$$$

 Filosoful Jean-Jacques Rousseau și-a încredințat, unul câte unul, cei cinci copii unui orfelinat. Concubina lui îi năștea, apoi erau predați în grija așezământului. Rousseau scria că își dorea pentru ei o viață de țărani — muncă sănătoasă în aer liber, hrană simplă, armonie cu natura… Cel mai probabil, copiii au murit acolo, căci orfelinatele secolului al XVIII-lea ofereau condiții cumplite.

Dar Rousseau nu se gândea la asta. El scria tratate despre educația ideală a copiilor — lucrări care i-au adus gloria de mare pedagog și luminător al epocii.

Lordul Byron și-a dat fiica nelegitimă, Allegra, la o mănăstire, pe când avea doar patru ani. Mai întâi a smuls-o de la mamă, apoi a decis că îl incomoda. „Încăpățânată ca un catâr și lacomă ca un măgar!” — astfel și-a descris poetic copilul. Fetița îl deranja. Locuia într-un castel. Greu de înțeles cum poate deranja un copil de patru ani într-un castel...

În mănăstire, Allegra s-a ofilit, s-a stins încet. „Palidă, tăcută și delicată” — așa și-o amintesc maicile. Cu ajutorul acestora, fetița a scris o scrisoare către tatăl ei; de fapt, ele au scris-o în numele ei, rugându-l cu umilință s-o viziteze…

Byron a spus că Allegra speră doar la daruri. Nu merită osteneala! La cinci ani, copila a murit printre străini.

Poeta Marina Țvetaeva și-a dus și ea copiii la un orfelinat în anii de foamete. A poruncit să nu se spună că e mama lor — „sunt orfani”, a zis. Acolo, fiica cea mică, Irina, a murit de foame și boală. Condițiile le-a văzut cu ochii ei — a venit sub pretextul că e nașa. Pe cea mare a luat-o înapoi. Dar Irina s-a stins între străini. Povestea tragică e relatată în „Moartea Iroșkai Efron”. La înmormântare, Țvetaeva n-a venit. A scris, însă, un poem trist despre chinurile sale. Desigur, era greu să trăiești la Moscova, într-un apartament separat, cu doi copii, refuzând orice slujbă. Să scrii poezii era greu — copiii cer atenție, hrană. Țvetaeva menționa și ea „lăcomia” Iroșkai de doi ani… Probabil că străbunicile noastre nu și-au abandonat copiii fiindcă munceau, nu scriau versuri. Le era, poate, mai ușor decât lui Țvetaeva. Sau lui Byron. Sau lui Rousseau…

Se pot scrie versuri înălțătoare despre iubire și suflet. Și, în același timp, se pot comite fapte cu totul opuse. Timp de zeci de ani, omenirea va admira aceste opere minunate, fără să știe că, în timpul creației lor, undeva, copilul autorului murea de foame ori de dor. Plângea în tăcere sau stătea nemișcat, cu spatele întors spre lume, înțelegând, poate, că nimeni nu va veni să-l aline… Dar pe ei, pe autorii acestor capodopere, i-a durut mult propria soartă. Și-au înțeles suferințele până la lacrimi. Și sincer nu pricepeau — de ce atâta durere? Pentru ce? Deși nu cunoșteau nici foamea, nici bătăile, nici o dependență deplină de alții…

Rousseau scria plângând: „Singur, bolnav și părăsit în patul meu, pot muri acolo de mizerie, frig și foame, iar nimănui nu-i va păsa…” Dar de foame și frig îl salvau numeroși mecenați. Îl îngrijeau prietenii. Și chiar mama copiilor abandonați.

Aceștia sunt oamenii mari care ne-au lăsat opere mărețe, care ne învață despre rațiune, bunătate, eternitate. Dar destinele copiilor lor sunt puțin cunoscute. Și tocmai despre ele trebuie să știm. Trebuie să ne amintim că un copil este întru totul dependent de părinte. Trădarea e ușoară. El nu va putea protesta, nici pedepsi, nici învinui. Până în ultima clipă, va aștepta să fie salvat, luat înapoi…

Poetul Shelley a văzut odată, deasupra mării de lângă castelul lui Byron, chipul luminos al micuței Allegra. Zâmbea. Iertase tot. Copiii iartă…

A.V. Kirianova