digital, năpustindu-se spre scenă cu telefonul ridicat ca o armă, urlând invective politice în numele unui nou „Mesia” de carton.

Preotul implicat, Samuel Misaroș (33 de ani, paroh în satul Rânzești, comuna Fălciu, județul Vaslui), s-a ridicat brusc în timpul prelegerii și a început să vocifereze agresiv. 

El l-a acuzat pe Papahagi că "a anulat alegerile" și că "l-a denigrat pe dl. Georgescu" (referindu-se la Călin Georgescu, un candidat politic controversat).

 Preotul a strigat expresii precum "Papahagi, ieși afară! N-ai ce căuta aici!" și s-a năpustit spre scenă, filmând cu telefonul și adresând invective.

 Martorii l-au descris ca aparent "posedat" sau "ieșit din minți", manifestând un comportament haotic și violent.

 A fost scos inițial din sală de câțiva preoți mai solizi, dar a continuat scandalul în exterior, ceea ce a dus la intervenția Poliției Locale și apoi a Poliției Municipiului Huși.

Este coliziunea perfectă între două lumi care nu se mai pot atinge: una care studiază „aburul” și alta care trăiește în „noroi”.

Yuval Noah Harari ne avertiza în Sapiens că specia noastră supraviețuiește prin „ficțiuni colective”, dar am ajuns în punctul în care „elita” a rafinat acest mit până la stadiul de gaz ilariant.

Există o întreagă clasă de intelectuali și ierarhi care și-au construit carierele pe studierea minuțioasă a „aburului”. 

Ei sunt posesorii unor doctorate în „Lumea de Dincolo”, experți în topografia îngerilor și în birocrația mântuirii, vorbind cu o suficiență academică despre lucruri pe care nimeni nu le-a văzut, dar pe care toți trebuie să le finanțeze.

Această desprindere de realitate a creat o castă de „metafizicieni de amvon” care privesc lumea de la înălțimea unor concepte abstracte, în timp ce sub picioarele lor, turma a regresat la un animism primitiv. 

În timp ce doctorii în teologie dezbat nuanțele filioque sau structura luminii taborice, preotul din sat și enoriașul de pe Facebook caută duhuri în 5G, blesteme în vaccinuri și semne divine în discursurile unor populiști de buncăr.

Ei ne servesc pe tavă conceptul de Lumină Taborică — un fel de „ospăț duhovnicesc” pentru cei aleși, o lumină care, spre deosebire de becul din bucătărie, nu are nevoie de curent, ci de o doză masivă de auto-sugestie. 

Este acea lumină „necreată” care, spun ei, i-a orbit pe ucenici pe muntele Tabor. 

În traducere liberă: un scurtcircuit sinaptic transformat în dogmă.

Pentru Papahagi și restul „somelierilor de abur”, această lumină este apogeul mistic.

În timp ce teologii se chinuiau să explice cum poți vedea ceva ce nu e creat (un paradox logic care ar face un computer să explodeze), un domn pe nume James Clerk Maxwell, în secolul al XIX-lea, a pus capăt poeziei ieftine. 

Prin Ecuațiile lui Maxwell, el a demonstrat că lumina este o radiație electromagnetică, o undă care se propagă cu o viteză finită (c \approx 3 \t10^8m/s).

Ulterior, Albert Einstein a venit și a pus cireașa pe tort, demonstrând că lumina are o natură duală — este și undă, și particulă (foton).

 Einstein a arătat că lumina este fundamentul structurii spațiu-timp, nu un „ospăț” pentru câțiva pustnici care au stat prea mult în peșteră fără vitamine.

În timp ce Papahagi studiază acest „abur” de pe muntele Tabor, lumea reală este iluminată de fotoni pe care Biserica a încercat, timp de secole, să îi stingă prin ruguri. 

Giordano Bruno a ars pentru că vedea lumina stelelor ca fiind sori îndepărtați, nu felinare agățate de îngeri pe boltă.

în timp ce Papahagi și alți discipoli ai logosului studiază aburul, ei au pierdut contactul cu focul care arde în exterior. 

S-a creat o fractură între:

Metafizica „de lux”: O joacă intelectuală a elitelor care se pretind a fi paznicii porților cerului, dar care nu au nicio soluție pentru foamea de sens a mulțimii.

Animismul „de șanț”: O formă de religiozitate viscerală, unde preotul Misaroș devine „posedat” nu de diavol, ci de un algoritm.

El nu mai crede în „abur”, el vrea o religie a impactului fizic, a urletului, a eliminării „celuilalt”.

Cei cu doctorate în „Lumea de Dincolo” au eșuat să vadă că lumea de aici a fost ocupată de noi zei.

 În viziunea lui Harari, dacă religia este o ficțiune utilă pentru cooperare, atunci versiunea actuală este o ficțiune toxică ce produce doar fragmentare. 

Doctorate luate pe teme de mistică devin irelevante atunci când purtătorul de sutană se transformă într-un „exaltat” care încearcă să anexeze Biserica unui proiect politic de tip moscovit.

Distincția între evreul martir (Hristos) și „doctorii în metafizică” de azi este colosală:

Hristos a demascat ficțiunile puterii, plătind cu propria piele. El nu avea „doctorat”, ci avea Prezență. 

A stat afară, printre leproși, sfidând elitele care studiau aburul legii în spatele ușilor închise.

Elitele de azi stau ascunse în spatele unor ziduri groase de Catedrale, protejate de protocoale.

În interior, ierarhii se premiază între ei cu cruci eparhiale, în timp ce afară, Vox Populi urlă cu spumă la gură, gata să dărâme templul pentru a ridica în locul lui o antenă TikTok.

La Huși, preotul care a tăbărât pe Papahagi este rezultatul acestui abandon. 

El nu mai stă la poarta Catedralei să ceară binecuvântare, ci stă acolo cu telefonul ridicat, gata să filmeze „execuția” intelectualului care nu îi confirmă delirul național-comunist.

Biserica nu a fost doar un „furnizor de speranță”, ci cea mai eficientă corporație de control biopolitic, folosind frica de iad pentru a extrage bogățiile pământului.

De la Cruciade la Inchiziție, „ficțiunea colectivă” a fost transformată în instrument de exterminare. 

Averile actuale ale bisericilor – de la aurul Vaticanului la imobilele închiriate pe sume astronomice în România – sunt clădite pe un fundament de genocid intelectual.

Biserica a privit întotdeauna știința ca pe un rival la monopolul asupra „adevărului”.

 Orice om care a încercat să ridice privirea din noroi spre stele, fără permisiunea „doctorilor în abur”, a fost strivit:

Giordano Bruno (1600): Ars de viu pe rug în Campo de' Fiori pentru că a îndrăznit să spună că universul este infinit și că stelele sunt sori înconjurați de planete. 

A fost ucis pentru că viziunea lui făcea ca „aburul metafizic” al Bisericii să pară o glumă proastă.

Galileo Galilei: Umilit, obligat să nege evidența matematică și ținut în arest la domiciliu pentru că a confirmat modelul heliocentric. Știința a fost îngenuncheată pentru a proteja ficțiunea centralității umane.

Hypatia din Alexandria (415 d.Hr.): Matematiciană și filozoafă, masacrată de o mulțime de călugări fanatici (strămoșii ideologici ai „posedatului” de la Huși). 

A fost jupuită de vie cu cioburi pentru că reprezenta rațiunea într-o lume care se scufunda în dogmatism.

Cruciadele: Milioane de morți în numele „eliberării” unor locuri sfinte, în realitate fiind primele mari campanii de jaf sistemic și expansiune teritorială mascată sub mantia credinței.

Este fascinant cum cei care predică „sărăcia cu duhul” au devenit cei mai mari proprietari funciari ai planetei. 

În timp ce Hristos – evreul marginalizat – nu avea unde să-și plece capul, urmașii săi din „Catedrală” gestionează portofolii imobiliare de miliarde.

Taxa pe Iertare: Timp de secole, „Indulgențele” au fost modul prin care elita metafizică vindea locuri în rai pentru a finanța palatele de pe pământ.

Imunitatea Fiscală: O anomalie modernă unde instituția care a cauzat cele mai multe regrese științifice este scutită de taxe, sub pretextul că oferă „servicii spirituale”.

Doctoratele în „Lumea de Dincolo” sunt de fapt licențe de exploatare a ignoranței. 

Incidentul de la Huși este doar o versiune micro, de secol XXI, a aceleiași violențe instituționale: atunci când argumentele metafizice se evaporă, rămâne doar pumnul și urletul.

Biserica a creat milioane de morți nu pentru a-L apăra pe Dumnezeu, ci pentru a-și apăra bilanțul contabil. 

Această castă a „doctorilor în abur” reprezintă, în esență, cea mai longevivă schemă piramidală din istoria umanității. 

Este un sistem în care elita vinde o marfă imaterială — „mântuirea” sau „lumina necreată” — unor mase lăsate intenționat în întunericul analfabetismului funcțional.

Doctoratele în „Lumina Taborică” sau în alte nuanțe ale metafizicii sunt, din punct de vedere epistemologic, nule. 

În știință, un doctorat necesită o contribuție originală la cunoaștere, bazată pe dovezi verificabile și falsificabile.

 În „casta aburului”, doctoratul este doar un exercițiu de gimnastică lingvistică: se iau texte scrise de alți „visători” de acum 1.500 de ani și se reîmpachetează într-un limbaj prețios, inaccesibil plebei.

Teologii susțin că Lumina Taborică este o „energie divină” vizibilă, dar care nu aparține lumii fizice. 

Aceasta este o imposibilitate logică flagrantă.

Dacă este vizibilă, înseamnă că interacționează cu retina umană (celulele cu conuri și bastonașe).

Dacă interacționează cu retina, înseamnă că transmite energie sub formă de fotoni.

Dacă transmite fotoni, este o radiație electromagnetică ce respectă ecuațiile lui Maxwell și are o viteză constantă demonstrată de Einstein.

Prin urmare, ori „lumina” lor este un simplu fenomen fizic (deci creată), ori este o halucinație bio-chimică produsă de privarea de somn și hipoxie în peșteri. 

A preda acest concept ca pe un adevăr superior este o formă de escrocherie intelectuală care profită de faptul că poporul nu știe ce este un spectru de frecvență.

Această castă trăiește dintr-un anacronism. În secolul AI-ului și al telescopului James Webb, să mai pretinzi că ești „expert în lumina necreată” este echivalentul cu a pretinde că ești doctor în alchimie sau astrologie.

Adevăratul „ospăț duhovnicesc” este de fapt un praznic al manipulării, unde poporul plătește nota de plată, elita mănâncă delicatese metafizice, iar la final, toată lumea rămâne cu foamea de adevăr neostoită.

Atâta timp cât „doctorii în abur” vor continua să stea în Catedralele lor de aur, ignorând faptul că au transformat un mesaj de iubire într-o mașinărie de tocat oameni de știință, ei vor rămâne complicii morali ai fiecărui fanatic care ridică telefonul sau pumnul împotriva rațiunii.

Incidentul de la Huși este rezultatul acestui model: un preot tânăr care a fost învățat „aburul”, dar n-a fost învățat logica. 

Când „aburul” s-a întâlnit cu furia politică de pe TikTok, s-a produs explozia. 

Preotul Misaroș este „monstrul” creat de propria instituție: un om cu sutană care nu mai distinge între Evanghelie și propaganda de buncăr.

https://profserban.substack.com/