19 iunie 1973 – A încetat din viață poetul Gabriel Georgescu.
Gabriel Georgescu (4 septembrie 1911 – 19 iunie 1973) a fost un poet, traducător, profesor de liceu, lector la Institutul Pedagogic din Baia Mare.
G. Georgescu s-a născut la Craiova, în 4 septembrie 1911. Părinţii săi au fost Petre Udrea, (originar din Turceni, pribeag de la 13 ani, apoi marinar călător pe mările lumii cu un nume nou, Georgescu), şi Elisabeta Atena Nicolau, de origine macedo-română. Tatăl, marinarul cu o vastă experienţă, era o fire dinamică, inventivă, devenind, printre altele, unul dintre întemeietorii sportului în Craiova. În Primul Război, tatăl pleacă voluntar, primeşte decoraţii, iar Corneliu Baba îi face portretul. Mama, rămasă orfană la 16 ani, moşteneşte o bibliotecă bogată. Copilăria şi-a petrecut-o în casa de pe strada „B.P. Hasdeu” (fosta „Norilor”), ridicată de bunicul său dinspre mamă. Poetul Gabriel Georgescu a avut două surori: Florica (n. 1908) şi Rodica (n. 1919). Moartea pretimpurie a acesteia din urmă, bolnavă de inimă, l-a marcat pe Gabriel profund pentru tot restul vieţii.
Şcoala primară a făcut-o în Craiova, apoi a urmat cursurile Liceului “Carol I” din acelaşi oraş, perioadă în care face lecturi intense din Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Valéry. În 1930, în ultima clasă de liceu traduce şi scrie poezii. Devine apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, iar în 1932-1933 studiază slavistica la Sofia. Aici trăieşte o altă dramă. Iubita lui, o studentă bulgară, moare (o moarte neelucidată) în intervalul în care poetul revenise în ţară pentru câteva luni, ceea ce îi provoacă o suferinţă enormă, convertită în versuri.
Ca poet, G. Georgescu debutează la revista „Vremea” (10 iunie 1934, nr. 341, pag. 7) cu poezia „Epicritica bucuriei”, semnată G. Mavrogheni. Ca student, asistă la cursurile marilor profesori ai epocii: Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu, Iorga, Simion Mehedinţi. Este apreciat de Dim. Caracostea şi P.P. Negulescu, iar Tudor Vianu se oferă să-i prefaţeze un volum de traduceri din Paul Verlaine şi volumul de poezie originală Poemul fără flăcări. Publică, de asemenea, în “Revista Fundaţiilor Regale”, “Floarea de foc”, “Luceafărul” de la Sibiu, “Pământul” de la Călăraşi etc.
Cea mai pertinentă analiză a poeziei lui Gabriel Georgescu este cea făcută în prefaţa la volumul postum, Versuri, de Gheorghe Grigurcu, din care reproducem finalul: “Victimă discretă a sistemului comunist, care l-a hărţuit şi l-a marginalizat, G. Georgescu e un poet ce trebuie citit cu atenţie pentru a i se stabili locul pe cere-l merită cu prisosinţă în istoria literaturii noastre contemporane.” (Un important poet uitat: G. Georgescu, prefaţă la vol. “G. Georgescu, Versuri”, Casa de Editură “Decalog”, Satu Mare, 1996, p. 8).
În 1935 devine licenţiat în filologie modernă şi, după ce ocupă diferite funcţii, ia în 1936 drumul Transilvaniei. Înşiră în statul său de funcţiuni licee din Năsăud, Oradea, Arad, Oraviţa, Orăştie. Vin la rând Ismail, Craiova şi Petroşani. Iar după toate acestea urmează Satu Mare, unde, între 1 septembrie 1946 şi 30 septembrie 1963, a fost un eminent profesor de literatură la actualul Colegiu “Mihai Eminescu”, după care devine lector la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare, unde a predat teoria literaturii, literatura universală şi folclorul până la pensionare, în 1 octombrie 1972. Amintirea lui este şi acum vie în partea nord-vestică a ţării. Nu se găseşte absolvent de liceu sau de facultate din acea perioadă care să nu-şi aducă aminte cu veneraţie de profesorul lor, Gabriel Georgescu.
În Satu Mare s-a căsătorit cu Zamfira Tarţa (1952), născându-li-se o fetiţă, Tudoriţa, care a însemnat pentru el singura mare bucurie a unei existenţe dramatice, aspect vizibil în mai multe poeme din ciclul Copilul floare. A fost legat de oraşul de pe Someş unde a trăit 27 de ani (din 1946 până la moartea survenită în 1973), aici şi-a creat opera şi tot aici şi-a ales locul de viaţă veşnică, în Cimitirul Greco-Catolic situat lângă gara din localitate. Pe crucea de marmură neagră stau săpate două versuri din poemul Cădem arzând: “Mai sus de fericirea şi chinul tuturor / Cădem arzând, cu mâna spre lumea aşteptată”.
În perioada sătmăreană, a publicat în presa locală din nord-vestul ţării, dar şi în revistele literare importante ale Ardealului, “Familia”, “Steaua”, “Tribuna”. Lirica proprie, traducerile şi articolele semnate de el în presa locală au reprezentat, pentru tinerii scriitori sătmăreni, o adevărată şcoală de poezie, poetul devenind un model de atitudine civică şi de opţiune estetică.
G. Georgescu a stăpânit la perfecţie franceza, rusa şi bulgara. A tradus din Puşkin, Esenin, Ch. Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Valéry, Apollinaire, Paul Verlaine, Ch. Péguy, St. Mallarmé etc. Lista acestor traduceri este impresionantă.
O mare pasiune a sa a fost biblioteca, aspiraţia lui tinzând spre “liniştea cărţilor”, fapt pentru care a redactat “un plan al unei biblioteci ideale” (Nae Antonescu). Retras, având un cerc restrâns de prieteni, era cunoscut mai mult ca traducător, deşi “poezia era adevărata lui vocaţie.” Ostracizat şi suspectat de regimul comunist pentru simplul fapt că era un produs al marii şcoli interbelice, G. Georgescu îşi publica “producţiile lirice ca traduceri din poeţi bulgari sau ruşi”. (Ion Ghiur).
Într-un interviu din 1968, luat de Petre Got (în “Pentru socialism”, Baia Mare, 27 ianuarie 1968), se considera “poet fără public” şi vorbeşte de şapte-opt volume de poezii, împreună cu traducerile, pe care le are în posesie. Au mai rămas în manuscris două lucrări dramatice, La gura furtunii (dramă în trei acte) şi Simetriile destinului (dramă în trei acte). La acestea trebuie adăugate cele 15 lucrări ştiinţifice, rămase în manuscris sau risipite prin diferite publicaţii. O listă completă a acestora a fost realizată de poetul Ion Ghiur.
Din Argumentul monografiei lui Ion Ghiur: “Credem că valorificarea creaţiei poetice şi dramatice, a traducerilor din literatura universală, a studiilor ştiinţifice – majoritatea inedite – este o stringentă actualitate. Amânarea acestui act de cultură ar fi un deserviciu adus literaturii române şi poeziei în special.” (Gabriel Georgescu – un poet al existenţei discrete, Ed. Citadela, Satu Mare, 2011).
G. Georgescu mi-a fost profesor la Facultatea de Filologie din Baia Mare în anii 1967-1969. Ca profesor era un model. În bibliotecă, pe coridor, în parc, în tren. Nu sufocant, nu copleşitor prin exemplul personal. Scăpărările sale spirituale, atitudinile polemice îi vizau pe cei care aveau solul bine arat pentru a primi seminţele culturii. Prin timp, modelul său se impunea. Printre studenţi, se vorbea ca despre un exilat în Nord, căruia nu i s-a permis să se înscrie la doctorat, dar care a îndrumat mulţi colegi să şi-l ia… Se ştia că nu este în graţiile regimului, că ar fi făcut parte din corpul de profesori care i-au predat Regelui Mihai… Era în jurul său o aură de mister, dublată însă de realitatea autorităţii sale ştiinţifice. Avea o vastă cultură, iradiantă, pe care o lăsa să răzbată natural, încât în preajma sa nu te simţeai sufocat, ci crescând. Era apropiat şi exigent. Un spirit nonconformist, dar nu într-o expresie exterioară, nu în felul lui de a fi prezent printre studenţi, ci în idei. Ideile şi părerile sale nu se potriveau cu cele oficiale. Simţeam ca studenţi îndemnul de a avea o atitudine critică şi de a vedea lucrurile altfel decât impuneau circumstanţele momentului. Cred că era un revoltat care ardea în sine, aşa mi se părea. Exasperat de invazia poeziei false pe care o practicau gloriile artificiale ale momentului, ştia prin cuvinte puţine să execute mediocritatea şi să ne îndrepte spre marea literatură. Nu combătea virulent nonvaloarea, o plasa doar în lumina adevărului, pe care o intensifica pe nesimţite. Era un spirit venit din interbelic, un model, un mentor convingător în privinţa adevăratei ţinute a unui intelectual, un pedagog care ştia ce cuvinte seamănă şi ce creşte din cuvintele semănate în conştiinţa studenţilor. De aici bonomia lui, precizia săgeţilor. Betonul propagandei, inclusiv al celei de după aparentul dezgheţ din 1968, era dinamitat de cuvintele sale puţine, precise, memorabile. Viziunea sa estetică şi atitudinile democratice nu erau formale, ci decurgeau din rigoarea raţionamentelor. Îmi amintesc bunăoară despre frenezia stârnită în rândul studenţilor de apariţia studiilor sale de folclor, revoluţionare la acea vreme când se promova agresiv un “folclor nou”. Prelegerile sale fuseseră puse în circulaţie de Biblioteca Facultăţii de Filologie din Baia Mare sub forma unor dosare dactilografiate. Ideile sale dărâmau tot ce citiserăm noi prin cursurile oficiale de până atunci.
Omul G. Georgescu era înconjurat, ascultat, iar ironia lui era blândă, ţintind crearea unei atmosfere de preeminenţă a spiritului. Distant doar atât cât e necesar pentru a te determina să înţelegi într-un mod superior apropierea sa de masa studenţilor. Renumita sa îngăduinţă era mai eficientă decât pedeapsa.
