luni, 23 iunie 2025

$$$

 Într-o lume condusă din umbră de academii secrete și arhive arse, puțini știu că geniul pe care îl numim azi Nikola Tesla s-a născut, de fapt, în România. Nu în Imperiul Austro-Ungar, nu în Croația, nu în Serbia. Numele lui adevărat? Nicolae Teslău. Un copil născut în 1856, în satul Rădești, din inima Transilvaniei. A venit pe lume într-o noapte de furtună, când tunetele loveau pământul cu o forță nefirească, iar moașa a spus atunci o frază care a circulat prin sat decenii întregi: „Copilu’ ăsta o să vorbească cu fulgerul.” Tatăl lui, preot ortodox și cărturar autodidact, ținea în podul casei o bibliotecă interzisă – manuscrise vechi, texte cuneiforme, hărți ale cerului și copii ale unor lucrări dispărute, atribuite lui Zalmoxis, Enoh și chiar lui Hermes Trismegistul. Într-una din aceste cărți, băiatul avea să găsească simbolurile care mai târziu vor deveni baza pentru invențiile sale electrice. La vârsta de 12 ani, Nicolae construia deja dispozitive care stârneau frica în rândul sătenilor. Oamenii vorbeau că băiatul putea aprinde lămpi fără foc și că atrăgea fulgerele direct pe dealul casei părintești. Atunci a apărut „Omul Negru” – un străin cu pălărie și accent apusean, care a venit din Viena pretinzând că e profesor. A stat doar trei nopți în Rădești, apoi familia Teslău a dispărut peste noapte. Casa a ars, arhivele parohiei au fost confiscate, iar în locul lor a rămas doar un registru gol, cu filele smulse. Ani mai târziu, în 1875, un tânăr numit Nikola Tesla apare ca student la politehnica din Graz. Vorbește sârbo-croata cu accent, dar notează formule în alfabet chirilic... și românesc. Când e întrebat despre trecutul său, devine vag: „Tatăl meu era preot... am fost dus departe... am fost ales.” Într-o scrisoare pierdută, recuperată abia în 1997 dintr-un dosar CIA desecretizat parțial, Tesla scria: „Amintirile mele cele mai vechi sunt cu munți verzi, o limbă pe care o aud acum doar în vis și un nume – Teslău. Mi l-au schimbat, dar nu au putut lua totul.” Ce s-a întâmplat cu adevărat? Un document recent descoperit în arhivele Vaticanului, semnat de un cardinal român excomunicat în 1870, confirmă existența unei societăți secrete, „Ordinul Fulgerului Negru”, care răpea copii cu abilități paranormale și îi creștea în laboratoare ascunse din Europa Centrală. Unul dintre acei copii era „Nicolae T. din Carpați”, „copilul electric”. Dar de ce ar fi fost ascunsă originea lui? Simplu. Pentru că puterea Carpaților – această zonă energetică unică – era cunoscută doar de inițiați. Iar geniul lui Tesla nu putea fi atribuit unui popor mic, aflat sub imperii. Așa că i-au schimbat naționalitatea, i-au falsificat dosarele și i-au scris o viață nouă. Tot ce ținea de România a fost șters. În 1943, când Tesla moare, FBI-ul confiscă toate documentele din apartamentul lui. Unele dintre ele conțineau schițe ale unor „turnuri energetice carpatine” și trimiteri la locuri precum Sarmizegetusa, Bucegi sau Peștera Polovragi. Într-o notiță olografă, scrisese: „Acolo începe rețeaua. România e cheia.” O ființă cu mintea sa nu putea fi lăsată să spună adevărul. Așa că totul a fost îngropat sub ani de propagandă, documente false și biografii scrise la comandă. Iar „Nicolae Teslău”, copilul din Apuseni care a vorbit cu tunetul, a devenit Nikola Tesla, savantul apatrid pe care nimeni nu l-a putut controla. Dar numele adevărat încă trăiește – în piatra dealului unde a căzut fulgerul, în manuscrisele mănăstirii și în memoria unui popor care, poate, își va aminti într-o zi că cel mai mare geniu electric al omenirii... era român.

Sursa internet

$$$

 Când am fost în Hallstatt (Austria) și am urcat cu funicularul spre mina de sare, lângă mine au stat o mămică și fetița ei nevăzătoare. Fetița părea să aibă vreo doisprezece ani. Mama îi descria fetei tot ce se întâmpla în jur, cu blândețe, cu răbdare, cu o frumusețe în glas care mi-a atras toată atenția. 

Am rămas aproape de ele și în urcușul pe jos până la mină. Îmi amintesc cât de atent o ghida mama pe copilă, cum o învăța să meargă în siguranță, să nu-i incomodeze pe ceilalți. Dar cel mai mult m-a emoționat felul în care îi povestea ce se află în jur, cu un ochi poetic, luminos, ca și cum voia să-i dăruiască o lume întreagă doar prin cuvinte.

- Acum vom urca pe o alee minunată, îi spunea. Pe margine sunt multe flori colorate, zboară pe aici albine și fluturași, iar în spatele nostru, jos, se vede lacul. E imens și albastru, sclipește de la soare și e înconjurat de munți și de căsuțe. 

Fetița zâmbea cu fața întoarsă spre soare. Părea că se hrănește din acea poveste, din acea priveliște nevăzută, dar simțită adânc.

- Sunt mulți oameni? a întrebat la un moment dat, auzind forfota din jur.

- Da, sunt, dar se grăbesc spre vârf și trec pe lângă noi. De aceea mergem pe margine.

- Sunt și copii?

- Da, sunt și copii. Și toți îți zâmbesc când trec pe lângă tine.

Doar că… nu era chiar așa. Copiii care treceau pe lângă fetiță o priveau cu nedumerire, poate chiar cu spaimă. Nu zâmbeau, ci se depărtau repede, cu o sfială neîndemânatică.

Însă a fost o minciună frumoasă... Una esențială. 

Mama aceea nu-i descria copilei doar frumusețea naturii, ci îi desena o lume în care merită să trăiești. Una în care ești binevenit, iubit, în siguranță. O lume unde diferența nu e rușinoasă, ci firească.

Și m-am gândit atunci: dacă ne-am imagina, măcar uneori, că suntem ochii celorlalți, nu doar ai celor nevăzători, cum le-am arăta lumea?

Mi-o amintesc pe acea fetiță zâmbind, încrezătoare, bucurându-se de imaginea pe care i-o desena mama ei în cuvinte. Mama îi oferea nu doar orientare, ci și o formă de frumusețe, de speranță, de încredere. O ajuta să „vadă” o lume bună, blândă, caldă - așa cum ar trebui să fie lumea. Așa cum ar trebui să fim și noi.

Poate că mulți dintre noi încercăm să facem asta: să le arătăm celor din jur o versiune mai frumoasă a realității. Să le redăm încrederea că există lumină, chiar și atunci când totul pare greu de înțeles.

Și uneori mă întreb: cum ar fi fost dacă mama acelei copile i-ar fi descris lumea în mod crud, fără filtru? Dacă i-ar fi spus că unii o privesc straniu, că se întreabă ce caută o fetiță nevăzătoare într-un loc atât de frumos dacă oricum nu poate vedea nimic, că poate îi încurcă pe ceilalți?

Ce bine ar fi dacă am înțelege cât de mult contează prin ochii cui vedem lumea... Și mai ales, pe cine alegem să lăsăm să ne ghideze pașii atunci când propria privire e obosită, încețoșată de frici sau de singurătăți...

Irina Binder


Să aveți o săptămână frumoasă! ❤

$$$

 "Am 82 ani, 4 copii, 11 nepoți, 2 strănepoți și o cameră de 12 m2.

Nu mai am casa mea sau lucrurile mele iubite, dar da... cine îmi aranjează camera, îmi face mâncarea și patul, îmi ia tensiunea și mă cântărește.

Nu mai am râsul nepoților, să-i văd crescând, îmbrățișându-se și certându-se; unii vin să mă vadă la fiecare 15 zile; alții la trei sau patru luni; alții niciodată...

Nu mai fac cartofi prăjiți, nici ouă umplute, nici șnițele, nici sarmale, nici nu mai croșetez.

Încă mai am timp să dau o pasență, ce ia ceva timp.

Nu știu cât timp mai am, dar trebuie să mă obișnuiesc cu singurătatea asta; merg la terapie ocupațională și ajut cât pot pe cei care sunt mai rău decât mine, deși nu vreau să socializez prea mult. Dispar cu frecvență.

Se spune că viața devine tot mai lungă.

Pentru ce?

Când sunt singură, mă pot uita la pozele de familie și la amintirile de acasă pe care le-am adus.

Și asta e tot.

Sper ca generațiile următoare să vadă că familia se formează pentru a avea ziua mâine (cu copiii) și pentru a le da înapoi părinților noștri timpul pe care ni l-au oferit când ne-au crescut.

′′A avea grijă de cei care au avut deja grijă de noi, este cea mai mare onoare."

Cu drag: Mama ta, bunica ta, sau poate tu sau eu, în viitor..."

@Madalina Popa

$¢$

 "- Stii tu cine este Ioana ? l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

- Stiu şi eu ?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.

- Ioana este însăşi viaţa !

Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:

- Tu ştii cine era Sergiu ? Îmi mânca aerul ! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. si cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.

Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.

S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.

În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !

- Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …

Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:

- Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !

Si a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…

Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”

Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile şi comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 min. de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.

Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar şi eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

- Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutăm. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.


Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ? Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.

„Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !

- Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.

După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache. Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.

http://ralix.ro/ioana-sergiu-celibidache/

$$$

 Prima zi de vară este 21 iunie — cea mai lungă zi și cea mai scurtă noapte din an în emisfera nordică. Acest moment marchează solstițiul de vară și începutul verii astronomice, când Pământul este înclinat cu 23,5° spre Soare.


• Mai multă lumină, mai multă energie

Din acest punct, zilele sunt mai lungi, iar serile capătă o lumină caldă și aurie. Este perioada ideală pentru plimbări, ieșiri în natură și momente de relaxare sub cerul deschis.


• O tradiție celebrată de mii de ani

De-a lungul istoriei, oamenii au marcat acest eveniment prin festivaluri, ritualuri și construcții dedicate Soarelui. De la cercurile de piatră din Marea Britanie până la ceremoniile scandinave, solstițiul era considerat un simbol al vieții, al forței și al echilibrului.


• Cerul prinde viață după apus

Chiar dacă noaptea este scurtă, cerul poate oferi surprize. În amurg, planete precum Saturn sau Marte devin vizibile, iar uneori, o ploaie de stele căzătoare poate colora discret cerul nopții.


• Vara începe cu speranță

Solstițiul nu este doar o dată din calendar, ci o invitație la reconectare cu natura și cu energia pozitivă a verii. Este momentul ideal să lași în urmă rutina și să te bucuri de tot ce înseamnă soare, aer liber și vitalitate.

$$$

 

●ȘTIAȚI CĂ :


    ●Sunetul scos de rate n-are ecou.? Nimeni nu stie de ce.

    ● Laptele de camila nu se strica pentru ca este adaptat la caldura desertului.

    ●Singura felina care nu-si poate retrage ghearele este ghepardul.

    ●Cucuveaua e singura pasare din lume care vede culoarea albastra.

    ●Limba cameleonului raportata la corp este de 5:1

    ●Albinele,  broastele testoase si termitele sunt complet surde.

    ●Panza de paianjen are o rezistanta remarcabila. Firul de grosimea unui creion ar putea opri un Boeing 747 din zbor.

    ●Sobolanii rezista mai mult fara apa decat camilele.

    ●Exista 2 animale care pot vedea spatiul din spatele lor fara sa-si intoarca capul: iepurele si papagalul.

    ●O vaca se imbata daca mananca prea multe mere.

    ●Pielea hipopotamului are o grosime de 6,5 cm asa ca il apara impotriva multor arme de foc. Acest animal fuge mai repede ca omul desi are 4 tone

    ●Stiati ca liliecii sunt singurele mamifere capabile sa zboare?

    ●Stiati ca cel mai otravitor animal din lume este o broasca? Ea secreta prin piele o substanta neurotoxina suficienta pentru a ucide 10 oameni?

****

Nu le vom ști niciodată pe toate 🤔


Internnet:

$$$

 Un român stă pe marginea unui lac și se uită la apă.

Un spaniol trece pe acolo și-l întreabă:

– Ce faci aici?

– Nimic, mă uit la lac!

– Păi atunci ai putea măcar să iei o undiță și să pescuiești.

– De ce? întreabă românul.

– Ai putea mânca o parte din pește și restul să-l vinzi.

– De ce? insistă românul.

– Cu banii, îti cumperi o barcă și pescuiești și mai mult peste.

– Da, dar de ce?

– Ești culmea, spune spaniolul, exasperat.

Cu banii, îți cumperi un vapor, angajezi oameni care să pescuiască pentru tine, și tu nu mai trebuie să faci nimic, stai și te uiți!

– Păi asta fac deja!

$$$

 Constructorii piramidelor din Egiptul antic erau adesea plătiți cu bere, aceasta fiind considerată o băutură esențială în dieta lor.  Bogat...