***

 Drama părintelui Operei din Paris, marele arhitect Charles Garnier

Charles Garnier s-a născut pe 6 noiembrie 1825 la Paris, pe rue Mouffetard. Tatăl său, care era originar din Sarthe, lucrase ca fierar înainte de a se stabili în capitală, unde avea o mică afacere de închiriere de trăsuri, iar mama lui era Felicia Colle, fiica unui căpitan în armata franceză.

Tânărul a devenit ucenic al arhitectului Louis-Hippolyte Lebas și apoi, începând din 1842, student la École royale des Beaux-Arts de Paris. A obținut Marele Premiu de la Roma în 1848, la vârsta de 23 de ani, și a devenit bursier al Academiei Franceze din Italia pentru o perioadă de un an, între 17 ianuarie și 31 decembrie 1849. Garnier a călătorit prin Grecia împreună cu Edmond About și la Constantinopol cu Théophile Gautier, a lucrat la Templul lui Aphaea din Aegina, iar în 1874 fost numit membru al secțiunii de arhitectură a Academiei de Arte Frumoase.

Pe 30 decembrie 1860, împăratului Napoleon al III-lea a anunțat un mare concurs pentru proiectarea unei noi opere finanțate de stat. Vechea clădire, situată pe strada Le Peletier și cunoscută sub numele de Salle Le Peletier, fusese construită ca teatru temporar în 1821, iar accesul stradal la sală fusese restrâns după tentativa de asasinare a suvernului din 14 ianuarie 1858, motiv pentru care s-a decis construirea unei noi clădiri cu o intrare separată, mai sigură pentru șeful statului.

Concurenții au avut la dispoziție o lună pentru a depune proiectele. Au fost două faze ale competiției, iar Garnier a fost unul dintre cei aproximativ 170 de participanți la prima etapă a concursului. Arhitectul a ocupat locul cinci și a devenit unul dintre cei șapte finaliști selectați pentru a doua etapă. În această fază, organizatorii au impus concurenților să-și revizuiască proiectele originale și procedura a devenit mai riguroasă. Caietul de sarcini avea 58 de pagini și a fost scris chiar de directorul Operei, Alphonse Royer, concurenții l-au primit pe 18 aprilie, iar pe 29 mai proiectul lui Garnier a fost selectat pentru “calitățile sale rare și superioare în distribuția frumoasă a planurilor, aspectul monumental și caracteristic al fațadelor și secțiunilor”.

Soția lui Garnier, Louise, a scris mai târziu că arhitectul francez Alphonse de Gisors, care făcea parte din juriu, a mărturisit că proiectul lui Garnier a fost “remarcabil prin simplitatea, claritatea, logica, grandoarea sa și a fost ales datorită dispozițiilor exterioare care disting planul în trei părți distincte – spațiile publice, auditorium și scena”.

În scurt timp, Garnier, care avea doar 35 de ani și era relativ necunoscut, a început să lucreze la clădirea care, în cele din urmă, îi va purta numele, Palais Garnier.

Construcția a început în vara anului 1861, iar lucrările s-au întins pe durata a 14 ani. În prima săptămână de excavare, a fost descoperit un pârâu subteran, iar concluzia specialiștilor a fost că pământul este prea instabil pentru a susține fundația. A fost nevoie de opt luni pentru ca apa să fie pompată, zona a fost securizată, fundația de ciment și beton cu pereți dubli a lui Garnier s-a dovedit suficient de puternică pentru a rezista la orice posibile infiltrații, iar lucrările au putut continua.

Arhitectul, căsătorit în 1858 cu Louise Bary, a avut un singur copil supraviețuitor, Christian Garnier, născut în 1872, căruia părinții îi vor spune spune Nino. Cuplul își pierduse primul fiu, pe Daniel, născut pe 21 martie 1862, cu opt ani mai devreme, iar Nino, care avea o constituție fragilă, a fost crescut cu mare dragoste atât de mamă, cât și de tatăl său, ceea ce era rar la vremea respectivă, pentru că bărbații nu prea erau procupați de copiii mici.

Băiatul a fost înscris la prestigiosul liceu Louis-le-Grand și încă de mic a fost pasionat de limbi străine și geografie, iar la vârsta de 14 ani a devenit cel mai tânăr membru al Societății Geografice din Paris.

În timpul Comunei din Paris, în 1871, clădirea operei, încă neterminată, a fost folosită ca depozit pentru bunuri, precum și ca închisoare militară.

Opera a fost inaugurată în cele din urmă pe 5 ianuarie 1875. Mulți dintre cei mai cunoscuți monarhi ai Europei au participat la ceremonia de deschidere, inclusiv președintele noii Republici Franceze, mareșalul MacMahon, primarul Londrei și regele Alfonso al XII-lea al Spaniei. Oamenii care au intrat în clădire au fost uimiți de dimensiunea sa impresionată și de ornamentațiile bogate. Doar Claude Debussy a descris-o ca fiind asemănătoare unei stații de cale ferată din exterior, spunând că interiorul ar putea fi ușor confundat cu o baie turcească.

În 1872 – 1873, Garnier și-a făcut o casă de vacanță pe Riviera Italiană, Villa Garnier, în Bordighera, fiind unul dintre primii arhitecți care au construit acolo după inaugurarea căii ferate în 1871 și mai târziu a contribuit personal la arhitectura orășelului, făcând planurile mai multor clădiri private și publice.

Unicul său fiu, ajuns la vârsta de 21 de ani, a intrat la Școala de inginerie civilă, dar planurile sale de a deveni inginer constructor au fost grav afectate de o criză de tuberculoză pe care a suferit-o în 1894. După înrăutățirea stării de sănătate a lui Nino, viața familiei Garnier nu a mai fost niciodată aceeași. Louise și Charles au luat decizia să rămână cea mai mare parte a anului la Bordighera, pentru a-i oferi fiului condiții cât mai bune pentru a-și îngriji sănătatea.

Tânărul avea o ambiție remarcabilă și în 1895, în ciuda bolii, a reușit să publice un volum foarte apreciat, „Eseu de geografie generală, urmat de tabele referitoare la geografie”. În acei ani a continuat să participe la numeroase conferințe științifice din întreaga Europă, iar în 1898 a candidat la „Premiul Volney”, care i-a fost acordat postum, în unanimitate, pentru lucrarea sa principală, „Metoda transcripției raționale generale a numelor geografice”.

Garnier s-a retras din atelierul său de arhitectură în 1896, dar a continuat să facă parte din jurii pentru concursuri de specialitate și să dețină funcții oficiale. Ajuns la vârsta de 72 de ani, a suferit un prim accident vascular cerebral în ziua de 2 august 1898, la ora 4 dimineața, în timp ce se află acasă, la Paris, și un al doilea seara următoare, iar acesta i-a fost fatal.

Arhitectul a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. Tânărul său fiu a murit la vârsta de 26 de ani, pe 4 septembrie 1898, la exact o lună după tatăl său, și a fost înmormântat tot în cimitirul Montparnasse, lângă celebrul său părinte.

Alte opere de referință ale arhitectului Charles Garnier sunt Sala mare de concerte și Salle de Jeu Trente-et-Quarante, ambele aflate în Place du Casino din Monte-Carlo, Observatorul Astronomic din Nisa, Cercle de la Librairie din Paris, Hôtel Hachette, aflat pe Bulevardul Saint-Germain, sau Panorama Marigny din Paris.

***

 6 ianuarie 1838 - Samuel Morse a efectuat prima demonstraţie a sistemului său de telegrafie în oraşul Morristown, New Jersey.

Samuel Finley Breese Morse (n. 27 aprilie, 1791 – d.2 aprilie, 1872) a fost pictor și inventator american. A realizat în anul 1837 un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat în 1840 și a inventat în 1838 alfabetul care-i poartă numele, folosit și în prezent.

Samuel Morse a creat alfabetul Morse – în care literele sunt reprezentate prin combinații de semnale scurte și lungi – în jurul anului 1838. El a identificat literele cel mai des folosite și le-a asociat semnale scurte (pentru “e”, un singur punct); celor mai puțin folosite (de exemplu “q”), le-a asociat semnalele cele mai lungi.

Alfabetul inventat de Morse a simplificat trimiterea de mesaje telegrafice, acestea putând fi scrise sub forma de puncte și linii sau semnalizat cu lumini intermitente sau cu semnale radio. Apelul internațional de pericol, SOS – 3 puncte, 3 linii, 3 puncte – a fost introdus în 1912, la 40 de ani după moartea lui Morse. Expresia des folosită de acesta, “Save Our Souls”( “salvați sufletele noastre”), a apărut ceva mai târziu.

***

 Ion Heliade Rădulescu, ctitorul literaturii române

Ion Heliade Rădulescu s-a născut pe 6 ianuarie 1802 la Târgovişte și a fost fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol, familia provenind din rândul negustorimii și având unele proprietăţi în Bucureşti. Tatăl său a îndeplinit funcţia de polcovnic (ofițer de poteră) şi a participat la mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu.

A studiat, începând din anul 1811, la școala grecească din Bucureşti, apoi la cea românească de la “Sfântul Sava”, condusă de ardeleanul Gheorghe Lazăr, căruia i-a urmat la catedră şi la conducerea instituției. În aprilie 1829, a tipărit primul număr al Curierului românesc, iar mai târziu suplimentul Curier de ambe sexe.

“Gestul de a se face profesor de româneşte şi de a continua pe Lazăr i-a reuşit pe deplin. Chiar de la început, din frageda lui vârstă de cărturar naţional, a avut un moment solemn, în care a fost recomandat ţării ca alesul ei, ca „părintele ei spiritual”. Momentul a fost acela al suirii pe tron al lui Grigore Ghica Vodă, primul domn român, după o sută şi mai bine de ani de ruşine fanariotă, clipă crucială de altminteri în istorie, de mare emoţie şi de sincer entuziasm. Fiindcă la primul nou domn român trebuia să se ţină elogiul tot în româneşte, de un profesor român, acesta a fost Heliade. A vorbit Heliade înaintea lui Vodă Ghica şi a înaltei protipendade cu prestigiul său de tânăr excepţional şi a pomenit atunci, pentru prima oară, în limba română, şi pe pământul românesc, despre „Patria căreia trebuie să i se întregească drepturile sale”. Ceasul acesta l-a lansat, şi până la 1872, când faţa României ajunsese cu totul alta, Heliade a purtat ceva din solemnitatea lui domnească.

S-a aşternut pe muncă febril cu o reală inteligenţă a celor ce trebuiau făcute şi cu o convingere mistică în reuşita lor. l-au reuşit aproape toate încercările.

În învăţământ, după ce l-a început cum l-a început, s-a ivit problema limbii românești, a alfabetului, ortografiei, foneticii, neologismelor și a alimentării limbii române din izvorul celorlalte limbi surori. S-a aruncat alfabetul slav, s-a adoptat ortografia fonetică, s-au izgonit din limbă slavonismele, turcismele și grecismele; tot Heliade a stabilit modalitatea de a primi neologismele din limba franceză în special. Ceea ce s-a numit erezia italianizării i-a adus numai autorului un rău temporar, iar culturii i-a fost de un real folos, în lupta ei contra balcanismelor din limbă care astupau ostentativ chipul ei latin. Meritul de filolog rămâne mult mai mare decât se crede, dincolo de erezia italianizării.

La 8 Aprilie 1829, a scos prima gazetă românească: „Curierul Românesc”; la 1836, a amplificat ziarul cu prima revistă literară: „Curierul de ambe sexe”. În 1827, înfiinţase „Societatea Literară“ cu scop de a ridica Țara Românească pe acelaş nivel cu apusul, prin traducerea în româneşte a tuturor capodoperilor universale. La 1833, a înfiinţat „Societatea Filarmonică”, cu o şcoală de pregătire dramatică, în vederea unui teatru naţional cu actori români. Aceşti actori trebuiau să vorbească în limba românească, corect, să aibă cultură, să poată împlini funcţia de transmiţător al unei educaţii publice, prin graiul lor instruit.

După 1840, Heliade ia atitudine contra influenţelor şi tendinţelor ruseşti, scrie împotriva lui Duhamel şi Trandafirof, pregăteşte conştiinţa publică pentru asvârlirea peste hotar a protectorilor demascaţi. Tot după această epocă, intră în conflict cu clerul şi pune în circulaţie ideea secularizării averilor mănăstireşti, alături de ideea desrobirii ţiganilor, a desfiinţării privilegiilor boiereşti, egalitatea drepturilor politice, independenţa administrativă şi legislativă, libertatea tiparului, armata naţională, instrucţia egală pentru toţi, etc, etc. Cu aceste idei puse în circulaţie de multă vreme, ajuns la apogeul prestigiului său, scrie la 1848 Proclamaţia de la Izlaz, prin care fascinează masele revoluţionare pornite spre Capitală.

După eşuarea revoluţiei al cărei doctrinar cinstit şi inspirat a fost, dar de care n-a ştiut să profite demagogic, se exilează în străinătate, unde stă 11 ani, făcând propagandă pentru unirea şi independenţa Principatelor. Întors în 1859, încearcă să participe la fapte şi evenimente în aceleaşi condiţii de ton major şi categoric. Este întâmpinat cu respectul datorit trecutului şi bătrâneții sale, dar vremea lui trecuse. Totuşi, elanurile bătrânului cărturar nu sunt rare. Bucuria lui la începerea domniei lui Carol I, după principiile unui stat nou şi cu o inteligenţă occidentală a situaţiilor dovedeşte cât de onestă era structura sa morală, ştiută fiind opoziţia lui la ideea unui prinţ străin. La 1867, a fost ales preşedinte al „Societăţii Academice”, a cărei înfiinţare o pusese la cale. Retragerea de la Societatea Academică, unde n-a izbutit să-şi impună criteriul lingvistic, este prima lui înfrângere, dar şi ultima. A murit fără să-şi vadă declinul, fiindcă până în anul din urmă s-a ştiut „părintele literaturii române” şi a continuat să muncească, polemic şi cu iniţiative, în miezul cel mai viu al societăţii româneşti.

Ion Heliade Rădulescu a fost un romantic al activităţii, un îndrăgostit de mutaţii istorice, un deschizător solemn de drumuri.

Apariţia lui, la începutul secolului trecut, rezumă admirabil spaima conştiinţei româneşti trezită după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Spaimă de starea politică, de umilinţa neamului, de ignoranţa poporului, şi mai ales de nenorocul şi blestemul acestei latinităţi dunărene. Eforturile monumentale ale lui Heliade de a croi o cultură şi o civilizaţie românească, repede şi eficace, indică voinţa naţională de a împrăştia coşmarul situaţiei noastre balcanice de atunci, întunecimea şi nemernicia. Tonul apostolic al dascălului, aerul său profetic concretizează setea de mărire a ţării, nevoia ei de a ieşi din obscuritate, prin salturi eroice, prin violentarea naturii prea încete. Heliade a sfidat evoluţia printr-o ţinută ciclopică, voind parcă să arate că din moment ce e vorba de istoria unui popor latin, aici, la Porţile Orientului, orice violenţă este îngăduită. Să reţinem această bravură din biografia lui Heliade ca un indiciu esenţial. Ea arată că se pot experimenta şi la noi ciclurile revoluţionare, în care natura să fie supusă, cu condiţia unei noi şi mari pasiuni pentru viaţa naţională, pe care Heliade a avut-o indiscutabil în geniul său”, scria despre cărturar Constantin Fântâneru în 1937.

Ion Heliade Rădulescu a încetat din viață pe 27 aprilie 1872 la București și a fost înmormântat în curtea Bisericii Mavrogheni, la ceremonia funerară participând, conform relatărilor din presa epocii, mii de oameni.

“Capitala era în doliu, și încă înainte de ora precizată pentru actul funebru un public imens unduia pe toate stradele din apropiere. Acolo se aflau miniștri actuali, apoi domnii Kogălniceanu, Ion Brătianu, profesorii de la Universitate, alti profesori, diregători, diferite cluburi politice, jurnalişti, comercianţi si alţii.

Cei mai bătrâni dintre companionii vieţii repausatului duceau panglicele carului funebru, colegii săi din Locotenența domnească (1848), generalii Golescu si Tell purtau panglicele tricolore de la cap, colegii săi din corpul profesoral si al presei, dl. Poenaru și Cezar Bolliac purtau panglicele de la picioare.

Palatul Academiei, pe unde trecea cortegiul, nu mai avea nici o fereastră goală, toate erau înghesuite de spectatori. Calea Mogoșoaiei asemenea, deschisese toate ferestrele pentru a proteja sfânta aspirațiune a sexului femeiesc, iar afară, pe stradă, imensa poporațiune se înșira fără început și fără final, om lângă om. Precum zise profesorul Costa-Foru: „Numai morţii si copiii din fașă lipseau la acestă înmormântare”.

Apoi, la Biserica Mavrogheni, terminându-se serviciul divin, domnii Urechia, Hasdeu si Esarcu își făcură onoarea de a fi intrepreții simțămintelor colective:

“Biografia lui — spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu la înmormântare — sunt aceşti reprezentanţi ai presei, el, părinte al presei române, biografia lui sunt aceşti dascăli şi şcolari ai întâiului născut al învăţământului românesc, voi, tipografi, voi, librari, voi, bărbaţi de carte sunteţi biografia lui — el, tipograf, el, librar, el, renăscator al presei şi al prozei şi poeziei române, după o seculara amorţire”.

Definit de Călinescu drept “a doua mare personalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, Heliade a fost un deschizător de drumuri, un înflăcărat al scrisului şi al faptei, un mare animator al culturii naţionale. Cunoscutul îndemn “Scrieţi, băieţi, numai scrieţi” a însufleţit generaţii strălucite de cărturari.

Paginile bogatei opere pe care a lăsat-o Ion Heliade Rădulescu sunt pline de învăţăminte ce nu şi-au pierdut actualitatea:

Cine nu e prieten cu sine, în zadar cată pacea şi prieteşugul cu alţii.

Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi junilor de limba naţională: ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva — şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într’însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea: ocupaţi-vă de dânsa mai nainte de toate, şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii.

Oricât de sus vom înălţa pe femeie cu inima şi cu sufletul, cu atâta mai sus ne înălţăm pe noi înşine, şi oricât de jos o vor degrada legile pe care le facem noi, bărbaţii, pe atâta, şi încă şi mai jos, ne degradăm noi înşine. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţia voastră, să îmblânziţi, adică să umanizaţi, sa desgrosolonizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţene serioase din fiicele voastre. Suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sunteţi capabile când iubiţi ceva.

Părinţii şi căpeteniile noroadelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandează poeţii sunt veșnice şi neveştejite.

Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu răutate: faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi binecuvântează pe cel ce face, şi blestemă pe cel ce strică.

Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni, şi ştie că natura nu cunoaşte Neamţ, Englez, Francez, Grec sau Român, ci OM.

Surse:

Familia (1872, 1873)

Federațiunea (1872)

România literară (1972)

Realitatea ilustrată, Universul (1935)

***

 Drepneaua neagră, pasărea care poate zbura 10 luni fără întrerupere

Se știe de multă vreme că unele specii de păsări se pot hrăni, împerechea și chiar dormi în timp ce zboară, însă drepneaua neagră întrece toate așteptările: poate zbura până la zece luni fără întrerupere.

Drepneaua neagră (Apus apus) este răspândită în întreaga Europă și în mare parte din Asia. Această pasăre de talie medie deține în prezent recordul pentru cea mai îndelungată perioadă petrecută în aer.

Datele adunate de ornitologi arată că unele exemplare petrec până la zece luni fără a ateriza nici măcar o dată. Se hrănesc prinzând insecte în timp ce zboară, se împerechează în aer și dorm planând pe curenții de aer cald.

Oamenii de știință speculau cu privire la capacitățile remarcabile ale acestei păsări încă din anii ’50. Totuși, confirmarea venit abia în 2016, când un studiu a arătat că drepneaua neagră poate zbura aproape non-stop.

La vremea respectivă, se știa deja că păsările din familia fregatelor și drepneaua mare pot rămâne în aer luni întregi.

Dar cercetătorii bănuiau că și drepneaua neagră este capabilă de performanțe similare, având în vedere că nu găsiseră cuiburi în habitatele din Africa unde păsările își petrec iarna.

Potrivit National Geographic, o echipă de cercetători de la Departamentul de Biologie al Universității Lund a montat dispozitive de urmărire pe 19 păsări și a descoperit, cu uimire, că într-o perioadă de zece luni, animalele au petrecut 99% din timp în aer.

Câteva dintre păsările din studiu nu au aterizat deloc în cele zece luni. Drepneaua neagră este o pasăre făcută pentru zbor.

Corpul păsării are o formă aerodinamică aproape perfectă. Aripile sunt lungi și înguste, picioarele sunt scurte și ușoare, pentru a face zborul mai ușor.

De asemenea, pasărea își schimbă penajul treptat, pe o perioadă de șase luni, pentru a nu avea goluri care să îi afecteze zborul.

În general, drepneaua neagră are o rată de supraviețuire mai mare comparativ cu celelalte păsări, iar specialiștii cred că acest lucru se datorează timpului îndelungat petrecut în aer.

Faptul că zboară atât de mult le ține departe de mulți prădători (cu excepția păsărilor de pradă) și de paraziți. Datele arată că drepneaua neagră poate ajunge până la vârsta de 21 de ani (deși, în medie, trăiește de două ori mai puțin) și poate zbura, în total, peste trei milioane de kilometri.

***

 5 curiozități despre Miguel de Cervantes, scriitorul fără chip

La 6 ianuarie 1605, Miguel de Cervantes Saavedra publica prima ediție a romanului „Don Quijote de la Mancha”, operă căreia îi datorează faima pe care o are astăzi. Deși a murit sărac, fără să primească vreun ban de pe urma scrierilor sale, Cervantes și-a câștigat un loc binemeritat între marii autori ai lumii.

În acest articol îți prezentăm cinci curiozități despre Miguel de Cervantes, scriitorul a cărui viață ar putea fi subiect de film.

1

Provenea dintr-o familie numeroasă și săracă

Miguel de Cervantes s-a născut în Spania, în Alcalá de Henares, și a fost al patrulea dintre cei șapte copii ai familiei. Tatăl lui, Rodrigo, era chirurg. Mama sa, Leonor de Cortinas, știa să citească și să scrie, o abilitate foarte rară pentru femeile de la acea vreme.

Primul copil al cuplului a fost un băiat pe nume Andres, care a murit la câteva zile după naștere. În 1544 s-a născut Andrea, fiica cea mai mare. Apoi a venit Luisa, în 1546, devenită călugăriță.

Miguel de Cervantes, cel mai mare dintre fiii supraviețuitori, s-a născut în 1547 – cu trei ani înainte de fratele său mai mic, Rodrigo.

Apoi au mai venit pe lume Magdalena, care a murit cu cinci ani înaintea lui Miguel de Cervantes, și mezinul familiei, Juan, născut în 1555 și decedat la o dată necunoscută.

Familia Cervantes a avut mereu dificultăți financiare. Banii câștigați de tată nu ajungea niciodată pentru a asigura toate cele necesare. De altfel, la un moment dat, Rodrigo a fost și încarcerat.

Miguel de Cervantes a lucrat de-a lungul vieții, dar nu a câștigat niciodată suficient pentru a duce o viață confortabilă. În ciuda succesului capodoperei sale, „Don Quijote”, scriitorul a murit la 12 ani mai de la publicarea marelui roman, în sărăcie, fără să fi primit niciodată vreun ban pentru operă.

2

 A avut o viață dificilă și tumultuoasă

 Cervantes a suferit răni grave în război și a fost ținut în captivitate timp de cinci ani.

De asemenea, scriitorul fost condamnat la închisoare de două ori: prima dată în 1592, pentru o scurtă perioadă, iar apoi din septembrie până în decembrie 1597, când avea aproximativ 50 de ani.

În timpul celei de-a doua condamnări a luat naștere ideea de a scrie „Don Quijote de la Mancha”.

La acea vreme, Cervantes lucra drept colector de impozite, o profesie care se bucura de foarte puțină popularitate în rândul concetățenilor lui și a fost acuzat că a furat din banii publici.

De asemenea, datorită muncii sale de colector de impozite, Cervantes a fost excomunicat de Biserica Catolică în trei ocazii, deoarece clericii nu au acceptat să li se perceapă taxe care erau destinate războiului.

De asemenea, există unele teorii conform cărora Cervantes s-a luptat cu bâlbâiala în cea mai mare parte a vieții, însă acestea sunt încă subiect de dispută.

3

Pirații l-au ținut prizonier

Miguel de Cervantes este cunoscut și sub numele de Manco de Lepanto. În 1570, Cervantes a decis să se înroleze în armată.

În timpul bătăliei de la Lepanto, care a avut loc la 7 octombrie 1571, Cervantes se afla la bordul navei La Marquesa, împreună cu fratele său, Rodrigo.

În timpul bătăliei a suferit răni grave la mâna stângă, care a paralizat parțial. Însă infirmitatea nu l-a oprit: după ce s-a recuperat, a participat la alte bătălii din 1572 până în 1575.

În 1575, pe când se întorceau în Spania, Cervantes și fratele său au fost capturați de pirații mauri în Alger, unde au fost ținuți prizonieri.

Maurii au cerut 500 de scuzi de aur pentru răscumpărarea lui Cervantes, sumă pe care familia acestuia nu o avea. Drept urmare, scriitorul a rămas prizonier timp de cinci ani, până când franciscanii i-au împrumutat mamei lui banii necesari.

4

Nu se știe cum arăta Miguel de Cervantes

Iată una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Cervantes: adevărata sa înfățișare este necunoscută.

Până în prezent, singurele informații cunoscute despre aspectul lui Miguel de Cervantes provin din descrierea pe care și-a făcut-o el însuși în prologul operei „Nuvele Exemplare”:

„Față acvilină, păr castaniu, frunte netedă, ochi strălucitori și nas curbat, deși armonios…”

Toate portretele existente ale lui Cervantes s-au bazat pe această descriere, care a fost scrisă pe vremea când autorul avea aproximativ 60 de ani.

Cel mai faimos portret al lui Cervantes îi este atribuit lui Juan de Jáuregui. Această pictură se află la Academia Regală Spaniolă, dar controversele cu privire la autenticitatea operei continuă și azi.

5

Locul său de veci este necunoscut

Miguel de Cervantes a murit la 68 de ani, o vârstă înaintată pentru acele vremuri. Cauza probabilă a morții sale a fost diabetul.

Cu aproximativ două săptămâni înainte de moartea sa, Cervantes a intrat în Al Treilea Ordin al Sfântului Francisc, cel mai probabil pentru a-și arăta recunoștința pentru banii pe care călugării i-au împrumutat pentru salvarea lui din captivitate.

În testamentul său, Cervantes a cerut să fie înmormântat în biserica Mănăstirii Trinitarienilor Desculți, situată în cartierul în care autorul locuia.

Cu toate acestea, sicriul său a fost pierdut ulterior, iar locul de veci al lui Cervantes a rămas mult timp un mister.

In 2015, o echipă de experți medico-legali a localizat ceea ce se credea a fi oasele lui Miguel de Cervantes, ale soției lui și ale altor 16 persoane.

Totuși, testele ADN și căutarea (pe oseminte) a semnelor rănilor suferite în luptă nu au putu confirma că rămășițele găsite îi aparțin scriitorului.

***

 LA ȘCOALĂ NU ȚI S-A SPUS CĂ......................

1. Energia ar fi fost gratuită dacă nu-l manipulau pe Tesla iudeii așkenazimi;
2. Eminescu a fost omorât in clinica de psihiatrie a familiei Donmeh, iudei ascunși sub identitate falsă de greci fanarioți numiți Șuțu;
3. Scutul anti-rachetă de la Deveselu ne face țintă-n următorul război mondial, pentru care sunt multe dovezi că urmează;
4. Avem 33 de vertebre ale coloanei la fel ca și gradele masonice, grade care îl fac pe un mason să se creadă divin.
5. Michelangelo a arătat prezența lui „Dumnezeu”, in creierul uman, prin lucrarea „The Creation of Adam”, o aberație de altfel;
6. Sunt 13 săgeți pe vulturul (phoenixul) de pe bancnotele americane, reprezentând cele 13 familii elitiste, oligarhice, majoritatea iudeo-așkenaze;
7. Tovarășul Ceaușescu a fost omorât la presiunile grupului Bilderberg, FMI și Comisia Trilaterală, conduse de iudei;
8. Newton era kabbalist (practică ebraică anti-umană) și alchimist;
9. L-au omorât pe Galilei, cu adevărat, nu pentru că susținea sistemul heliocentric, ci pentru că a împrăștiat nepermis Kabbalah;
10. Bancherii iudei au transformat plata in aur în plata cu bani (plastic/hârtie printată de de ei) pentru a-l deține ei;
11. USA și Israel finanțează și înscenează toate atentatele, pretextele și presiunile, migrațiile, războaiele etc;
12. Jegul de Edison, care a furat schițele lui Tesla, adormea cu o bilă pe el, ca aceea să cadă și să-l facă lucid in visele lui științifice primite de la duhul lumii;
13. Structura de dublu helix, a ADN-ului, a fost livrată sub efectul LSD-ului, Francis a recunoscut că imaginea i-a aparut in minte si a notat-o, fără să o înțeleagă pe moment, declarând „a fost meritul lui „Dumnezeu, nu al meu”, în fapt ADN-ul nici nu există;
14. Prin principiul hegelian, principiu ordine din haos, aplicat maselor, elitele cauzează o problema, exemplu Colectiv, 1989, Georgescu, apoi ele prezintă oamenilor soluția lor și acea soluție duce la ce vor ei, pentru că nu pot să facă ce vor direct, ar fi prea evident;
15. Politicienii sunt instruiți să mintă si să pară credibili;
16. Titanicul a fost scufundat în 1912 pentru că, la bord, erau 3 magnați care se împotriveau construirii Rezervei Federale, construită in 1913, acum deținută de familia Rothschild, împreună cu FMI-ul la care toate statele, inclusiv cele unite, au datorii de sute de mii de miliarde;
17.  Mugur Isărescu e iudeu așkenaz, și-a schimbat numele, din Isaac, și e singurul român membru in Comisia Trilaterală având o relație strânsă și cu Etienne Davignon, președintele Bilderberg;
18.  Războaiele mondiale, inclusiv următorul, au fost plănuite de generalul Albert Pike, cel mai respectat și influent mason american, la data de 15 August 1871, printr-o scrisoare către generalul Giuseppe Mazzini, scrisoare expusă, acum câțiva ani, în British Library Museum și scoasă repede pentru că stimula controverse;
19. Elitele vor să rămână doar evrei, iezuiți, masoni, pentru că ei domină globul, prin FMI, Banca Mondială, Băncile Centrale și restul oligarhiilor, iar noi suntem considerați sclavi goyim și cattle, scrie in Talmudul lor;
20. România nu mai are scăpare de când Băsescu a încălcat constituția și a cedat suveranitatea;
21. Gorbaciov, Merkel, Hillary Clinton, Tony Blair, David Cameron, Bush, Bill Clinton, Obama, Trump, absolut toate persoanele influente din orice domeniu, mai ales președinții sau bancherii, sunt in Grupul Bilderberg, Comisia Trilateralaă, Consiliu pentru relații Externe, Clubul Bohemian, Clubul de la Roma, astea sunt oligarhiile conduse de familiile Rothschild si Rockefeller de la care președinții primesc ordine;
22. Vineri 13, Black Friday, vine de la data masacrului templierilor, în frunte de Jack de Mollay marele maestru, de asta vor să comemoreze acel moment și vadă cum oamenii se calcă-n picioare pentru produse, să fie haos;

23. Talmudul spune că „un iudeu poate să omoare, să trădeze, să mintă un non-iudeu, fără consecințe legale și morale;

24. De la dreptul roman, până în prezent, oamenii au rămas „Capitis Deminutio Maxima”, însemnând pierderea libertății, cetățeniei și familiei, traducerea populară fiind „sclav pregătit pentru război”, de aceea ni se scriu numele cu majusculele în buletinele și actele noastre;

25. Plasticul conține, în mare parte, BPA (Bisphenol A), compus care stimulează secreția de estrogen iar bărbații cu puțin testosteron, riscă să își piardă bărbăția, glutenul, care e aproape-n orice produs, diminuează și el testosteronul;

26. Trump a câștigat alegerile prin discursul lui anti-bancheri, anti-elite dar el lua sfaturi de la Henry Kissinger, unul din cei mai vechi si activi membri in Grupul Bilderberg, înca din 1954;

27. Casa Albă a primit numele ăsta, ca un tribut adus rosicrucianului mason Andrew White;

28. Totul e pe dos. Istoria modifică informații, farmacia distruge sănătatea, mâncarea modificată genetic diminuează viața, avocații apără și criminali, guvernul doboară economia, industria sparge stratul de ozon, radiațiile pătrund mai mult, tehnologia strică anotimpurile, politicienii vând țara si suveranitatea;

29. Președinții primesc si ascultă ordine, religia omoară spiritul, știința ascunde leacuri si adevăr, spitalele sunt sărace si miliardele se bagă in catedrale, nanotehnologia simplifică totul, până la robotizare si îndobitocire;

30. Telefoanele te înregistrează prin aplicații, măsoară pașii, memorează locații;

31. Apa are alt gust si cat mai multe microorganisme, fructele sunt mai mari dar necoapte;

32. Diplomele sunt doar cartoane, oamenii sunt din ce in ce mai indiferenți, carnea e vândută chiar dacă animalul a murit din cauza condițiilor industriale;

33. Țăranii de la care vine mâncarea sănătoasă sunt din ce in ce mai putini pentru că recolta e distrusa prin antenele HAARP care controlează vremea, 

34. Știrile inventează informații, unii își înscenează moartea ca sa poată trăi, câștigătorii sunt plănuiți, poliția întoarce capul după ce întinde mâna, oamenii au prietenii pe interes și fermierii primesc ordine, amenințări si chimicale de la stat.

35. Totul e un miraj întors pe dos iar noi zâmbim și cumpărăm tot felul de produse, neștiind ca NOI SUNTEM PRODUSELE.

***

 PASIUNILE LUI LEWIS CARROLL

În ziua de azi, Lewis Carroll ar fi probabil evitat sau urmărit penal sub acuzația de pedofilie. Totuși, în urmă cu un secol, diaconul anglican și profesorul de matematică și logică al Colegiului Biserica Domnului din cadrul Universității Oxford reușea să-și satisfacă pasiunea sexuală pentru fetițe fără repercursiuni prea neplăcute.

Bărbat timid, plăcut, cu aspect tineresc, ce își pierdea bâlbâiala obișnuită doar în prezența copiilor, Carroll adora compania fetițelor. Carroll le invita să-l însoțească în excursii la plajă, la casa lui de vacanță, la cină. Însă el avea preferințe bine definite în privința invitatelor sale. Trebuiau să fie de familie bună, drăguțe și suple, inteligente și dinamice. Acordul mamelor lor pentru aceste vizite era esențial, însă fetele trebuiau să vină singure, fără a fi însoțite nici măcar de un alt copil. După cum îi scria unei mame, cunoștință de-a sa: Ați fi atât de bună încât să-mi spuneți dacă le-aș putea invita pe fetele dumneavoastră… la ceai sau la cină singure. Cunosc cazuri în care ele sunt invitate doar în grupuri… , iar aceste prietenii nu mi se par potrivite. Nu cred că cineva poate cunoaște natura unei fete văzând-o numai în prezența mamei sau surorilor sale.

De asemenea, Carroll considera potrivit să le sărute pe cele mai mici de paisprezece ani fără a le cere mai întâi permisiunea mamelor lor, însă în rarele ocazii în care găzduia fete mai mari, cerea conștiincios înainte consimțământul părinților.

Una dintre activitățile preferate ale lui Carroll era desfătarea micilor sale invitate cu povești fantastice. În anul 1862, pe când discuta cu Alice Liddell, o fetiță în vârstă de zece ani, lui Carroll i-a venit ideea aflată la baza Aventurilor lui Alice în țara minunilor. Trei ani mai târziu povestea a fost publicată, iar Carroll a devenit celebru.

În ciuda acestei creații încântătoare, între Carroll și adevărata Alice s-a petrecut ceva foarte neplăcut, deoarece mama fetiței a distrus, într-o criză de furie, toate scrisorile pe care aceasta le primise de la profesorul său. Totuși, în mare parte datorită noii sale glorii în calitate de autor al Aventurilor lui Alice în țara minunilor, Carroll nu a avut nicio dificultate în a găsi alte mame încântate să-i prezinte fiicele.

În afara desfătării pe care i-o producea compania lor, Carroll avea plăcerea fotografierii acestor fetițe. Uneori le costume în diverse feluri, însă preferatele sale erau pozele nud. Chiar și în acest caz, el obținea întotdeauna acceptul mamei înaintea dezbrăcării și fotografierii fetiței. În mod incredibil, mamele consimțeau. Totuși, hobby-ul său neobișnuit a provocat destul de multe comentarii și bârfe, cele mai multe scandalizate. În anul 1880 Carroll a abandonat, brusc și înțelept, fotografierea fetițelor.

Biografii scriitorului se pun de acord în două privințe: Carroll a murit virgin, iar pe durata vieții sale caste a avut peste o sută de prietene. Unul dintre motivele acestui celibat este evident. De vreme ce pasiunea sa se manifesta exclusiv pentru fetele foarte mici, simpla sugestie a unei apropieri sexuale l-ar fi distrus. “Prietenele” sale făceau parte din lumea bună, îi erau “împrumutate”de părinți, iar dacă cel puțin unul dintre aceștia ar fi raportat o ilegalitate sau o suspiciune în acest sens, Carroll ar fi fost ruinat. Însă el a anihilat prudent zvonurile răutăcioase la adresa lui atunci când a devenit evident faptul că pasiunea lui pentru fotografiile nud nu va rămâne necercetată.

De-a lungul vieții sale, Carroll s-a balansat cu atenție pe granița ce despărțea credința sa că “dacă-ți limitezi acțiunile la lucruri pe care nimeni să nu le considere greșite, nu vei face prea multe”, și realitățile societății al cărui membru respectat era.

sursa: 

Elizabeth Abbott, Istoria celibatului,