Când te hotărăști să ajuți pe cineva, fii cu băgare de seamă.
O faptă bună se devalorizează uluitor de repede. O singură dată ai întins mâna – și deja cred că îți este ușor, că dispui de „surplus”. De bani, de timp, de putere, de resurse.
Dar în asta se ascunde o capcană: ajutorul se poate transforma lesne într-un jug.
La început îți mulțumesc, se pleacă adânc. Apoi cer politicos. Mai târziu încep să pretindă. Iar când nu mai poți ori nu mai ai cum – se poartă cu tine de parcă ai dezamăgit, ai trădat, ești vinovat. Ca și cum ai fi reținut salariul cuiva sau nu ți-ai fi plătit datoria.
Pentru că, în ochii lor, ești „binefăcătorul”, deci ești dator să continui „aprovizionarea”. Bunătatea ta a fost deja trecută de ei la rubrica „venituri planificate”. Pe tine contau! Te-ai angajat să fii salvatorul lor, iar acum te sustragi? Atunci ești vinovat.
Mai există aici o altă realitate amară: uneori ajutorul tău nu naște recunoștință, ci invidie.
„Dacă poate să-mi dea, înseamnă că are în exces. De ce el are mai mult, iar mie îmi revin firimiturile?”
Și sprijinul tău nu mai e văzut ca un dar, ci ca o umilință.
Iar când spui: „Iartă-mă, nu mai pot”, în loc de compasiune primești reproșuri și ocări.
Aceeași poveste se repetă la nesfârșit: la început, mulțumiri sincere, apoi rugăminți, mai târziu pretenții, iar în final – furie și anularea a tot ce ai făcut.
Fiindcă ajutorul îl transformă repede pe cel care ajută într-un „datornic”. Și de îndată ce te oprești – ești făcut vinovat.
Așadar, înainte de a întinde mâna, amintește-ți: după a doua sau a treia rugăminte merită să reflectezi.
Nu cumva bunătatea ta se preschimbă într-un „serviciu pe viață”?
Căci adesea de la tine nu se așteaptă recunoștință, ci o datorie nesfârșită. Și finalul acestei istorii e mereu același: fostul salvator devine „trădător”.
Iar binele făcut cu sinceritate, fără interes, nu cunoaște obligație. Ori este prețuit, ori este aruncat la gunoi pe loc.
Și atunci, vina nu mai e a ta.