ELENA FERRANTE
„Între margini” (editura Pandora M, 2024) este o colecție de prelegeri scrise de Elena Ferrante care tratează relația intimă cu scrisul – volumul funcționând și ca un manual de scriere pentru cele interesate de metodele interioare de concepție și realizare literară care vin direct din experiența unei autoare care abordează franc cum este să scrii din perspectiva vieții trăite ca femeie.
Vă recomand această lectură-călătorie în drumul de explorare al relației cu scrisul pe care Elena Ferrante îl explică încă de la primele amintiri legate de școală:
„Primele mele amintiri legate de scris au de-a face cu caietele școlii primare. Aveau – nu știu dacă le mai au – linii negre orizontale, trasate astfel încât să delimiteze spații de diferite dimensiuni.” („Între margini”, Elena Ferrante)
În acest fel, titlul „Între margini” devine și o imagine a spațiului în care scriem, spațiul mental, spațiul imaginar, spațiul particular din mintea unei scriitoare: rămânem în liniile trasate în caietul de școală, în ceea ce știm despre literatură sau ne dorim să nu ținem cont de acele margini, de acele repere și să le depășim?
Am selectat 16 pasaje care conturează câteva schițe pentru lecțiile despre scris pe care le putem învăța rapid de la Elena Ferrante. Sunt modalități de lucru și idei despre cum să-ți conturezi universul creativ care, cred eu, rezonează profund cu oricine este pasionat de scris și are nevoie de direcții privind întrebările esențiale:
Despre ce să scriem?
Cum să scriem?
Și cum să ajungem la propria voce literară?
Realism: oglindire sau ficțiune?
Încă de la prima pagină, scriitoarea explică cu claritate doi poli între care ea își negociază mereu poziția narativă: „… o să vă vorbesc despre mania de a scrie și despre cele două metode folosite pe care mi se pare că le cunosc cel mai bine, prima – docilă, a doua – năvalnică.” Cu aceste două metode sau două energii care îi ghidează scrisul, Elena Ferrante deschide o discuție cu privire la ce înseamnă realismul: o oglindire fotografică a realității sau o inserare a ficțiunii care să potențeze realitatea? Autoarea ne indică un posibil „compromis”:
„Adevărata viață vie”, cum îi spunea Dostoievski, e o obsesie, un zbucium al celui care scrie. Cu mai multă sau mai puțină abilitate fabricăm ficțiuni nu pentru ca fictivul să pară adevărat, ci pentru a reuși să spunem adevărul cel mai dificil de spus, cu absolută fidelitate, prin intermediul ficțiunilor.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Scrisul pe umerii celor care au scris înaintea ta
Asta este o idee la care țin foarte mult și care o repet și eu în cursuri: nu putem porni de la ideea că începem de la 0 atunci când scriem, că avem o pânză albă, un fel de tabula rasa în care existăm doar noi ca individualitate neatinsă de experiența de a citi. Suntem suma lecturilor noastre, ce citim ne alimentează, ne rămâne în minte, ne ghidează pașii – așa că este important să ne punem întrebarea care sunt lecturile care ne-au format? Ce ne place să citim? Nu începem de fapt de la o pagină goală, ci de la un univers interior plin de povești din care alegem ce ni se potrivește; avem influențe, tipare narative lipite pe pereții propriei imaginații încă de la primele basme pe care le citim în copilărie. Autenticitatea și unicitatea se construiește doar prin acceptarea acestor baze.
„Trebuie să renunțăm la ideea că a scrie înseamnă să eliberăm, în mod miraculos, o voce proprie, o tonalitate proprie: după mine, acesta e un mod indolent de a vorbi despre scris. Scrisul, în schimb, înseamnă să intri de fiecare dată într-un cimitir nesfârșit unde fiecare mormânt așteaptă să fie profanat. Scrisul înseamnă să te instalezi în tot ce s-a scris deja – marea literatură și cea de consum, dacă e nevoie, romanul-eseu și melodrama – și să devii, în limitele propriei tale individualități, învolburate și încărcate, la rândul tău scriitură. Scrisul înseamnă să iei în stăpânire tot ce s-a scris deja și să înveți, încet-încet, să folosești acea avere imensă. (…) Așa că, atunci când vorbesc despre eul meu care scrie, ar trebui imediat să adaug că vorbesc despre eul meu care a citit, chiar li când a fost vorba despre cititul distrat, cea mai perfidă formă de citit.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Mici-mari revelații
Elena Ferrante dezvăluie o listă a descoperirilor în parcursul ei de dezvoltare – sunt, cum le numește ea „mici revelații” – puncte relevante de luat în calcul indiferent de ce gen literar ne propunem sau ce tematică abordăm:
„Prima mică revelație. Scrisesem dintotdeauna la persoana a treia până în momentul acela. Persoana întâi din acea scrisoare, tocmai pentru că se încurca pe măsură ce avansa, și cu cât se încurca, cu atât se simțea mai implicată, mi s-a părut o noutate promițătoare.”
„A treia mică revelație. Orice narațiune era întotdeauna, în mod inevitabil, opera unui narator sau a unei naratoare, care prin natura lor, prin structura lor, nu puteau fi decât o frântură între frânturi de realitate, fie că se camuflau, fie că se prezentau indirect, fie că se prefăceau eul narator, fie că apăreau ca autor sau autoare a întregului mecanism literar, cu semnătura lor pe copertă.”
„A patra mică revelație. Aproape fără să-mi dau seama, ca aspirantă la un realism absolut, devenisem o realistă descurajată care acum își spunea: pot povesti acel „acolo, afară” doar dacă mă povestesc și pe mine care mă aflu „acolo, afară” împreună cu tot restul.”
„A cincea mică revelație. Activitatea literară n-ar fi reușit niciodată să sintetizeze cu adevărat vârtejul de reziduuri care constituia realitatea, înăuntrul oricărei ordini gramaticale și sintactice.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Cum ne gândim la propriul scris
Vorbim despre conștientizarea momentului prezent mai ales în spațiul de dezvoltare personală. Dar abilitatea de a înțelege în ce fel de „acum” te afli, de a fi prezentă cu adevărat – este unul dintre cele mai importante ingrediente pentru scris ne spune Elena Ferrante. Pentru că poveștile pe care vrem să le scoatem afară din noi și pe pagină se deplasează cu o rapiditate imensă față de puterea noastră de a scrie atât de repede sau de a putea scrie bine atât de rapid, se instalează o posibilă defazare – un contra-timp de care e nevoie să fim, din nou, conștiente.
De-a lungul cărții, autoarea explică cele două tendințe pe care le numește încă din prima pagină: „scrierea ordonată” și „scrierea năvalnică”. În citatul de mai jos veți găsi conturarea acestor două ipostaze în căutarea identității sale în textele scrise – numind partea disciplinată acea pulsiune care realiza un text bun, chiar „aveam impresia că ieșise perfect”, dar în același timp blocarea energiei „năvalnice” transforma acel produs finit în ceva care o făcea să se simte „de parcă n-o scrisesem eu”. Cât de multă onestitate și vulnerabilitate aducem în ce scriem și cum ne putem conserva „năvalnicul”?
„Nu arareori cine scrie începe să povestească pornind exact din momentul în care se pregătește să-și ducă la bun sfârșit strădania, aș zice, dimpotrivă, că se întâmplă dintotdeauna. Felul în care ne imaginăm că tragem afară, cu ajutorul cuvântului scris, un „lăuntru” născocit, prin natura lui mereu echivoc, ar merita mai multă atenție când se discută despre literatură. (…) Strădania se datorează faptului că prezentul – întregul prezent, chiar și al acelui eu care scrie, o literă după alta – nu reușește să țină în frâu cu claritate gândul-viziune, care apare întotdeauna înainte, care e întotdeauna trecutul și care de aceea are tendința să se încețoșeze.” („Între margini”, Elena Ferrante)
„De atunci am scris foarte mult, decenii la rând, închisă în acel cerc. Porneam de la ceva care mi se părea urgent, pe deplin al meu, și continuam zile în șir, săptămâni, câteodată luni. Chiar dacă șocul inițial își epuiza efectele sale, rezistam, scrisul avansa, fiecare rând conceput și reconceput. Dar între timp busola care-mi indicase direcția pierduse acul, era ca și cum aș fi zăbovit asupra fiecărui cuvânt pentru că nu știam încotro să merg. Vă spun un lucru care o să pară contradictoriu: când încheiam o povestire, eram bucuroasă, aveam impresia că ieșise perfect; și totuși, mă simțeam de parcă n-o scrisesem eu – adică nu eu cea cuprinsă de frenezie, pregătită pentru orice, care se simțise chemată să scrie și care de-a lungul versiunii preliminare păruse că stă pitită în cuvinte -, ci o altă ipostază a mea, foarte disciplinată, care găsise căi utile doar ca să poată spune, în cele din urmă: iată, vedeți ce fraze frumoase am scris, ce imagini frumoase, povestirea e gata, lăudați-mă.” („Între margini”, Elena Ferrante)
„Să scrii înseamnă să te instalezi în propria minte”
Cine suntem atunci când scriem? Autoarea pornește aici de la un citat din Virginia Woolf pentru a demonstra complexitatea eului literar sau a identității de scriitoare atunci când vocea interioară este mutată pe pagina scrisă. Procesul de a scrie -dincolo de a fi o ordonare a momentelor narațiunii, un traseu de creare a unei povestiri cu început și final – este o conștientizare a instalării în propria minte – iar asta aduce cu sine crearea unei entități, identități noi – la intersecția dintre gândirea personală și exprimarea literară.
„Este o greșeală să crezi că literatura poate fi produsă din materie primă. Trebuie să pornești de la viață, da, tocmai de aceea mi-a displăcut atât de mult erupția lui Sidney – trebuie să te manifești în exterior; foarte foarte concentrat, totul într-un singur punct, să nu trebuiască să aduni părțile împrăștiate ale personajului care trăiește în mintea ta. Vine Sidney și eu sunt Virginia. Când scriu, sunt toată numai sensibilitate. Uneori îmi place să fiu Virginia, dar numai când sunt disperată, variată și gregară. Acum (…), aș dori să fiu numai sensibilitate.” (Virginia Woolf). Ideea lui Woolf mi se pare clară: să scrii înseamnă să te instalezi în propria minte, fără să te mai risipești în foarte numeroasele, diversele, inferioarele modalități cu care, fiind Virginia, trăiești în fiecare zi o viață rudimentară. Mie, când eram tânără, mi s-a părut că-mi spune: vai, da, îmi place să fiu Virginia, dar eul care scrie cu adevărat nu e Virginia; eul care scrie cu adevărat înseamnă douăzeci de persoane, o pluralitate extrem de sensibilă, concentrată toată în mâna dotată cu peniță.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Cum ne imaginăm scrisul
Elena Ferrante instalează o imagine-metaforă pentru ce înseamnă să lucrezi cu cuvintele, să scrii, să fii în contact cu o materie infinită ca resurse. Cușca plină de cuvinte care devin animale sălbatice sau vârtejul de cuvinte care aparține unui univers marin numit frantumaglia. Ce imagine vă creați în minte legată de relația voastră cu propriul scris? Cum vă imaginați marea de cuvinte din care alegeți ce aveți nevoie pentru poveștile voastre?
„M-am recunoscut un pic în acest vuiet ordonat-dezordonat produs de un eu alcătuit exclusiv din cuvinte – în acest vuiet care din pasaj în pasaj e condus din nou spre imaginea unei foarte lungi înlănțuiri de animale sălbatice ținute în cușcă, motivate doar de frică. Înainte să dau peste el, aveam o altă imagine în minte, care provenea de la mama: un vârtej de fragmente-cuvinte care îmi provocau neliniște, care mă îngrozeau și care, în fanteziile mele, erau epave ale unui teritoriu înghițit de furia apelor. O frantumaglia, spunea mama speriindu-se când îmi vorbea despre mintea ei și speriindu-mă într-atât încât am preferat mult timp imaginea cuștii. Cel puțin ea avea hotare sigure, mă liniștea să mă simt într-un perimetru. Am tendința să închid mereu ușa în urma mea și am preferat multă vreme mai degrabă să semăn cu cineva decât să mă simt fără trăsături. Înăuntrul unei cuști, vârtejul acela de frantumaglie – care în ultimii ani s-a impus din nou – mi se părea mai controlabil.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Despre ce scriem
În orice modalitate literară alegem să ne exprimăm (oriunde de la polul de non-ficțiune până la cel mai înalt tip de fantasy de exemplu), temele majore sunt ecouri de experiență umană care va cumula pragurile sau tematicile universale: pierdere sau moarte, dragoste sau nevoia de a ieși din singurătate, limitele moralității și transgresiunile care conduc spre cele mai întunecate acțiuni, etc. Autoarea ne asigură că deși suntem tentate să căutăm acele teme care nu au fost încă scrise sau problematici încă „nediscutate”, lucru care este absolut firesc, este nevoie să ne gândim și cum abordăm acea tematică. Elena Ferrante pare să aplice o regulă de tipul construcție-distrugere, ea urmărește teme „clasice”, dar își aduce originalitatea prin modul în care dezechilibrează formularea și finalitatea acelei narațiuni „vechi”:
„Pentru mine, în timp, a scrie s-a transformat într-adevăr în a da formă unui fel de a mă echilibra/dezechilibra permanent, a așeza fragmente într-un cadru și a aștepta să le răvășesc. Astfel, romanul de dragoste începe să mă mulțumească atunci când devine roman al stingerii dragostei. Romanul polițist începe să mă prindă când știu că nimeni nu va afla cine e asasinul. Romanul maturizării mi se pare bun când e limpede că nimeni nu se va maturiza.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Raportarea la identitatea feminină
Veți găsi în acest volum și o mică cronologie a direcțiilor literare pe care scriitoarea le-a abordat de-a lungul carierei sale. Acest mic istoric este extrem de relevant pentru modul în care scriitura și filosofia asupra propriului scris se concentrează și crește. Astfel, descoperim despre Elena Ferrante că a fost încă din adolescență atrasă de redarea realistă, de analiza lumii palpabile și a încercat mult timp să șlefuiască un tip de obiectivitate pe care o credea obligatorie pentru direcția realismului. În timp, după cum mărturisește, descoperă că dorința de a fi o oglindă nu poate fi susținută fără o implicare subiectivă, că identitatea autoarei, de este „înăuntrul nostru” nu se poate separa de ceea ce scrie. Revine apoi la importanța lecturilor, la modul în care ne formează textele citite de-a lungul timpului și a necesității pentru scriitoare de a explora și de a descoperi literatură scrisă de alte femei pentru a vedea cum „sună” și cum se simte limbajul rostit și scris despre experiențele de a fi femeie. Întrebarea firească este: câte titluri scrise de femei citiți, ce scriitoare vă inspiră, în ce locuri găsiți „fraze autentice feminine”?
„Am avut ca adolescentă pasiunea lucrurilor reale, voiam să le circumscriu, înscriu, descriu, prescriu, chiar și proscriu, dacă era necesar. Nu mă abțineam, plănuiam să mă revărs peste lume, în celălalt, în ceilalți, și să povestesc despre asta. Mă gândeam: tot ce în mod întâmplător stimulează apariția unei narațiuni e în afara noastră și vine peste noi, mergem spre el, ne zăpăcește, se zăpăcește. Înăuntru – înăuntrul nostru – nu există decât mecanismele fragile ale organismului nostru. Ceea ce numim „viață interioară” e o permanentă străfulgerare a creierului care vrea să se materializeze în formă de voce, de scriere. (…) Voiam să fiu o oglindă. Asociam fragmente conform unui înainte și unui după, le îmbinam, rezulta o povestire. Mi se întâmpla cu naturalețe, făceam asta încontinuu.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Apoi a trecut timpul și totul s-a complicat. Am început să duc un război cu mine însămi: de ce asta, de ce nu astalaltă, e bine așa, așa nu e bine. În decursul câtorva ani deja mi se părea că nu mai știu să scriu. Nicio pagină de-ale mele nu era la înălțimea cărților care-mi plăceau, poate pentru că eram ignorantă, poate pentru că nu aveam experiență, poate pentru că eram femeie, și deci sentimentală, poate pentru că eram proastă, poate pentru că nu aveam talent. Parcă totul îmi ieșea înțepenit.” („Între margini”, Elena Ferrante)
„Dacă acest lucru e adevărat pentru eul masculin care scrie, e cu atât mai adevărat pentru eul feminin. O femeie care vrea să scrie trebuie să aibă de-a face în mod inevitabil nu doar cu întregul patrimoniu literar din care s-a nutrit și în virtutea căruia vrea și poate să se exprime, ci cu faptul că acel patrimoniu e, în principal, masculin și prin natura lui nu include fraze autentice feminine.” („Între margini”, Elena Ferrante)
Popularitatea imensă a Elenei Ferrante pare să fie paradoxală în contextul editorial de astăzi unde promovarea propriei imagini, nesfârșitele interviuri filmate, acțiunile de vizibilitate de pe social media sunt toate ingredientele principale pentru a aduce cititorii spre cărțile tale. Cum poate o autoare care refuză să fie cunoscută în biografia ei reală, despre care nu poți găsi nici măcar o fotografie, cu o prezență publică inexistentă – să fie atât de reală și apropriată de cititori?
Încă de la debut, autoarea Tetralogiei Napolitane a ales un pseudonim – Elena Ferrante fiind un omagiu sonor adus scriitoarei care a inspirat-o profund, și anume: Elsa Morante. Hotărârea de a nu se arăta a fost argumentată prin ideea concretă că „tot ce am de spus, spun în cărțile mele”. Contactul celui care citește scrierile Elenei Ferrante se realizează astfel direct – prin lectură și atât.
Această atitudine radicală este poate și unul dintre motivele pentru care citim mai în detaliu și cu mai mare atenție rândurile scrise de ea – pentru a prinde atât narațiunea, cât și amprenta autoarei.
Dedicată cercetării vieții interioare a personajelor
Caracterul comun al cărților sale este o privire onestă în interiorul intimității gândirii, sentimentelor și afectelor personajelor sale care se deschid în deplina umanitate, cu puncte luminoase și cu hăuri tenebroase unde invidia, frustrarea și egoismul se desfășoară liber, limitări în care ne regăsim, indiferent de busola morală pe care o avem.
„Ce m-ar fi costat să mă mut la altă umbrelă, ceilalți o făcuseră, chiar și olandezii, eu de ce nu? Sentiment de superioritate, aroganță. Autoapărare a lenevirii meditative, tendință cultă de a da lecții de civilizație. Tâmpenii. Îi acordasem multă atenție Ninei doar pentru că, fizic, mă simțeam mai apropriată de ea, în timp ce Rosaria, care era urâtă și fără pretenții, nu merita nici măcar o privire de-a mea.” Elena Ferrante, „Fiica ascunsă”
Viața femeilor este o temă-personaj în care carcasele fixe și stereotipurile sunt dizolvate. Nimic din ce se presupune că ar fi „feminin” nu este lipit ca etichetă dictată de mentalitate sau perspectivele de „bun-simț”. Există femei care nu mai vor să fie mame și pleacă, prietene care se trădează iubindu-se, femei înșelate care își găsesc autenticitatea tocmai în traumă.
Vocea interioară a personajelor feminine devine un spațiu mental în care ne putem plimba și explora fiecare ungher, autoarea punând lumina asupra incongruențelor, lucrurilor care nu ar trebui spuse sau recunoscute. Elena Ferrante nu aduce instrumente etice de tăiere a realității, ci analizează cu o obiectivitate rară egoismul, minciuna, iraționalul, agresivitatea, lipsa de iertare. Pentru că toate le avem alături de blândețe, altruism, dedicare și compasiune. Asta este una dintre sursele de magnetism ale literaturii pe care o face: personajele feminine care trăiesc în paginile sale sunt complete, au abilitatea de a trăi cu adevărat și de a ne oferi puncte de întâlnire și regăsire.
„Zilele abandonului”
În „Zilele abandonului” o femeie este pusă în situația de a fi părăsită de soț pentru altă femeie – un scenariu de lucru atât de des întâlnit încât poate părea lipsit de originalitate. Dar urmărirea căderii emoționale a personajului și regăsirea unei noi identități este o trasare atât de holistică a temei pierderii și găsirii propriei identități încât pare că această poveste „veche” este spusă pentru prima oară cu asumarea tuturor ramificaților de afect și comportament care pot crește dintr-o despărțire plină de agonie.
Începutul romanului este o demonstrație de forță a povestirii, o punere în scenă curată prin dimensiunea restrânsă, dar care pulsează cu subtexte labirintice:
„Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească.
