***

 CAFENEAUA UMORULUI

Doi prieteni vorbeau:

- Cum e mă să fii însurat?

- Super tare, mă simt de parcă aş avea iarăşi 16 ani.

- Adică?

- Fumez în toaletă, beau pe ascuns... ştii şi tu sentimentul...

***

 CAFANEAUA UMORULUI

 Reporter:

- De ce nu scade preţul la carburanţi proporţional cu evoluţia preţului barilului de petrol?

Oficial Petrom:

- Nu putem scădea preţurile mai mult de atât. Şi asta din cauza nenorociţilor de la Apa Nova, care au mărit preţurile la apa pe care noi o punem în benzină.

***

 #Revelion

1. Până la jumătatea sec.XIX, românii au celebrat Anul Nou în ziua de Crăciun. Sărbătoarea Anului Nou, după ce a fost despărțită de sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului și mutată pe data de 1 ianuarie, s-a numit Crăciunul Mic, Îngroparea Crăciunului, Îngroparea Anului, și în final, Revelion.

2. Regele Carol I a fost primul care organiza un mare bal de 1 ianuarie la palat - unde puteau fi și peste 2.000 de invitați - după moda petrecerilor de Anul Nou din Occident, dar înainte de 1900 nu sunt informații că ar fi fost folosit numele de Revelion.

3. Prima petrecere grandioasă de Revelion a fost organizată la finele anului 1903, în Ploieşti, de către prefectul Luca Elefterescu în clădirea unde se află astăzi Muzeul Ceasului. Din meniu au făcut parte curcanul în aspic, sarmalele, baclavalele şi şase torturi care i-au descumpănit pe cofetari pentru că nu aveau scrise nume, ci anii 1903 şi 1904, ceea ce nu se mai pomenise până atunci. Eii au lucrat atunci aproape zece ore pentru cele şase torturi cu creme şi glazuri diferite, precum şi pentru numeroase tăvi cu baclavale, bezele, cornuleţe cu miere şi multe alte dulciuri.

4. Termenul de “revelion” a fost adaptat într-un mod cu totul original: petrecerea de ”bulion”. „În ziua de 27 decembrie 1903, bunicul meu s-a pomenit acasă cu Iancu, omul de încredere al lui Luca Elefterescu (deputat, avocat, petrolist, om de afaceri şi prefect de Prahova). – Dom’ Miai, vrea dom’ dipotat ca vineri să te înfăţişezi la dânsul cu tot ce-ţi trebuie… – Da, ce – se miră cofetarul – doar nu-l cheamă Vasile ? – Nu-l cheamă, da se face foc dacă nu te duci. Are un chef mare, de Anul Nou… Îi zice petrecerea de bulion, moda franţuzească“, menţiona istoricul ploieştean Paul D. Popescu. 

5. În 1957, TVR a produs primul Revelion televizat din istoria sa. Petrecerea la care erau invitaţi artiştii cei mai cunoscuţi ai vremii s-a desfăşurat într-un studio improvizat de pe strada Moliere. Pe atunci, TVR avea un singur car de reportaj şi 150 de angajaţi. Cleo Stieber, una dintre primele crainice ale TVR, a deschis atunci programul pentru Revelionul 1957 cu mesajul: „Cu prilejul Anului Nou, vă urăm «La mulţi ani!». Permiteţi-ne să vă oferim în dar un program din cântecele şi jocurile noastre româneşti. Ridicăm paharul în sănătatea voastră! Pentru pacea şi fericirea noastră, a tuturor!”. 

6. În anii 70 televizorul a devenit tot mai important fiindcă programul de Revelion era printre cele mai așteptate din an datorită numeroaselor scenete cu actori mari. Foarte populare erau și reluările cu ”Dacă doriți să revedeți..” pe 1 și 2 ianuarie.

***

 Mi-e dor de trosnetul din sobă, de aburi calzi de cozonac,

De mere coapte-n scorţişoară, de banca brună din cerdac,

Mi-e dor de albul pân' la hornuri, de sfânta seară de Ajun,

De caramelele cu lapte, de mămăliga din ceaun.

Mi-e dor de serile de iarnă când ascultam, atent, poveşti,

De zilele fără de grijă, de bruma albă din fereşti,

Mi-e dor de scârţâitul porţii, de îngereştile ninsori,

De lampa galbenă din geam ce pâlpâia până în zori.

Mi-e dor de puloverul de lână, de căciuliţa cu urechi,

De torsul mâţei lângă plită, de corzile chitarei vechi,

Mi-e dor de-aroma de gutuie, de ceaiul cald de muşeţel,

De uliţa copilăriei, de clinchetul de clopoţel.

Mi-e dor de laptele cu miere, de gustul fin de caşcaval,

De bolta casei încărcată de candelabre de cristal,

Mi-e dor de cocoloş cu brânză, de şunca proaspăt afumată,

De ciocolatele cu rom, de turta dulce asortată.

Mi-e dor de sania din scânduri ce mă plimba printre troieni,

De tinda casei-mbătrânită, de coşuri pline de coceni,

Mi-e dor de-acele clipe-n care trăiam un altfel de Crăciun,

De pâinea unsă cu untură, de pâinea unsă cu magiun.

Mi-e dor de zgomotul de lanţuri ce câinii-n curte îl făceau,

De fumul gros, de bradul verde, de fulgii magici ce cădeau,

Mi-e dor de glasul de copii ce colindau din casă-n casă,

De anii-aceia-n care viaţa ne aduna pe toţi la masă.

                 ✍🏼 Sibiana Mirela Antoche

***

 Buna dimineața, dragii mei

— CUM SĂ TE RESPECȚI ÎN 2025;

1: Nu mai căuta oameni care nu te caută.

2: Nu mai cerși atenție.

3: Nu mai spune mai mult decât este necesar.

4: Când oamenii nu te respectă, confruntă-i imediat.

5: Nu mânca mâncarea altora mai mult decât o mănâncă ei pe a ta.

6: Redu vizitele la anumite persoane, mai ales dacă nu le returnează.

7: Investește în tine. Fă-te fericit.

8: Nu mai asculta bârfe despre alții.

9: Gândește înainte de a vorbi. 80% din valoarea pe care ti-o atribuie altii depinde de ceea ce spui.

10: Fii întotdeauna cel mai bun.

11: Fii un realizator. Lucrează la obiectivele tale.

12: Respectă-ți timpul.

13: Nu rămâne într-o relație în care nu te simți respectat și prețuit. Pleacă de aici.

14: Învață să cheltui bani pentru tine. Asa vor invata altii sa cheltuiasca cu tine.

15: Fii mai puțin disponibil uneori.

16: Fii mai degrabă un dăruitor decât un receptor.

17: Nu merge unde nu ești invitat. Și când ești invitat, nu sta prea mult.

18: Tratează oamenii exact așa cum vrei tu să fii tratat.

19: Dacă nu îți datorează bani, sunt suficiente două apeluri.

Dacă le pasă de tine, te vor suna înapoi.

20: Fii bun în ceea ce faci.

Rămâne un om bun.. 🙏❤️

***

 CELE MAI BUNE 100 DE ROMANE ALE LITERATURII UNIVERSALE

La inițiativa BBC Culture, critici literari, editori din lumea întreagă, toți din afara Marii Britanii (din Statele Unite ale Americii, Europa, Australia, Orientul Mijlociu, Africa, Asia India), au fost rugați să nominalizeze care sunt cele mai bune romane scrise vreodată de un scriitor britanic.

Iată romanele care au ocupat Top 100:

100. The Code of the Woosters (PG Wodehouse, 1938)

99. There but for the (Ali Smith, 2011)

98. Under the Volcano (Malcolm Lowry,1947)

97. The Chronicles of Narnia (CS Lewis, 1949-1954)

96. Memoirs of a Survivor (Doris Lessing, 1974)

95. The Buddha of Suburbia (Hanif Kureishi, 1990)

94. The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner (James Hogg, 1824)

93. Lord of the Flies (William Golding, 1954)

92. Cold Comfort Farm (Stella Gibbons, 1932)

91. The Forsyte Saga (John Galsworthy, 1922)

90. The Woman in White (Wilkie Collins, 1859)

89. The Horse’s Mouth (Joyce Cary, 1944)

88. The Death of the Heart (Elizabeth Bowen, 1938)

87. The Old Wives’ Tale (Arnold Bennett,1908)

86. A Legacy (Sybille Bedford, 1956)

85. Regeneration Trilogy (Pat Barker, 1991-1995)

84. Scoop (Evelyn Waugh, 1938)

83. Barchester Towers (Anthony Trollope, 1857)

82. The Patrick Melrose Novels (Edward St Aubyn, 1992-2012)

81. The Jewel in the Crown (Paul Scott, 1966)

80. Excellent Women (Barbara Pym, 1952)

79. His Dark Materials (Philip Pullman, 1995-2000)

78. A House for Mr Biswas (VS Naipaul, 1961)

77. Of Human Bondage (W Somerset Maugham, 1915)

76. Small Island (Andrea Levy, 2004)

75. Women in Love (DH Lawrence, 1920)

74. The Mayor of Casterbridge (Thomas Hardy, 1886)

73. The Blue Flower (Penelope Fitzgerald, 1995)

72. The Heart of the Matter (Graham Greene, 1948)

71. Old Filth (Jane Gardam, 2004)

70. Daniel Deronda (George Eliot, 1876)

69. Nostromo (Joseph Conrad, 1904)

68. A Clockwork Orange (Anthony Burgess, 1962)

67. Crash (JG Ballard 1973)

66. Sense and Sensibility (Jane Austen, 1811)

65. Orlando (Virginia Woolf, 1928)

64. The Way We Live Now (Anthony Trollope, 1875)

63. The Prime of Miss Jean Brodie (Muriel Spark, 1961)

62. Animal Farm (George Orwell, 1945)

61. The Sea, The Sea (Iris Murdoch, 1978)

60. Sons and Lovers (DH Lawrence, 1913)

59. The Line of Beauty (Alan Hollinghurst, 2004)

58. Loving (Henry Green, 1945)

57. Parade’s End (Ford Madox Ford, 1924-1928)

56. Oranges Are Not the Only Fruit (Jeanette Winterson, 1985)

55. Gulliver’s Travels (Jonathan Swift, 1726)

54. NW (Zadie Smith, 2012)

53. Wide Sargasso Sea (Jean Rhys, 1966)

52. New Grub Street (George Gissing, 1891)

51. Tess of the d’Urbervilles (Thomas Hardy, 1891)

50. A Passage to India (EM Forster, 1924)

49. Possession (AS Byatt, 1990)

48. Lucky Jim (Kingsley Amis, 1954)

47. The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman (Laurence Sterne, 1759)

46. Midnight’s Children (Salman Rushdie, 1981)

45. The Little Stranger (Sarah Waters, 2009)

44. Wolf Hall (Hilary Mantel, 2009)

43. The Swimming Pool Library (Alan Hollinghurst, 1988)

42. Brighton Rock (Graham Greene, 1938)

41. Dombey and Son (Charles Dickens, 1848)

40. Alice’s Adventures in Wonderland (Lewis Carroll, 1865)

39. The Sense of an Ending (Julian Barnes, 2011)

38. The Passion (Jeanette Winterson, 1987)

37. Decline and Fall (Evelyn Waugh, 1928)

36. A Dance to the Music of Time (Anthony Powell, 1951-1975)

35. Remainder (Tom McCarthy, 2005)

34. Never Let Me Go (Kazuo Ishiguro, 2005)

33. The Wind in the Willows (Kenneth Grahame, 1908)

32. A Room with a View (EM Forster, 1908)

31. The End of the Affair (Graham Greene, 1951)

30. Moll Flanders (Daniel Defoe, 1722)

29. Brick Lane (Monica Ali, 2003)

28. Villette (Charlotte Brontë, 1853)

27. Robinson Crusoe (Daniel Defoe, 1719)

26. The Lord of the Rings (JRR Tolkien, 1954)

25. White Teeth (Zadie Smith, 2000)

24. The Golden Notebook (Doris Lessing, 1962)

23. Jude the Obscure (Thomas Hardy, 1895)

22. The History of Tom Jones, a Foundling (Henry Fielding, 1749)

21. Heart of Darkness (Joseph Conrad, 1899)

20. Persuasion (Jane Austen, 1817)

19. Emma (Jane Austen, 1815)

18. Remains of the Day (Kazuo Ishiguro, 1989)

17. Howards End (EM Forster, 1910)

16. The Waves (Virginia Woolf, 1931)

15. Atonement (Ian McEwan, 2001)

14. Clarissa (Samuel Richardson,1748)

13. The Good Soldier (Ford Madox Ford, 1915)

12. Nineteen Eighty-Four (George Orwell, 1949)

11. Pride and Prejudice (Jane Austen, 1813)

10. Vanity Fair (William Makepeace Thackeray, 1848)

9. Frankenstein (Mary Shelley, 1818)

8. David Copperfield (Charles Dickens, 1850)

7. Wuthering Heights (Emily Brontë, 1847)

6. Bleak House (Charles Dickens, 1853)

5. Jane Eyre (Charlotte Brontë, 1847)

4. Great Expectations (Charles Dickens, 1861)

3. Mrs. Dalloway (Virginia Woolf, 1925)

2. To the Lighthouse (Virginia Woolf, 1927)

1. Middlemarch (George Eliot, 1874)

***

 CARY GRANT, FARMECUL HOLLYWOOD-ULUI DE ALTĂDATĂ

Cary Grant, pe numele real Archibald Alec Leach, s-a născut pe 18 ianuarie 1904, în Bristol, fiind al doilea copil al lui Elias James, care lucra la o fabrică de confecții, și al croitoresei Elsie Maria Leach. Viitorul actor a avut o copilărie nefericită, pentru că tatăl era alcoolic, iar mama suferea de depresie. Mai târziu a mărturisit: “Am avut o copilărie atât de traumatizantă, a fost oribil. Lucrez cu o mulțime de copii și am auzit o mulțime de povești despre ce se întâmplă atunci când o familie se descompune, dar a mea a fost îngrozitoare”.

Mama l-a învățat să cânte și să danseze pe când avea patru ani, își dorea să îl înscrie la lecții de pian, îl ducea ocazional la cinema, la filme cu Charlie Chaplin și Chester Conklin, și l-a fost înscris la grădiniță de la patru ani și jumătate.

Când de-abia împlinise nouă ani, tatăl lui a internat-o pe mamă la Spitalul Glenside, o instituție pentru pacienți cu afecțiuni psihiatrice, și i-a spus lui Cary că a plecat într-o “vacanță lungă”, anunțându-l mai târziu că a murit. După aceea, băiatul a fost plasat în casa bunicilor, bărbatul s-a recăsătorit și și-a întemeiat o nouă familie, iar Cary Grant nu a aflat că mama era în viață până la 31 de ani, când tatăl său i-a mărturisit că l-a mințit.

Actorul a făcut demersuri pentru ca femeia să părăsească azilul în iunie 1935, la scurt timp după ce a aflat unde se afla, dar aceasta nu a vrut.

În adolescență, s-a împrietenit cu o trupă de dansatori acrobați cunoscuți sub numele “The Pender Pender”, apoi s-a antrenat cu aceștia pentru a deveni acrobat pe picioroange.

În 1915, Cary a obținut o bursă la Fairfield Grammar School din Bristol, deși tatăl său abia își permitea să-i plătească uniforma. În această perioadă își petrecea serile lucrând la diverse teatre din oraș, ca responsabil pentru iluminarea scenei. În vacanța din acel an a lucrat pe postul de curier la docurile militare din Southampton și, fiind nerăbdător să plece de acasă, a încercat să se angajeze pe un vapor ca ucenic, dar era prea tânăr și a fost respins.

Pe 13 martie 1918, Grant, ajuns la vârsta de 14 ani, a fost exmatriculat de la școală, cel mai probabil pentru că fusese găsit în grupul sanitar al fetelor. După trei zile s-a alăturat trupei de acrobați Pender, iar tatăl său a acceptat să semneze un contract pe trei ani cu șeful companiei, care prevedea ca adolescentul să primească un mic salariu, o cameră de dormit, hrană și lecții de dans.

În iulie 1920, a plecat într-un turneu prin diverse orașe din Statele Unite, trecând prin New York, St. Louis, Missouri, Cleveland și Milwaukee și a decis să rămână în America alături de câțiva colegi, în timp ce restul trupei s-a întors în Marea Britanie.

Doi ani mai târziu juca împreună cu o trupă numită “Knockabout Comedians” la Teatrul Palatului de pe Broadway, apoi a fost distribuit într-un spectacol de varietăți numit “Better Times”.

Pentru că avea nevoie de bani, și-a luat o slujbă de bodyguard al cântăreței de operă Lucrezia Bori și, la o petrecere la care a însoțit-o pe aceasta, l-a întâlnit pe George C. Tilyou Jr., a cărui familie deținea Steeplechase Park. Tilyou l-a angajat ca acrobat pe picioroange ca să atragă clienți la parcul de distracții Coney Island Boardwalk, care tocmai se inaugurase.

Grant și-a petrecut următorii doi ani făcând jonglerii și acrobații, iar în 1927 a fost distribuit în musical-ul “Golden Dawn”, primind un salariu de 75 de dolari pe săptămână. A obținut apoi un mic rol alături de Jeanette MacDonald în comedia franceză “Boom-Boom” de la Casino Theater de pe Broadway, show care a avut premiera pe 28 ianuarie 1929, la zece zile după ce împlinise 25 de ani.

Tânărul actor și-a făcut debutul în cinematografie cu comedia “This is the Night”, regizată de Frank Tuttle, iar în 1932 a primit rolul unui playboy bogat, apărând alături de Marlene Dietrich în “Blonde Venus”. În 1933, Grant a obținut atenția criticilor de film pentru că a fost distribuit în câteva filme alături de actrița Mae West, care a pretins mai târziu că ea l-a descoperit.

Perspectivele lui au crescut în a doua jumătate a anului 1935, când a primit un contract la RKO Pictures, unde a început să joace alături de Katharine Hepburn, iar prima aventură ca actor independent a fost cu “The Amazing Quest of Ernest Bliss”, în 1936, peliculă care a fost filmată în Anglia, apoi a semnat un contract cu Columbia Pictures.

După o carieră de peste 30 de ani la Hollywood și zeci de filme, dintre care cele mai cunoscute sunt “Ultimul fort”, “Suspiciune”, “Arsenic și dantelă veche”, “Notorious”, “Soția episcopului”, “Afaceri încurcate”, “Să prinzi un hoț”, “Mândrie și pasiune”, “La nord, prin nord-vest”, “Șarada”, “Father Goose”, în care a jucat alături de cele mai mari vedete de la Holyywood, Cary Grant s-a retras de pe platourile de filmare în 1966,. Avea 62 de ani și tocmai venise pe lume unica sa fiică, Jennifer Grant. De-a lungul timpului, printre partenerele lui celebre s-au aflat Marlene Dietrich, Mae West, Irene Dunne, Rita Hayworth, Joan Fontane, Grace Kelly sau Ingrid Bergman.

Devenise din ce în ce mai deziluzionat de cinematografie în anii 1960, rareori găsind un scenariu care să-i fie pe plac. Actorul a remarcat: “Aș fi putut continua să joc un bunic sau un vagabond, dar am descoperit lucruri mai importante de făcut în viață”. De fapt, Cary Grant știa că “Epoca de Aur” de la Hollywood se încheiase.

La sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, Grant a trăit, rând pe rând, tristețea dispariției multor prieteni apropiați, printre care Howard Hughes în 1976, Howard Hawks în 1977, Lord Mountbatten și Barbara Hutton în 1979, Alfred Hitchcock în 1980, Grace Kelly și Ingrid Bergman în 1982 și David Niven în 1983. Moartea lui Grace Kelly a fost cea mai tulburătoare pentru actor, pentru că a fost total neașteptată, iar cei doi rămăseseră prieteni apropiați după ce filmaseră împreună „To Catch a Thief”. Cary Grant mergea la Monaco de trei sau patru ori pe an și era membru în consiliul de administrație al Fundației Princess Grace.

Actorul a fost una dintre cele mai bogate vedete de la Hollywood, deținea case în Beverly Hills, Malibu și Palm Springs și era obsedat de imaginea sa. Edith Head, designer de costume la Hollywood, spunea că era extrem de atent la detalii și considera că actorul avea cel mai mare simț al modei față de oricare altă vedetă cu care lucrase. Pentru că provenea din clasa muncitoare și nu primise o educație bună, a făcut eforturi considerabile de-a lungul carierei pentru a fi asimilat înaltei societăți și pentru a învăța manierele elegante și eticheta. Fiica lui Grant, Jennifer, a povestit că tatăl ei avea sute de prieteni din toate categoriile sociale și că în casa lor veneau frecvent Frank și Barbara Sinatra, Quincy Jones și Gregory Peck.

Actorul a fost căsătorit de cinci ori. Prima soție a fost Virginia Cherrill, cu care s-a căsătorit pe 9 februarie 1934 la Londra, dar cei doi au divorțat un an mai târziu, după ce ea a susținut că Grant a lovit-o. Apoi Cary a avut o relație cu actrița Phyllis Brooks, se gândeau la căsătorie și au petrecut o vacanță împreună la mijlocul anului 1939, dar relația s-a încheiat la sfârșitul aceluiași an. Trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Barbara Hutton, una dintre cele mai bogate femei din lume la acea vreme, care primise de curând o moștenire de 50 de milioane de dolari de la bunicul ei. Cuplul a fost numit batjocoritor “Cash and Cary”, deși Grant a refuzat orice aranjament financiar în acordul prenupțial, pentru a evita acuzația că s-ar căsători pentru bani. Cei doi au divorțat în 1945, dar au rămas “cei mai îndrăgostiți prieteni”.

Marele actor s-a întâlnit cu Betty Hensel pentru o perioadă și apoi, în decembrie 1949, s-a căsătorit cu Betsy Drake, alături de care jucase în două dintre filmele sale. Aceasta s-a dovedit a fi cea mai lungă căsnicie a sa, încheindu-se pe 14 august 1962.

În sfârșit, trei ani mai târziu, pe 22 iulie 1965, actorul a luat-o de soție pe Dyan Cannon, ceremonia având loc la Las Vegas. Fiica lor, Jennifer, a venit pe lume pe 26 februarie 1966. La scurt timp, Grant a mărturisit: “Viața mea s-a schimbat în ziua în care s-a născut Jennifer. Am ajuns să cred că motivul pentru care suntem pe acest pământ este să procream. Să lăsăm ceva în urmă. Nu filme, pentru că nu cred că filmele mele vor fi veșnice, ci o altă ființă umană. Asta e cel mai important”.

Grant și Cannon s-au separat în august 1967 și au divorțat un an mai târziu, iar actorul a avut la sfârșitul anilor ’70 o scurtă aventură cu actrița Cynthia Bouron. Pe 11 aprilie 1981, s-a recăsătorit cu englezoaica Barbara Harris, care avea cu 47 de ani mai puțin decât el și pe care o întâlnise în 1976, la Hotelul Royal Lancaster din Londra, unde Barbara lucra la acea vreme. Cei doi au devenit prieteni, dar abia în 1979 tânăra s-a mutat cu el în California.

În după-amiaza zilei de sâmbătă, 29 noiembrie 1986, actorul se afla la Teatrul Adler din Davenport, Iowa pregătindu-se pentru conferința “A Conversation with Cary Grant”, când a început să se simtă rău. Cei din jur au observat că părea foarte obosit și că se împiedicase în timp ce mergea spre sală. A fost însoțit la Hotelul Blackhawk, unde era cazat, a fost chemat un medic, iar acesta a descoperit că suferise un accident vascular cerebral masiv și avea tensiunea arterială 21 cu 13. Actorul a refuzat să fie dus la spital, iar medicul și-a amintit: “Accidentul vascular cerebral se înrăutățea. În doar cincisprezece minute starea lui s-a deteriorat rapid. A fost groaznic să-l privesc murind”. În scurt timp a intrat în comă și a fost dus la Spitalul St. Luke din Davenport, fiind internat direct la terapie intensivă. Cary Grant a încetat din viață în acea seară, la ora 23:22, la vârsta de 82 de ani.

Trupul lui a fost dus în California și a fost incinerat, iar cenușa i-a fost împrăștiată în Oceanul Pacific, așa cum își dorise.