&&&

 

Bebelușul zăbovea de multă vreme în salonul de neonatologie, fără ca nimeni să-l ia acasă. Se mai întâmplă – părinții renunțaseră la el, iar, ca un făcut, nimeni nu-și arăta dorința de a-l adopta. Așa că micuțul rămăsese acolo și fusese așezat provizoriu într-un pătuț liber. Dar, după cum vă puteți imagina, această situație nu era deloc pe placul lui, astfel că urla atât de tare încât îți țiuiau urechile.

Până într-o zi, când, pe neașteptate, tăcu. Iar asistenta, intrată în grabă să vadă ce s-a întâmplat și dacă nu cumva se sufocase de atâta țipat, rămase uluită...

Lângă copil se ghemuise un motan mare, cenușiu, răsfățatul și favoritul întregului personal. Nu se lăsa însă mângâiat de nimeni și refuza cu îndârjire să fie luat în brațe.

Desigur, toți știau că locul unei pisici nu este într-o secție medicală, ba chiar era cu desăvârșire interzis. Dar încercați voi să-i explicați asta motanului… sau celor care-l hrăneau pe ascuns. Așa că, în ciuda tuturor regulilor și amenințărilor, motanul cenușiu devenise, într-un fel, angajat cu normă întreagă, având rolul de psihoterapeut pentru personal.

Asistenta încercă să-l alunge de pe pătuț, însă bebelușul se agăță de el cu toate forțele și izbucni într-un țipăt sfâșietor când încercară să-i despartă. Tot salonul alergă să vadă minunea, iar până și severul șef de secție, bombănind îngrozitor și amenințând cu concedierea în masă, se apropie și mângâie pe furiș „părintele” cenușiu.

Așa au rămas împreună. Motanul pleca doar pentru scurt timp, să-și rezolve treburile și să mănânce, iar bebelușul îl aștepta cu răbdare, ca pe un „tătic” dobândit.

Mai târziu, s-au găsit doritori să adopte copilul, dar s-a dovedit că acesta nu voia nicidecum să plece fără „părintele” său patruped.

— Îi suge coada! — strigau noii părinți adoptivi.

— Ei, și... o suge, — ofteau cu tristețe asistentele. Ce să-i faci? De cum îl iei, începe să urle și rămâne fără aer.

În scurt timp, povestea a depășit zidurile spitalului, iar, pe lângă întreg personalul care venea să vadă, să fotografieze și să aducă daruri „părintelui” blănos, au început să sosească și alte cupluri.

Se declarau de multă vreme gata să-i ia pe amândoi. Dar motanul nu voia. O să râdeți, însă micuțul nu a fost încredințat nimănui până când motanul nu și-a arătat, în mod clar, dorința de a fi luat în brațe de noii părinți.

Și astfel au plecat amândoi. Bărbatul purta motanul în brațe, iar femeia – copilul. Fiecare își primise partea. Motanul îl cuprinsese cu lăbuțele de gât pe bărbat și-și rezemase capul pe umărul lui stâng.

Asistentele priveau uimit această scenă.

Directorul medical, sever și iute la mânie, ieșit împreună cu ceilalți să-i conducă, privi și zise:

— Vor fi niște părinți grozavi, vă spun eu. Știu ce vorbesc. Am cinci astfel de diavoli blănoși acasă. Ei știu întotdeauna cine e cel mai bun.

Și brusc, realizând că spusese mai mult decât trebuia, se încruntă și se apucă să-i certe pe toți, pentru că nu stau să se uite, ci ar trebui să muncească, naibii!...

—

Oleg Bondarenko