$¢$

 Ioan Paul al II-lea:

„Lăsaţi-l pe Cristos să vă găsească... Să vă fie frică doar de nepăsare şi de laşitate”

Atunci când Ioan Paul al II-lea trecea la viață veșnică în Cristos (2 aprilie 2005), extraordinara revărsare globală a afecțiunii, a respectului față de vechiul preot și episcop originar din Polonia (născut pe 18 mai 1920) sugera faptul că Wojtyła Karol a influențat mai multe vieți, în circumstanțele cunoscute, decât orice ființă umană a timpului său... În satele africane și favelele braziliene, în turnurile care adăpostesc birouri[1], în cartiere ale marilor orașe, în case, apartamente, birouri guvernamentale de pe toate continentele, bărbații și femeile simțeau că au pierdut pe cineva pe care îl iubiseră, pe cineva care i-a inspirat să trăiască într-un mod diferit... Ajunși la analogii istorice, unii au sugerat că, de la moartea lui Winston Churchill (1965), lumea ar fi dobândit un simț comun al vieții epice; analogia capătă un sens considerabil: Churchill devenise (oricât am fi de sceptici) un simbol global pentru apărarea fermă a libertății în fața tiraniei, Papa Ioan Paul al II-lea a venit să întruchipeze ceea ce admiratorii și criticii au recunoscut, deopotrivă, drept noblețe autentică a spiritului și a inimii, în apărarea drepturilor omului, deschiderea față de adevărurile pe care ceilalți au ajuns să le cunoască în viața lor...

Ultimii ani ai lui Ioan Paul al II-lea au fost plini de durere și suferință; cu toate acestea, nu a încercat, vreodată, să-și ascundă capacitățile fizice deteriorate; părea că nu simte jignit de fragilitate; continuând serviciul papal, până la sfârșit, a împlinit promisiunea pe care a făcut-o, la alegerea sa din 16 octombrie 1978, Bisericii și Domnului Bisericii – angajamentul de a-și petrece viața pentru consolidarea fraților și surorilor creștini în credința lor[2]...

Cel mai remarcabil lucru din ultima etapă a vieții Papei a fost „semnul distinctiv creștin”, capabil să atingă milioane de bărbați și femei – sceptici față de creștinism, care au respins creștinismul sau care nu luaseră, niciodată, în considerare posibilitatea acceptării creștinismului. Făcând acest lucru pentru Biserică[3], Ioan Paul al II-lea a devenit un simbol mondial al speranței pentru viitorul uman. Și în acest sens, specific, el este creatorul primului pontificat cu adevărat global din istorie – un pontificat care a modelat vieți…

A (re)amintit miliardului de catolici din întreaga lume că Biserica nu există pentru ea însăși. Biserica există pentru misiune și slujire, pentru a predica vestea bună a iubirii pasionate a lui Dumnezeu față de oameni și pentru vindecarea rupturilor unei lumi[4] care, odată cu încheierea Războiului Rece[5], nu a învățat cum să-și rezolve problemele prin rațiune și dialog; violența continuă a afacerilor internaționale a reprezentat, cu siguranță, o mare dezamăgire pentru Papă. Fiind, în Europa Centrală de Est, unul dintre principalii catalizatori ai Revoluției nonviolente[6] din 1989, el a așteptat, la începutul anilor 1990, până către secolul al XXI-lea, cu speranță distrusă; analiștii dezbat dacă Ioan Paul al II-lea a avut o viziune prea generală asupra semnificației „1989”, experiență care pare, retrospectiv, că a fost produsul unui set distinctiv de circumstanțe istorice[7]. Indiferent de modul în care această dezbatere este/va fi rezolvată, rolul lui în prăbușirea comunismului s-a întrepătruns cu rolul convingerii religioase care poate să modeleze istoria[8]…

În mai bine de un sfert de secol, Papa a indus dinamismul[9], a cunoscut succesul extraordinar de a inspira tinerii[10] „să ia în serios” Biserica Romano-Catolică și învățăturile sale[11]; el a avut succes în atragerea tinerilor la seminarii, la viața religioasă consacrată, a inspirat cuplurile tinere căsătorite să trăiască vieți catolice depline și integrale. Zeci de mii de preoți, din întreaga lume, au găsit o nouă inimă și o nouă speranță din dragostea manifestă a Papei pentru propria sa preoție. Angajați de afirmarea intelectuală[12] a confesiunii romano-catolice și a învățăturii morale a lui Ioan Paul al II-lea, mulți tineri nu mai păreau interesați să urmeze disidența care caracterizase generația anterioară de teologi. Inevitabil, lungimea pontificatului a făcut ca Ioan Paul al II-lea să numească majoritatea covârșitoare a cardinalilor[13] care urmau să-i aleagă succesorul. Câtă vreme Ioan Paul a numit cel mai divers grup de cardinali din istorie, alegerile lui au asigurat că următorul conclav papal va fi, în același timp, cea mai deschisă și cea mai complexă dintre alegerile papale moderne[14]

Măsurată în termeni umani, ai așteptărilor pe care lumea și Biserica le au în privința diversității și complexității, naționalității și rasei[15], după cum a spus-o chiar el, „cea mai fericită zi din viață” a fost cea în care a canonizat-o pe sora Faustina, ca prima Sfântă a noului mileniu. Devoțiunea lui față de Milostivirea Divină a reprezentat una dintre temele centrale ale vieții, ceva foarte aproape și drag inimii[16]; „Nu există nimic de care omul are mai mare nevoie decât de Milostivirea Divină”…

[1] (Manhattan, spre exemplu)…

[2] Din ziua în care a fost ales cel de-al 263-lea succesor al Sfântului Petru, Ioan Paul a preluat, destul de literal, porunca lui Hristos / Petru în Luca 22.32: sarcina specială a lui Petru printre apostoli era apostolul care și-a confirmat și întărit pe frații și surorile sale în credinţă...

[3] Leitmotivul ultimilor săi ani a fost stabilit prin scrisoarea apostolică din 6 ianuarie 2001, care închidea „Marele Jubileu” al anului 2000, „Novo Millennio Ineunte” [Intrarea în noul mileniu]. Acolo, Papa și-a reafirmat convingerea, îndelungată, că cel de-al treilea mileniu ar trebui să fie „primăvara” pentru proclamarea Evangheliei și, într-adevăr (așa cum s-a întâmplat la Națiunile Unite în 1995), „primăvara spiritului uman”; în „Novo Millennio Ineunte”, a provocat întreaga Biserică mondială „să scoată afară din adânc” (Luca 5,4) (la)ceea ce chemase, din 1992/„noua evanghelizare”...

[4] Întreaga sa viață, Papa Ioan Paul al II-lea a practicat dărnicia. S-a transformat pe sine însuși într-un dar, precum a oferit, în dar, timpul și talentul său. Spre exemplu: după ce a publicat „Trecând pragul speranței” – carte care s-a vândut în milioane de exemplare – a folosit primii bani încasați (drepturile de autor) pentru a reconstrui biserici care fuseseră distruse în conflictul din Iugoslavia. Se știe, totodată, că și-a donat hainele noi cumpărate pentru el, continuând să le poarte pe cele vechi...

În plus, Sfântul Ioan Paul al II-lea nu s-a sfiit să facă „munca murdară”, să se „înjosească” până la cele mai „umile sarcini”; scurt timp după ce puterea a trecut de la naziști la comuniști, Karol și colegii săi au reușit să se întoarcă la seminarul care ajunsese într-o stare de degradare îngrozitoare; țevile erau înghețate, latrinele pline de mizerie; grămezi întregi de excremente înghețate au trebuit adunate cu lopețile...

[5] Karol Wojtyła a cunoscut și Cea Mai Mare Conflagrație Mondială. În perioada invaziei naziste, atunci când lucra într-o carieră de piatră în condițiile temperaturilor de sub zero grade (și făcea o navetă de 30 de minute, de mers pe jos, la răsăritul Soarelui), și-a văzut unul dintre colegi murind într-o explozie cu dinamită; a scris următoarea poezie: „L-au așezat pe un covor de pietriș./ Soția a venit, consumată de grijă; fiul lui s-a întors de la școală…/ Pietrele din nou în mișcare: un camion rănind florile./ Și din nou curentul electric mușcă adânc din ziduri./ Dar omul a luat cu el construcția dinăuntrul lumii,/Acolo unde mâniei uriașe îi corespunde o explozie de iubire la fel de mare/”…

[6] Sugestiv: La Conclavul Papal, cu puțin timp înainte de a fi ales, dintre toate cărțile pe care le avea asupră-i, citea literatură marxistă/așa cum îi spunea unui prieten: „Dacă vrei să îți înțelegi adversarul, trebuie să știi ce a scris acesta.”

[7] Ironia circumstanțelor istorice se produsese mai devreme. Cu toate că guvernul comunist permitea Bisericii din Polonia să își nominalizeze propriii candidați pentru pozițiile vacante, își rezervau dreptul de a respinge orice prelat care nu le era pe plac; au continuat să respingă până când au găsit „cea mai bună variantă a lor”: Karol Wojtyla...

[8] În iunie 1979, ca Papă, pe timpul vizitei sale în Polonia, a celebrat Liturghia de Rusalii („Piața Victoria”) în fața a peste 300.000 de oameni; aplauzele lor dezlănțuite nu s-au oprit timp de 14 minute; polonezul originar din Wadowice se întorcea pe tărâmul natal, cu un mesaj de libertate și speranță. „Trimite Spiritul Tău! Trimite Spiritul Tău! Și reînnoiește fața Pământului!”... În ultimii ani ai pontificatului său, a apărut, totuși, o „demonstrație” mai puțin admirabilă a acelui fapt caracteristic vieții contemporane...

[9] Papa Ioan Paul al II-lea avea o incredibilă etică a muncii; a fost descris de unul dintre secretarii săi ca un „vulcan de energie”; nu era ceva neobișnuit dacă lucra 12-16 ore pe zi. Avea darul de a-și „împărți atenția”; putea avea o conversație completă cu cineva, în timp ce citea – fiind, totuși, prezent în discuție; uneori, la întâlniri era cuprins de oboseală dacă nu făcea și altceva (se spune că în timpul Conciliului Vatican II, a citit și a scris tot felul de cărți și de poezii)…

[10] Ca adolescent, avea o pasiune pentru teatru și literatură. Cu memoria sa incredibilă, a salvat o reprezentație; unul dintre membrii trupei renunțase, cu două zile înaintea deschiderii, Karol memorase, de la repetiții, fiecare replică a fiecărei persoane și s-a oferit, cu succes, să (pre)ia încă un rol...

[11] Preotului Wojtyla îi plăcea (chiar și mai târziu, când devenise Cardinal) să își petreacă timpul în Natură, cu tinerii; excursiile trebuiau făcute pe ascuns, asemenea ieșiri fiind interzise de comuniști; obișnuiau să meargă cu canoea, la cățărat; uneori, celebrau Liturghia pe o barcă de canoe întoarsă; se pare că seara, în jurul focului, cântau cântece și citeau cărți, inclusiv clasica „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, a lui C.S. Lewis (apărută în 1942)... Pe timpul Episcopatului său în Polonia, poliția secretă a regimului comunist îl ținea, mereu, sub observație, încercând să îl studieze (până când a ajuns Papă, au adunat 18 cutii cu rapoarte despre el); atunci când Arhiepiscopul și-a dorit o întâlnire secretă cu Karol, șoferul acestuia a recurs la câteva manevre prin trafic, până când urmăritorii i-au pierdut din vedere; Karol a schimbat mașinile fără ca aceștia să știe și a reușit astfel să se întâlnească cu Arhiepiscopul în liniște; guvernul a mai împânzit și reședințele episcopilor cu dispozitive pentru ascultare, fapt pe care Karol îl știa, drept urmare le-a dejucat planul; vorbea foarte tare atunci când dorea ca ei să îl audă, păstrând conversațiile private pentru excursiile sale secrete în natură...

[12] Cât despre capacitatea intelectuală, dacă reunim tot ceea ce a scris Ioan Paul al II-lea, „egalăm mărimea a 20 de Biblii”...

[13] Avea o hartă pe care marcase fiecare dieceză din lume, știa numele tuturor episcopilor, iar memoria nu i se limita doar la conducătorii Bisericii. Gărzile elvețiene, seminariștii, oamenii pe care îi întâlnise din întâmplare și pentru puțin timp erau adesea uimiți de toate detaliile pe care Sfântul Părinte și le amintea despre ei, chiar după ani întregi...

[14] Cea mai deschisă, întrucât reformarea papalității, într-un stil mult mai evanghelic și pastoral, a ajutat la transformarea naționalității într-o chestiune mai puțin importantă; cea mai complexă, întrucât „oamenii care se vor confrunta cu sarcina de a alege un succesor al unuia dintre cei mai influenți papi ai celui de-al doilea mileniu nu se cunosc bine, provin dintr-o largă disparitate a mediilor și experiențelor, nu au o singură limbă comună”...

[15] Iubirea lui față de fiecare ființă umană a depășit granițele Bisericii Romano-Catolice, vizând toate religiile, toate rasele, toate limbile. A fost primul Papă care a intrat într-o moschee...

Nicolae Tomescu, „CALENDAR oameni, evenimente, inimi”, Editura „Prospexi”-2024, pp. 63-66

$¢

 Atunci când i s-a cerut să-şi scrie biografia, Hans Christian Andersen răspundea că „Răţuşca cea urâtă” ar sta la îndemâna oamenilor drept variantă plauzibilă… Alt gând, precum o mică ruptură, ar da de înțeles că „Viața mea este o frumoasă poveste cu zâne, bogată și fericită” („Povestea vieții mele”/1853)…

Uneori, ficțiunile din viața noastră sunt mai puțin dureroase decât realitatea. Adevărul are propria greutate și aceasta nu poate fi limitată. În general, oamenii vor să creadă că sunt ceea ce au la îndemână să își amintească. Uneori, suntem ceea ce dorim să uităm; ceea ce vrem să lăsăm în urmă, ceea ce dorim să fi uitat, se încăpățânează să rămână, mai mult, se întoarce după tine… Născut pe 2 aprilie 1805, în Odense, Hans Christian Andersen şi-a petrecut copilăria într-o căsuţă sărăcăcioasă. Urmase câteva clase primare, după care era trimis, la muncă, împreună cu alţi copii de aceeaşi condiție social… Departe, ai șansa ca unele lucruri să rămână difuze, precum paginile smulse dintr-o carte; toată lumea are amintiri, față de unele nici nu știu cum am putea simți mândrie, înseamnă, mai mult, șoapte pe care le dorim reduse la tăcere, amintiri pe care am vrea să le schimbăm… La 14 ani, după moartea tatălui, a plecat înspre Copenhaga, fiind întâmpinat cu multă înțelegere de două familii, Collin şi Wulff; cu sprijinul lui Jonas Collin, unul dintre protectorii săi, reuşea să devină elev al şcolii din provincia Slagelse, apoi al şcolii din Elsinor (până în 1827)… Desigur, ironia și batjocura colegilor nu sunt imagini care se pierd ușor, tânărul Andersen și-ar fi dorit să ardă ceea ce ținea de trecutul său (împreună cu prezentul), dar ambiția i-a oferit un timp intermediar (intra la Universitate, studiind filologia și filosofia) în drumul către gloria literară…

Exeperiențele se adunau și căpătau importanță. În 1829, îi era remarcată povestirea „O plimbare pe jos, de la canalul Holmen până la capătul dinspre miazănoapte al insulei Amoger”; tot atunci se poate scrie despre debutul în teatru – cu vodevilul eroic „Amorul pe turnul Nicolai”; în 1830, publica primul volum de „Poezii”. În călătoriile sale, la mijlocul anului 1841, Andersen și-a dat întâlnire cu Dobrogea (pe drumul dinspre Constantinopol către Vestul European). În 1845, traducerile în limba engleză ale operei sale au început să atragă atenţia dincolo de îngustele granițe ale danezilor; cucerea întreaga Peninsulă Scandinavă, Statele Unite ale Americii, Asia; poveştile sale au fost traduse în peste 125 de limbi; pe 6 decembrie 1867, oraşul său natal, Odense, îl proclama „cetăţean de onoare”; intrase în atenţia familiei regale, fiind invitat, în repetate rânduri, la reşedinţa acesteia, petrecându-şi o parte a timpului într-o companie „selectă”...

Dar a trăit viaţa în singurătate (discutabilă /câtă vreme aceasta poate să-i „reunească” pe doi sau mai mulți oameni/, oricum asumată), intrând în veșnicie din 4 august 1875 (în casa negustorului Melchior, unul dintre bunii săi prieteni, la care locuia de ceva vreme)... Trecuse, de mult, granița în tărâmul basmelor, fără să se mai poată întoarce – din fericire pentru lumea literară, pentru fiecare copil care îi citește poveștile... Obișnuiții sunt acolo unde îi așează locul; seamănă, inclusiv cu Hans Christian Andersen; poate că marele scriitor ar fi vrut să fie, câteodată, în locul lor/împreună cu ei, ducând o viață măruntă; totodată, și-ar fi spus că talentul nu înseamnă geniu, energia nu transformă talentul în geniu, boala cea mai dureroasă este viața după cum „viața este cea mai bună poveste”, rămân în urma ei ideile fiecăruia...

Nicolae Tomescu, CALENDAR oameni, evenimente, inimi, Editura „Prospexi” (2024), pp. 173-174

$$$

 „Muzica e viața mea”

Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 (București). Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, absolvise studii superioare la Geneva; mama își petrecuse tinerețea la Paris și știa, potrivit mărturisirii de mai târziu a cântărețului, să mângâie clapele pianului; ea l-a învățat limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii.

Urcă pentru prima dată pe scenă, la 15 ani. O serbare se transformă în prilejul ideal pentru a fi descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio. În urma unei suferințe discrete, mama sa moare, lăsându-l fără cel mai bun prieten... Gică Petrescu termină doi ani la „Drept”, dar părăsește studiile juridice în favoarea muzicii. „Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el!” – îl sfătuia tatăl său. Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant „Princiar” (de pe șoseaua „Kiseleff”/București); avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe. În 1933, este angajat (oficial) ca solist vocal, la localul de lux occidental „Galeries Lafayette” – cântând cu Orchestra „James Kok”; avea 18 ani și „atacă eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică”, răsfățații de public și de presă.

În 1936, tatăl său, Dumitru Petrescu, rămâne paralizat. Ca unică sursă financiară și în vârstă de 21 de ani, apt pentru serviciul militar, este recrutat/Regimentul I-Vânători de gardă. Figurează în programele de Radio. Afișele elegantului Cazinou din Sinaia îl anunță /cu litere uriașe/, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul „George Petrimi”. Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri „Columbia”, „Odeon”, „His Master’s Voice”, producători celebri în epocă. Descoperă că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani, revine la numele Gică Petrescu. În 1934, ia ființă Casa de discuri și fabrica „Electrecord”; din 1938, Gică Petrescu înregistrează cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare, cântece de petrecere. În 1939, invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări, cântă și dansează pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston, șlagărele la modă cuprinse pe discuri „Odeon”, „Columbia”, „Parlophon”, „Cristal”, „His Master’s Voice”, „Electrecord”. Devine succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

Între 1940-1944 cânta pe scenele teatrelor „Gioconda” și „Savoy”. Odată cu începerea războiului, era mutat la regimentul „IV Moto” din Străulești; se împarte între regiment, Radio (pentru „Ora răniților”), concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți. Este anunțat, uneori, cu grad militar, „fruntașul Gică Petrescu”, alături de Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului „Comic”. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacolele „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (aluzii politice) îi sporesc popularitatea. Cântă în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman. Este angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra”, apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece – care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de astăzi.

În 1946, la barul-grădină „Arizona” a fost introdus microfonul, ultima noutate tehnică. Într-o seară a venit, ca oaspete, marele violonist Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, l-a entuziasmat și emoționat cu cântecele „La margine de București”, „Suflet candriu de papugiu” și „Costică, Costică”. Menuhin l-a bisat îndelung. În același an, intră în vizorul autorităților, deoarece poliția îl reclamase, la Ministerul Culturii, pentru că repertoriul său conține cântece occidentale. În 1953, cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului”, de la București, la Teatrul „Savoy”, are loc „Concertul popoarelor”; Gică Petrescu interpretează, cu mare succes, piese în cateva limbi străine, multe din repertoriul lui Yves Montand. Între 1956-1959 „Concertul popoarelor” trece Nistrul, într-un lung turneu în U.R.S.S, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu”, Florian Dorian etc. Rămâne credincios Teatrului de revistă „Constantin Tănase”, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu. Între 1965-1967 are cel mai important turneu/două luni în Franța, la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate cu asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediții. În perioada anilor 1966-1971 înregistrează, la „Electrecord”, șlagărele care l-au făcut celebru („Căsuța noastră”, „Of, of, of măi șprițule”, „Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă”, „Uite-așa aș vrea să mor” sau „Du-mă acasă măi tramvai”). Între 1982-1987, participă la Festivalul „Crizantema de aur”.

Dovedind o excepțională știință a artei interpretative muzicale și actoricești, recitalul rămâne una dintre cele mai valoroase secvențe din Arhiva TVR; alături de Nicu Constantin, a interpretat cuplete pline de haz și melodii cunoscute (o demonstrație- unicat de vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public). Între 1993-1995 a fost editată cartea biografică „Viața și cântecele lui Gică Petrescu”, scrisă de compozitorul și muzicologul George Zbârcea (Claude Romano), având ca bază de documentare caietele, albumele, afișele, fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului. La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa (orchestrații noi, înregistrări noi într-un studiou digital, uimindu-și colaboratorii cu seriozitatea și vitalitatea devenite proverbiale); CD-urile s-au vândut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare. În 2003, primește „Steaua României în grad de cavaler”. În 2006, Marius Tucă îi dedică o „Ediție de colecție” (demersul jurnalistic conturează, în premieră, viața și cariera, cu mărturii la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe, cu semnături ale compozitorilor, textierilor, cântăreților, realizatorilor TV și radio, artiștilor de revistă, oamenilor politici, admiratorilor, vecinilor de bloc, oamenilor simpli din piețe și magazine, melomanilor de toate vârstele); alte patru ediții speciale îi vor fi dedicate în anii următori alături de două CD-uri „Best of”.

Gică Petrescu s-a expus unei schimbări radicale, imediat după durerile resimțite (doar) de el – sfâșietoare fiind moartea femeii iubite/Cezarina Moldoveanu l-a însoțit și în viața casnică, vreme de 34 de ani/. După moartea ei, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat, mult timp, să susțină spectacole. Dintr-un om vesel, marele artist a devenit din ce în ce mai singuratic și mai retras. Cântărețul părea încremenit în singura mare dorință rămasă: locuința proprie să fie transformată în casă memorială. Îi lipseau, tot mai mult, scena și respirația vie a publicului. Presa de scandal îi pândea ușa și ferestrele apartamentului. Gică Petrescu a revenit în atenția ingrată a opiniei publice, datorită grijii vecinilor și a pompierilor, o ilustrare a vieții reale prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajului, cu întâmplări și situații tragice, în care eroul are un destin nefericit. Drama singurătății a fost „salvată”, temporar, de un poștaș care îi anunțase pe președintele asociației de bloc și administratorul acesteia că, de trei zile, maestrul nu și-a mai făcut simțită prezența la localul unde servea masa. Îngrijorați, au sunat pompierii; aceștia l-au gasit pe Gică Petrescu inconștient, căzut lângă pat.

Moartea nu poate greși de prea multe ori... Duminică, 18 iunie 2006, ora 18:00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” fusese programată și o distincție specială („Cântecul e viața mea”), dedicată lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile/18 iunie 2006. Corpul său neînsuflețit a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu; Gică Petrescu era la capela din Cimitirul „Bellu” și înmormântat…

Nicolae Tomescu, CALENDAR oameni, evenimente, inimi, Editura „Prospexi” (2024), pp. 66-69

+ Video Mix/Audio Feature: „Cântecul a fost viața” lui Gică Petrescu

$$$

 Grigoraș Dinicu, „regele lăutarilor”

S-a născut pe 3 aprilie 1889, în cartierul „Scaune” al lăutarilor țigani din București (Ionică Dinu, tatăl său, răzbise ca un muzicant cunoscut și apreciat, coleg de taraf cu Sava Pădureanu, cândva lăutar al țarului Rusiei); nu m-am izbit de goluri imense lăsate de multe documente scrise care să trebuiască acoperite cu presupuneri – iată de ce nu greșesc amintind frecventarea corului de copii al bisericii „Scaunele Vechi”, apoi, alături de Trandafir, fiul cunoscutului lăutar Dobrică, experimentarea gustului muzicii (din fericire, în absența realității virtuale de astăzi); luase primele lecții de vioară de la un lăutar bătrân (Moș Zamfir); într-un timp scurt, fără neglijenţe sau pripeli de stil, fără obscurităţi, a primit „binecuvântarea” Conservatorului (în 1902, pe când avea 13 ani), chiar a prins un an de studiu cu pedagogul Carl Flesch; în 1906, la absolvirea Conservatorului, pe scena „Ateneului Român”, a interpretat partea solistică a „Concertului nr. 1 pentru vioară și orchestră” de Niccolo Paganini, „strecurând” și „Hora Staccato”/compoziția proprie. 

Ultima i-a adus nemurirea. Din perspectiva lui Grigoraș Dinicu, linia de demarcație între muzica clasică și cea populară părea foarte subțire, ultima fiind eliberată, din carciuma periferică, din atmosfera de restaurant, pentru a ajunge pe scena „Ateneului”; a dorit, cu orice preţ, să ia de la capăt lungul şir de osteneli necesare pentru a scrie această pagină din istoria muzicii românești.

Nu sunt pe Facebook doar pentru a enumera calificările unor personalități; se cuvine multă atenție în privința expunerii scrise care descrie viața și activitatea oamenilor... După doi ani de experiență în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, Grigoraș Dinicu a fost promovat solist al acestei formații. Banii figurează printre cauzele care îngreunează înţelegerea noastră, inclusiv la ceea ce ar rămâne de făcut în continuarea vieții; constrâns de unele lipsuri, s-a angajat ca șef al tarafului din restaurantul-gradină de la „Bufet”; încheia, în 1913, un contract cu restaurantul patronat de Ionică Enescu; preț de 22 de ani, a interpretat melodii din repertoriile popular, clasic, café-concert. După izbucnirea Primului Război Mondial, va organiza concerte de binefacere în spitalele pentru răniți. Odată cu sfârșitul atrocităților pe plan mondial, în viața deloc tihnită (dar efervescentă) a României interbelice, a înființat propriul ansamblu (împreună cu „țambalagiul” Budișteanu – virtuoz al instrumentului). Angajamentul (asigurare, cuvânt, făgăduială, făgăduință, legământ, promisiune) onorat, de ambele părți, la „Green Park Hotel” din Londra, l-a purtat și către Monte Carlo; acolo i-a întâlnit pe George Enescu și Fritz Kreisler (compozițiile pentru vioară ale ultimului nu îi erau străine lui Dinicu). În 1937, cel care va fi supranumit „regele lăutarilor” se trezea invitat să cânte în cuprinsul Expoziției Internaționale din Paris. A făcut cale întoarsă la București, devenind concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte” (ansamblul de 80 de instrumentiști sub conducerea dirijorului George Cocea). În 1939, la Expoziția Mondială din New York, taraful lui Grigoraș Dinicu era însoțit de Maria Tănase (cântase patru luni, împreună cu „Pasărea Măiastră a muzicii româneşti”, inclusiv în „ovațiile entuziaste” ale Marlenei Dietrich, la restaurantul lui Jean Filipescu din orașul unde „geniul diferitelor rase a conlucrat”).

Grigoraș Dinicu a murit pe 28 martie 1949; la înmormântare, Orchestra „Barbu Lăutaru” (condusă de Ionel Budișteanu) interpreta „Hora Staccato”; a fost înhumat la Cimitirul „Pătrunjel” (azi „Reînvierea”), în vecinătatea unor lăutari precum Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Costică Pompieru.

Dincolo de talent (aptitudini, înclinări – fie înnăscute, capacitate deosebită – fie și dobândită), cred că preocupările sale au avut ca țel nu numai cum să deosebească mai bine diferitele feluri de cunoaştere, ci şi cum să deducă din sursa lor comună toate conceptele care aparţin fiecărui fel de cunoaştere, astfel încât să poată determina utilizarea lor (în muzică)...

Text și Video Mix: Nicolae Tomescu

$$$

 Radiogenie[1], voce emblematică[2] în „peisajul media” din România, talent – prin care a contribuit la creșterea prestigiului postului public de radio[3], patru decenii dedicate sieși, pasiunii, profesiunii (probabil, nu în ordinea enunțată)...

Paul Grigoriu s-a născut[4] pe 6 martie 1945, în Bacău. A urmat studiile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal; în 1963, a absolvit Liceul „George Bacovia”. S-a înscris la „Institutul Politehnic” din Braşov, dar, după un an, renunţa la studiile tehnice, fiind admis, în toamna anului 1964, la Universitatea din Bucureşti-Facultatea de „Limbi Romanice, Clasice şi Orientale”; în anul 1967, a debutat în revista „Amfiteatru”[5]; doi ani mai târziu, absolvise studiile superioare/cu specializarea franceză – spaniolă/.

Tot atunci era admis[6], prin concurs, la Radiodifuziunea Română, redacţia emisiunilor pentru străinătate („REPS”)/secţia franceză. În perioada anilor ’70-’80, a lucrat în redacţia emisiunilor pentru străinătate, legându-şi numele şi de funcţionarea „Radio Vacanţa”[7]. Realizator postdecembrist al emisiunii „Matinal”[8]/„Actualităţi”, redactor–şef al Programului III („Tineret”), devenea, în 1992, director general–adjunct al Societății Române de Radiodifuziune și director general–interimar[9] al S.R.R., apoi director general-adjunct până în anul 2002[10]. Pe 31 octombrie 2008 s-a produs ieșirea lui la pensie; pe 4 noiembrie, anul invocat, orchestra ultima ediţie a emisiunii „Sfertul Academic”.

Paul Grigoriu nu și-a glorificat propria existenţă şi nu a încercat să o maculeze pe a altora, nu a pus semnul egal între realizări autentice și plăsmuiri fantasmagorice, între concepte, atitudini, comportamente etc., nu a simplificat, inadmisibil, orice analiză, dislocând meritele, faptele, explicaţiile din context, nu a recurs la simple afirmaţii, la asocieri forţate din care să dispară obiectivitatea… Pe 3 aprilie 2015 a plecat din lumea cunoscută, după ce a făcut pasul înapoi din viața publică românească (uneori, păstrând distanța îți poți arăta iubirea).

[1] Ceea ce lipsește, în continuare, unor salariați ai radioului public... Nu este vorba despre folosirea termenului radiogenetic („ramura geneticii care studiază efectele radiațiilor ionizante asupra factorilor eredității”), ci despre ceva deslușit într-un dicționar italian: („radiogènico1 adj. [preluat de la fotogenic – Ceea ce este potrivit pentru radiodifuziune: să ai voce... ”; aș extinde la constrângerea de a vorbi corect, clar/coerent, cu rezonanță plăcută, ca ambiție personală și ca deontologie/de inclus în normele și obligațiile specifice activității noastre profesionale/.

[2] „Un fost coleg, Adrian Fulea, m-a întrebat: «Dom’le, cum faci de ai vocea asta? Că fumezi tot timpul, presupun că bei şi rece». Şi eu i-am zis că îi împărtăşesc secretul meu dacă se jură pe ce are mai scump că nu spune mai departe. «Dom’le, rod coajă de lămâie.» A rămas puţin mirat, dar după vreo două zile i-am văzut pe colegii mei mâncând coajă de lămâie. Nu avea nici un efect, dar m-au crezut.”

[3] De neuitat au fost emisiunile difuzate de „Radio Vacanţa”, radioprogramul „Matinal”, „Sfertul Academic” (secvență programată la ora prânzului).

[4] Fiul Aureliei şi al lui Ioan Grigoriu.

[5] Cu poezie… De abia în anul 1992 publica volumul memorialistic „Anatomia unei străzi”, despre Bacăul natal (al jumătății de secol XX); în 1998, urma „Vară franceză (Un romantic la Paris)”/corespondenţele pentru Radio Bucureşti – trimise de Paul Grigoriu cu ocazia participării la Campionatul Mondial de fotbal (mai târziu, va primi premiul anual pentru promovarea olimpismului din partea „Academiei Olimpice Române”)/; volumele „Moştenirea tinichigiului” și „Radio.Grafii 1969-1989” includ povestiri cu încărcătură epică; în 2001, împreună cu Octavian Vintilă, apărea cartea de reportaje „Canguri la toate” (despre Jocurile Olimpice din Sidney); 2008 însemna un nou act livresc de conștiință – după prezența la Jocurile Olimpice din Beijing, alături de același Octavian Vintilă, era publicat volumul „Dincolo de Marele Zid. Faţa văzută şi nevăzută a Olimpiadei”; în 2013, a terminat volumul „G de la Gugiumeni. Falsă monografie”.

[6] „Am început să colaborez cu «Radio România Actualităţi»(…) pentru că eram complexat de ideea de a deveni profesor, de a-i învăţa pe alţii. Mi-am dat seama de asta abia în anul cinci de facultate când, făcând practică la un liceu din Bucureşti, am dat numai note de 2 tuturor celor care aveau doar 9 şi 10. Profesoara de la clasă m-a chemat apoi şi mi-a spus: «Eu mă străduiesc aici cu nişte oameni din cartier să-i scot la lumină, iar tu vii şi-i nenoroceşti»”… „Vreun an nici nu am înţeles despre ce este vorba. Când am înţeles cu adevărat despre ce este vorba, am înnebunit. Şi am făcut-o cu pasiune. Am făcut această meserie de-am înnebunit”.

[7] „Am prins morbul abia la «Radio Vacanţa», când am ieşit din stilul «conservă» care se practica de obicei. Atunci am înţeles ce înseamnă, atunci m-am îndrăgostit. Acolo era altă socoteală. Structura era mai lejeră. Făceam interviuri în direct. Acolo era radio.”

[8] Din februarie 1990… „În 1990, când făceam «Matinalul», veneam seara la 7 şi cam până la 4 vorbeam cu corespondenţii, care, de cele mai multe ori, mă înjurau. La 4:00 mă bărbieream, mă schimbam şi la 5:00 eram în emisie. Ziua abia atunci începea. La început era infernal. Adormeam în metrou, ajungeam până la capăt, ziceau ăia că sunt alcoolic.”

[9] Octombrie 1994-septembrie 1995.

[10] A demisionat din funcţie, continuând ca realizator de programe („Noapte albastră”, „Sfertul Academic”)... Tot în 2002, a fost distins cu titlul de „profesionist de excepție”, iar Consiliul Naţional al Audiovizualului i-a acordat „Premiul pentru întreaga activitate”. La 24 octombrie 2003, a primit, din partea președintelui Ion Iliescu, Ordinul „Meritul Cultural” Clasa I, cu ocazia aniversării a 75 de ani de la înfiinţarea Societăţii Române de Radiodifuziune, „pentru contribuţia importantă la promovarea valorilor culturale şi dezvoltarea Serviciului Public de Radiodifuziune” („Am primit de curând o decoraţie de la Preşedintele României, «Meritul Cultural în grad de cavaler», despre care am aflat că îmi asigură locul de veci şi ceremonie funerară cu fanfară miliară. E bine că mi-au amintit ei că va veni şi momentul ăsta. M-am asigurat !”).

$$$

 Andrei Tarkovsky (4 aprilie 1932 – 29 decembrie 1986): 

„Filmul este ca viaţa, ca dragostea. Iar viaţa, plină de mistere, e cel mai mare miracol”

„Un talent plin de deznădejde” (au fost cuvintele lui Andrei Koncealovski, faimosul regizor rus, prieten cu Tarkovsky şi, uneori, coautor la scenariile filmelor sale)... „Pentru mine, descoperirea primelor filme ale lui Andrei Tarkovsky a fost o minune. M-am trezit brusc în faţa uşii camerei, de la care nu aveam cheile, dar în care visam să intru, iar el se mişca acolo foarte uşor. Simţeam o susţinere: cineva putea deja să exprime ceea ce eu mereu am visat să vorbesc” (astfel a descris Ingmar Bergman operele lui Andrei Tarkovsky)… „În fiecare film a rămas el însuşi, indiferent de greutăţile pe care trebuia să le depăşească, indiferent de presiunea ideologică la care era supus după fiecare film realizat în Uniunea Sovietică. A fost un artist luptător care şi-a apărat opera. Şi tocmai acest lucru este uimitor: faptul că a reuşit să transmită ceea ce a dorit prin filmele sale” (Marina Tarkovskaya, filolog şi memorialist, sora regizorului, la rându-i frustrată deoarece, în timpul apogeului creativ, Andrei Tarkovsky nu a primit susţinere, dimpotrivă, putem vorbi despre împotrivirea şi persecuţia faţişă la care era supus în perioada sovietică)…

Vezi și 

http://www.radioiasi.ro/.../andrei-tarkovsky-filmul.../ 

Nicolae Tomescu

$$$

 CHARLOTTE BRONTË: „Scriitor! Asta e o rază de speranţă!”

Romancieră și poetă, Charlotte Brontë, sora mai mare a celorlalte două scriitoare – Emily Brontë și Anne Brontë, s-a născut în Thornton (21 aprilie 1816); și-a trăit copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune oferite tuturor copiilor din familia ei[1]. Un an petrecut la o școală ieftină (Cowan’s Bridge) pentru fiice de preot, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari, Maria și Elizabeth[2], i-a oferit lui Brontë materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

„Cu aproape nouă ani în urmă, tot Bessie mă însoţise de-a lungul aleii pe care o urcam acum. Într-o întunecată, ceţoasă şi urâtă dimineaţă de ianuarie părăsisem casa aceea duşmănoasă, cu amărăciune şi deznădejde în suflet, simţindu-mă alungată şi proscrisă, ca să-mi aflu adăpost la îngheţatul Lowood, locul acela atât de îndepărtat şi atât de puţin cunoscut mie.”

„Omul – un mărunt şi uitat atom de viaţă, o scâteie de suflet, izvorâtă întâmplător din marea obârşie a Creaţiei, pentru ca apoi să ardă ca un lucru neînsemnat şi să se piardă în adâncul unei văi întunecate!”

 

Toată viața sa, Charlotte Brontë a crezut că esențial este creierul unui om, nicidecum frumusețea[3]. Inspirată de nestăpânitul Lord Byron, de romantismul lui William Wordsworth și de poveștile pe care le citise despre Ducele de Wellington, primele sale basme[4] s-au transformat în povești de dragoste. Cea mai mare parte a timpului, Charlotte și-a păstrat scrierile doar pentru ea, conștientă, poate, că operele sale ar putea fi respinse[5]. Pe măsură ce se transforma într-o tânără domnișoară, viziunea sa romantică asupra vieții refuza să se limiteze doar la paginile secrete ale jurnalului. În timp ce alte femei de vârsta ei se plecau în fața taților, fraților și soților lor, Charlotte nu voia să audă de așa ceva. Dacă bărbații din Haworth nu au căzut la picioarele fetei preotului, au existat alte cereri de la alți bărbați, mai hotărâți, aflați în căutarea iubirii adevărate.

„Respectul se pune la temelie, afecţiunea la parter, dragostea la etaje.”

„Fericirea neîmpărtăşită poate fi cu greu numită fericire; nu are niciun gust.”

„Ştii ce înseamnă să iubeşti? Să auzi bătăile inimii celuilalt în pieptul tău...” 

Înainte de a fi cunoscută pentru „Jane Eyre”[6], unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și universală, obișnuind să folosească pseudonimul „Currer Bell”, Brontë a fost trimisă[7] la școala din Roe Head, Dewsbury[8]. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școala de la Roe Head în calitate de guvernantă[9]. În acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile literare i-au fost însă descurajate de Robert Southey[10]. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Brontë a plecat, împreună cu sora sa Emily, la Bruxelles[11]. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor (Branwell[12]), surorile Brontë s-au concentrat asupra activității literare, editând, pe cont propriu, poeziile și oferindu-și romanele anumitor edituri. În 1847, lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte alt roman, „Jane Eyre”.

„Este inutil să spui că fiinţele omeneşti ar trebui să se mulţumească doar cu linişte; ele au nevoie de acţiune şi dacă nu o pot găsi, o creează.”

„Sufletul are un interpret – de multe ori inconştient, dar totuşi un interpret fidel – ochii.”

În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit; la înmormântare, Emily a răcit și s-a îmbolnăvit de tuberculoză, plecând din viața cunoscută către sfârșitul lui 1847[13]. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins, la rându-i, lăsând-o pe Charlotte singură[14]. Eroina noastră a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, dar tuberculoza a lovit-o necruțător (31 martie 1855), în timp ce era însărcinată...

„Viaţa e o jucărie în mâinile iluziei!

Ce nu mi-o oferi realitatea am să împrumut de la imaginaţie...”

„Lumea asta este tărâmul încercărilor şi suferinţelor!

Pe cei pe care îi iubeşte, Dumnezeu îi încearcă!”

 

[1] Puțini ar fi crezut că fata care se ruga în fiecare seară, cu sârguință, care a petrecut diminețile de duminică, cu capul plecat, în strana bisericii din Haworth, ascultându-i predicile tatălui despre bunătatea morală, ar fi fost capabilă să realizeze asemenea portrete și povești pentru personajele sale. Lumea erotică și pasională era reală, pentru Charlotte, precum pereții de piatră ai casei parohiale, singura asupra căreia avea control total.

[2] Moarte la 10, respectiv 11 ani.

[3] De câte ori se uita într-o oglindă sau își vedea imaginea într-o fereastră a casei parohiale din Haworth, nu simțea altceva decât dezamăgire; era scundă și avea buzele prea mici, capul său era disproporționat în raport cu lungimea corpului subțire. Charlotte era cel mai aspru critic al ei. Inima îi bătea cu mai multă pasiune decât a oricărei alte persoane cunoscute, dar se simțea nedrepătățită din cauza înfățisării sale exterioare. Orbită de simpla și subevaluata ei frumusețe, și-a petrecut toată viața dorindu-și a fi diferită. Înfățișarea reprezenta o amintire constantă a nedreptății vieții și asta a determinat-o, de mică, să se retragă în lumea imaginară a cuvintelor, acolo unde inima conduce întotdeauna creierul și unde iubirea întotdeauna triumfă. Era o lume în care frumusețea nu constituia o premisă pentru succes și unde iubirea învingea totul. Mulți dintre cei care au fost invitați în casa parohială din Haworth au putut descoperi acel fel de viață în care toate zilele erau exact la fel și aduceau prea puține surprize plăcute.

[4] În spatele hainelor simple, tânăra Charlotte (abia) se dezlănțuia, iar dorințele și visurile sale au conturat imaginile unor pungași și femei seducătoare care trăiau într-o lume imaginară numită Angria.

[5] Doar cu știrea fratelui și surorilor sale, Charlotte avea o viață dublă și periculoasă, zâmbetul său timid ascundea o multitudine de emoții pe care o fată săracă și binecrescută nu ar fi trebuit să le simtă.

[6] Carte dedicată lui Thackray.

[7] În 1831.

[8] Corespondența cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre Charlotte Brontë.

[9] Pentru alți trei ani.

[10] Căruia îi trimisese un manuscris.

[11] Ca să învețe limbi moderne... petrecând un an ca elevă, al doilea ca profesor la pensionul Heger.

[12] Legătura era puternică... În vreme ce tatăl era ocupat cu studiul, Charlotte, Emily, Branwell și Anne au găsit un mod de a împărtăși imaginația lor bogată. Departe de ochii celorlalți, au creat nenumărate aventuri despre călătoriile unor soldați și despre aprigii lor dușmani. Au scris despre bătălii, răzbunări sângeroase, iar Charlotte a schițat regulile iubirii ce i-au guvernat restul vieții.

Simțul artistic și talentul literar al lui Branwell au fost apreciate și încurajate de familie, deși fratele începea să le demonstreze că nu merită încrederea. Scrisorile lui către editorul jurnalului literar, „Blackwood’s Magazine”, prin care cerea ca operele să-i fie publicate, nu au avut niciun rezultat. În ciuda entuziasmului inițial, visul său de a fi admis la „Royal Academic of Arts” a rămas în suspensie, iar, la scurt timp, Branwell a devenit dependent de alcool și opiu. Există, totuși, anumite suspiciuni conform cărora „La răscruce de vânturi” ar fi fost scrisă, parțial, de Branwell. Criticii vremii nu puteau accepta ușor că o femeie ar putea concepe un personaj atât de visceral precum Heathcliff. Nu există nicio dovadă care să susțină această teorie, iar Charlotte a spus mereu că opera îi aparține în întregime lui Emily Brontë.

[13] Există o scrisoare, de la editorii lui Emily, din care se poate trage concluzia că autoarea pregătea un al doilea roman (niciun manuscris nu a supraviețuit). Sănătatea i s-a deteriorat, vertiginos; în pofida insistențelor lui Charlotte, Emily refuzase să vadă un doctor sau să urmeze vreun tratament. Se spune că ultimele cuvinte pe care Emily i le-a adresat lui Charlotte înainte să moară au fost: „(…)acum sunt dispusă să primesc vizita doctorului”. Era prea târziu, în câteva ore urmând să-și dea ultima suflare (la 30 de ani, pe 31 martie 1855).

[14] În 1855, s-a căsătorit cu vicarul tatălui său (un bărbat pe care nu l-a iubit, dar pe care l-a apreciat și respectat). Trei cereri în căsătorie, două relații pasionale, dintre care una cu un bărbat căsătorit... Poate că cea mai frumoasă poveste de dragoste despre care Charlotte Brontë nu a scris a fost a propria ei poveste...

Nicolae Tomescu, „O hartă literară a Lumii. Repere proprii”, Editura „Prospexi”/2024. pp. 54-58