_$$

 

Avea doar 21 de ani când a primit un diagnostic dur. Stephen Hawking, un tânăr student la fizică la Cambridge, era curios, plin de umor și îndrăgostit de stele și de știință. Dar într-o zi, trupul a început să-l trădeze: căderi inexplicabile, mâini care nu-l mai ascultau, o slăbiciune tot mai ciudată. 

Diagnosticul a venit ca o sentință – scleroză laterală amiotrofică (SLA) –, o boală degenerativă care ar fi trebuit să-l ucidă în doar câțiva ani.

La început, a fost întuneric. Hawking s-a închis în sine, convins că nu mai are viitor. Gândul că nu va apuca 30 de ani îl bântuia. Dar atunci a cunoscut-o pe Jane Wilde, o studentă la literatură, care a decis să-i fie alături, indiferent de boală. Ea a fost scânteia care i-a redat dorința de a trăi.

Stephen s-a întors la studii, chiar și atunci când trupul îi ceda, bucată cu bucată. Din acel corp fragil s-au născut idei uriașe: teorii despre găurile negre, despre nașterea și destinul universului, despre faptul că până și o gaură neagră poate emite radiație – fenomen cunoscut azi drept radiația Hawking.

Boala însă continua să avanseze. A pierdut controlul picioarelor, apoi capacitatea de a scrie, apoi vocea. O infecție l-a obligat la o traheotomie permanentă, dar, în loc să se stingă, a găsit o cale nouă de a comunica: un computer special care îi permitea să vorbească folosind un singur mușchi al feței.

Când a primit diagnosticul, medicii îi dăduseră doi ani de trăit. El a trăit încă 55, până în 2018, murind la 76 de ani.

Stephen Hawking a dovedit lumii că trupul poate fi prizonier, dar mintea rămâne liberă — iar curajul și curiozitatea pot învinge chiar și destinul.