$$$

 Zâmbetul ei, preface bărbatul în poem!

Și cel mai puternic bărbat, acela care a îndurat furtuni fără să clipească, care a privit moartea în ochi fără să se clatine, care a cucerit pământuri și a domnit peste tăceri, poate fi îngenuncheat nu de fier, nu de foc, nu de trădare, ci de ceva mult mai mic, mai tăcut, mai subtil: o simplă gropiță în obrazul unei femei.

Atât de neînsemnată pare, un detaliu, o întâmplare a zâmbetului. Dar în ea se adună toată vraja lumii. În ea se cuibărește copilăria, promisiunea, jocul, misterul. Și în fața ei, toată puterea devine neputință. Toată armura, hârtie. Toate planurile, fum.

Când femeia zâmbește, și gropița se naște în colțul obrazului ei, acolo cade imperiul din pieptul bărbatului. Cade fără luptă. Pentru că nu există scut împotriva blândeții. Nici sabie care să taie fascinația. Acel mic adânc în piele e un abis în care se prăbușesc inimi tari, și nu mai știu drumul înapoi. Nu e vrăjitorie. Nu e păcat. E legea firească a universului: forța nu se măsoară în mușchi, ci în tăcerile pe care le poate învinge un zâmbet. Iar acel zâmbet, croit cu o gropiță în obraz, e mai tare decât orice munte, mai adânc decât orice noapte.

Acolo, în acel punct mic și nevăzut de unii, începe căderea. Dar e o cădere dulce, dorită, căutată. Bărbatul cade, dar nu se rupe. Se topește. Se preface în poem. În cântec. În plecăciune.