***

 Pierre de Coubertin, baronul care a schimbat sportul mondial

Pierre de Coubertin este considerat astăzi fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, dar campania sa de promovare a activităților sportive a început ca o cruciadă solitară. Încet, încet a câștigat sprijin și a reușit să organizeze prima Olimpiadă modernă la Atena în 1896, a fost membru fondator al Comitetului Olimpic Internațional și președinte al acestuia din 1896 până în 1925, iar astăzi numele său este onorat de milioane de oameni din întreaga lume.

Născut pe 1 ianuarie 1863 la Paris, într-o familie nobilă franceză, Pierre Fredy avea 8 ani când a asistat la înfrângerea țării sale în Războiul franco-prusac și în acel moment, după cum va mărturisi mai târziu, s-a gândit că lipsa unei pregătiri fizice susținute a fost motivul eșecului Franței în fața prusacilor lui Otto von Bismarck.

Tatăl lui, Charles Louis de Frédy, Baron de Coubertin, care era pictor, și mama, Marie-Marcelle Gigault de Crisenoy, și-ar fi dorit pentru tânărul Pierre o carieră de militar sau de avocat, dar el a descoperit, după o ședere în Anglia, rugby-ul, iar la scurt timp după revenirea în țară, inspirat de acest sport, și-a propus să le ofere tinerilor francezi ceea ce studenții britanici aveau deja: educație fizică.

În adolescență, Coubertin citea romane britanice care subliniau importanța forței fizice și astfel a început să creadă că sistemul educațional francez are nevoie de o componentă puternică a educației prin mișcare. În 1888 a propus reforma liceelor franceze prin introducerea sportului în programa școlară, iar patru ani mai târziu a început să pledeze pentru ideea de renaștere a Jocurilor Olimpice.

Societatea franceză din vremea lui Coubertin era în esență indiferentă față de sport, considerându-l o activitate frivolă, de-abia la începutul secolului al XX-lea apărând ideea că mișcarea fizică, în special atletismul, îmbunătățește sănătatea.

La începutul anilor 1890, Coubertin a făcut mai multe călătorii în Anglia și Statele Unite pentru a se familiariza cu modul în care anglo-saxonii promovau activitățile atletice, guvernul francez a fost impresionat în cele din urmă de pledoariile sale și l-a însărcinat să organizeze „congrese atletice”, care, pe lângă atletism, promovau scrima și echitația.

Un articol din cotidianul New York Times din decembrie 1889 îl menționează pe tânărul baron vizitând campusul Universității Yale. Scopul lui era să se familiarizeze temeinic cu managementul atletismului la colegiile americane și, apoi, să găsească modalități de a-i implica pe studenții francezi în mișcarea sportivă.

În paralel cu intențiile de a revitaliza învățământul francez, călătoriile l-au inspirat să se gândească la organizarea unor jocuri sportive asemănătoare cu concursurile olimpice din Grecia antică, de data aceasta, extinse, cu participare internațională.

În 1892, la jubileul Uniunii Franceze a Societăților Sportive Atletice, Pierre de Coubertin a prezentat ideea unei Olimpiade moderne, dar propunerea lui era destul de vagă și se pare că nu avea o idee concretă asupra modului în care s-ar putea desfășura aceste jocuri.

În acea epocă tabloul politic european era marcat de renașterea națională a Greciei în detrimentul Imperiului Otoman, care se prăbușea, iar procesul a hrănit puternic imaginația romanticilor, printre care poetul englez Byron și pictorul francez Delacroix. Grecia antică era, de asemenea, din ce în ce mai bine cunoscută datorită competiției arheologice dintre națiunile occidentale. Istoricii germani și francezi s-au luptat între ei pentru a-și promova modelul antic preferat: Sparta aristocratică și marțială pentru prusaci vs. Atena democratică și orientată spre comerț pentru susținătorii celei de-a treia republici franceze.

În 1894, Coubertin a organizat o întâlnire care a reunit 79 de delegați din 12 țări pentru a pune pe tapet renașterea Jocurile Olimpice, ocazie cu care s-a stabilit componența primul Comitet Olimpic Internațional. Tot acum s-a decis cadrul de bază pentru organizarea Jocurilor la fiecare patru ani și s-a stabilit ca prima ediție să se desfășoare în Grecia.

Decizia de a organiza prima Olimpiadă modernă la Atena a fost simbolică, dar s-a dovedit că pune și mari probleme de logistică din cauza tulburărilor politice din regiune.

După o vizită în Grecia, Coubertin a reușit să convingă autoritățile să găzduiască prima Olimpiadă, iar competiția a început pe 5 aprilie 1896, după ce baronul a reușit să strângă fondurile pentru organizare. Jocurile au ținut 10 zile și au inclus probe de atletism, tenis, înot, scrimă, ciclism, canotaj și yaghting.

Un articol din The New York Times din 16 aprilie 1896 relata despre ceremoniile de închidere sub titlul „Americanii au câștigat cele mai multe medalii”.

Regele George I al Greciei, suveranul care a domnit timp de 50 de ani în regatul elen, a înmânat fiecărui câștigător, pe lângă diplome și medalii, coronițe de lauri. Numărul total de sportivi care au primit medalii a fost de patruzeci și patru, dintre care unsprezece erau americani, zece greci, șapte germani, cinci francezi, trei englezi, doi maghiari, doi australieni, doi austrieci, un danez și un elvețian.

Următoarele ediții s-au desfășurat la Paris și St. Louis, dar au fost umbrite de Expozițiile Mondiale, însă Jocurile de la Stockholm din 1912 au revenit la idealurile exprimate de Coubertin.

După Jocurile Olimpice de la Paris din 1924, care au avut un success uriaș, Coubertin s-a retras de la președinția CIO. Între timp, așa cum o demonstrează edițiile din 1932 (Los Angeles) și 1936 (Berlin), aspirațiile organizatorilor au început să se îndepărteze de scopul inițial, cel sportiv, devenind o oportunitate de afaceri sau, cum a fost cazul ediției de la Berlin, un scop propagandistic.

În timpul Primului Război Mondial, familia lui Coubertin s-a refugiat în Elveția. Ultimii ani ai vieții baronului au fost foarte tulburi, marcați de izolare și tragedii familiale.

Pierre de CoubertinPierre de Coubertin

Pierre de Coubertin

În 1895, Pierre de Coubertin se căsătorise cu Marie Rothan, fiica unor prieteni de familie. Fiul lor, Jacques, născut în 1896, avea grave afecțiuni psihice și trebuia supravegheat în permanență, iar fiica, Renée, a suferit tulburări emoționale și nu s-a căsătorit niciodată. Ambii nepoți ai baronului proveniți de la fratele său, pe care îi iubea foarte mult, au fost uciși pe front în timpul Primului Război Mondial.

Pierre de Coubertin a murit la Geneva pe 2 septembrie 1937, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat în cimitirul Bois-de-Vaux din Lausanne, dar, așa cum și-a dorit, inima sa a fost depusă lângă sanctuarul din Olympia, în interiorul monumentului dedicat Jocurilor Olimpice, acolo unde fusese, într-un fel sau altul, întreaga viață.

Baronul de Coubertin a câștigat recunoașterea mondială pentru munca de promovare a Jocurilor Olimpice, iar influența sa asupra instituției pe care a fondat-o dăinuie încă. Ideea Jocurilor Olimpice ca un mare spectacol, cu ceremonii fastuoase de deschidere, parade și artificii sunt în mare parte moștenirea sa și tot el este cel care a generat ideea că Olimpiada pot genera sentimente de mândrie națională, poate promova pacea și poate preveni conflictele armate.

Cele șapte valori olimpice: prietenia, respectul, excelența, egalitatea, determinarea, inspirația și curajul.

Principiile olimpice: nediscriminare, durabilitate, umanism, universalitate și solidaritate.

Flacăra olimpică: un simbol al purității și al aspirației spre perfecțiune. Este aprinsă la Olympia, Grecia și este purtată până în orașul gazdă de atleți. Flacăra arde pe tot parcursul olimpiadei.

Sursa:

International Olympic Committee (olympics.com)

***

 Ovidiu Iuliu Moldovan: „Insuccesul te obligă la autodepăşire“

Ovidiu Iuliu Moldovan: ardeleanul greco-catolic cu privirea directă şi faţa neîmblânzită de zâmbet, sigur în gesturi, un om ce nu putea fi scos din ale lui, cu trăsături tipice zodiei Capricornului… Duritatea lui masculină era arma cu care confisca mintea oricărei femei.

 Orgolios, sensibil la reproşuri, atent la laude şi cu idiosincrazii tipice oamenilor de artă, nu era omul efuziunilor zgomotoase. Avea mult bun simţ şi rara putere de a recunoaşte că a greşit. Îşi preţuia prietenii adevăraţi. Nu puteai să zici nimic de Biţă Banu, de Nicky Wolkz, de Aurică Manea, sau de Toma Caragiu. La cutremurul din 1977 l-a căutat împreună cu Ion Caramitru pe Toma Caragiu sub dărâmături o săptămână. Apoi, luni în şir, a ţinut acasă o candelă aprinsă lângă o poză a lui Toma.

Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în 1 ianuarie 1942 în localitatea Sărmaşu-Cluj şi a decedat în 12 martie 2008, într-un spital bucureştean, în braţele bunului său prieten şi fost coleg de facultate, Ion Caramitru, care i-a organizat apoi, funerariile. Nu a fost căsătorit, dar sufletul său a fost tulburat de iubiri răvăşitoare ce i-au ars inima. Cea mai mare neîmplinire a sa a fost faptul că nu avut un copil.

În 1944, tatăl său dispare în condiţii misterioase, iar mama sa l-a tot aşteptat pe tatăl lui Ovidiu să se întoarcă, în următorii zece ani. Familia se stabileşte la Cluj, apoi la Turda. “Copilăria mea traumatizată de întâmplarea din 1944 mi-a marcat pe viaţă caracterul, sensibilitatea, temperamentul. Sunt predispus spre melancolie şi însingurare. Nu sunt actor cerebral. Nu sunt nici un instinctiv-afectiv. Trăiesc într-un balans continuu… “, spunea Ovidiu Iuliu Moldovan.ovidiu iuliu moldovan

Îşi doreşte să fie medic, însă, în ultimul an de liceu are loc o întâlnire care îi hotărăşte destinul. Vede spectacolul cu piesa “Domnişoara Nastasia” cu Tănase Cazimir, în rolul Vulpaşin, despre care va aminti toată viaţa: “Am fost profund tulburat. Cred că am văzut spectacolul de 20 de ori! Atunci am hotărât să fiu şi eu actor”. Îl cunoaşte pe Tănase Cazimir care, de altfel, îl pregăteşte împreună cu Maria Cupcea pentru examenul de admitere la I.A.T.C.

În 1960 se prezintă la admitere la Bucureşti. Devine student la clasa Pop Marţian, cu Octavian Cotescu asistent, şi are colegi de generaţie: Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache, Florina Cercel, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radof ș.a. A absolvit I.A.T.C, Facultatea de Teatru, în 1964. După absolvire a jucat cinci ani la Teatrul Naţional din Timişoara, unde a debutat cu Mio din “Pogoară iarna”, un personaj foarte aproape de biografia sa, un băiat care pleacă în căutarea ucigaşilor tatălui său.

“În anii de început ai profesiei, la Timişoara, am avut prilejul să lucrez cu Marietta Sadova, care era un mare pedagog de teatru. Printre minunatele lucruri pe care mi le-a spus atunci, pe care mi le-am însuşit şi la care mă mai gândesc, reţin ideea că fiecare actor aduce pe scenă nici mai mult nici mai puţin decât limitele propriului lui univers.

Şi oricât talent ar avea, oricât har şi farmec de la natură ar avea un actor, nu va putea să interpreteze un personaj de mare rafinament intelectual, într-o formă elevată, decât dacă el însuşi va aspira spre acest tip uman. Limitele acestei profesii sunt foarte clare şi nu pot fi lărgite decât printr-o acumulare de cunoştinţe care să însemne, la un moment dat, propriul său univers în viaţa particulară.

Capacitatea de a atinge o anumită zonă de transcendenţă pretinde un anumit nivel de percepere a lucrurilor. Nu mă refer la trăsăturile caracteriologice ale persoanei civile a actorului, ci la obligaţia lui de a deţine un bagaj generos de cunoştinţe, care să-i dea posibilitatea de a disimula continuu alte stări, alte lumi, alte personaje, de a ieşi, de fapt, din el însuşi.”

O întâlnire importantă pentru cariera sa a fost regizorul Radu Penciulescu care îl aduce pe scena Naţionalului bucureştean distribuindu-l în spectacolul cu piesa “Regele Lear”. De atunci, până la deces, a jucat pe prima scenă a ţării. Avea o voce memorabilă şi un chip nobil. Este actorul ale căror reuşite nu vin din zona prezenţelor fermecătoare, ci din zona tenebroasă a personajelor compuse cu migală, gest cu gest, privire cu privire, respiraţie, dicţie. A fost pe rând: Caligula, Richard al III-lea…

O întâmplare la Costineşti sau actorul ca arhetip

„Niciodată nu am avut o satisfacţie mai mare, ca actor cunoscut, când, la Costineşti, am salvat o fată de la înec. Am descoperit-o în apă, după ce dispăruse şi toată lumea o căuta cu disperare mai mare. Am scos-o la suprafaţă, am adus-o pe plajă, unde i s-a acordat primul ajutor, apoi am urcat-o în maşină şi am pornit spre spital. Pe drum a început să-şi revină, m-a privit şi a strigat: Hei, actorul! Nu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, ci ACTORUL! Actorul ca arhetip, aş spune. Sublimă şi nobilă recunoştinţă adresată acestei profesii. În conştiinţa mea, acest strigăt avea rezonanţa unui omagiu adus în chipul cel mai simplu cu putinţă şi spontan… histrionului lui Shakespeare, Camus, Gorki… Obligaţia morală a actorului e să respecte imaginea pe care publicul şi-o formează despre el, pornind de la eroii care-i întruchipează pe scenă sau pe ecran. Obligaţia de a păstra o anumită ţinută, o anumită conduită. Este o responsabilitate de care trebuie să te achiţi tot timpul şi în viaţă şi în artă“, povestea actorul.

În film debutează la 29 de ani, în “Nunta de piatră”, în regia lui Dan Piţa. Joacă în 40 de filme. Urmează o activitate bogată în film de televiziune, teatru radiofonic, cu peste 80 de emisiuni de poezie – recitaluri “Eminescu”, alături de Valeria Seciu, Ion Caramitru.

Etalând propria ta personalitate într-un număr de roluri importante, ajungi la o schemă, la reluarea aceluiaşi personaj în “n” variante. Pentru a evita acest lucru e necesară tocmai ieşirea din propria ta personalitate, în sensul de a inventa alte personalităţi credibile, verosimile, puternice şi viguroase, ceea ce nu se poate realiza decât printr-o acumulare masivă de noi şi multiple cunoştinţe, şi prin asta înţeleg instrucţie, educaţie, cultură. Apoi, o acumulare de multiple senzaţii, care vin pe diverse căi. În lipsa lor, sufletul actorului se sclerozează, ca şi muşchiul unui sportiv neantrenat.

Tandreţea este o condiţie sine qua non în meseria noastră, pentru că actul artistic este un gest de predare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma noastră principală este tocmai sufletul…

Nu am prejudecata rolurilor pozitive sau negative. Rolurile aşa-zis negative se constituie adesea în partituri mult mai generoase, mult mai plauzibile, mult mai omeneşti decât… Evit deliberat, cuvântul „pozitive”, pentru că în categoria rolurilor respective a intrat în noţiune de şablon. Dorinţa noastră modestă de creatori este de a propune un anumit coeficient de inedit dar, din păcate, eforturile noastre de a transforma, curent sau frecvent un personaj care vehiculează gongoric “mari adevăruri”, fără suportul artistic credibil necesar, într-un personaj viabil şi convingător, sunt foarte mari.

Bagajul spiritual al unei generaţii de actori ar trebui să fie: teama de ridicol, a şablonului, de ridicolul falselor situaţii bătătorit dramatice, devenite ridicole prin bătătorire; refuzul spectaculosului în existenţa noastră de artişti, cultivarea decenţei. Credinţa în bine, în modestie, în speranţa de mai bine.

Orice actor trebuie să aibă un antrenament zilnic similar cu antrenamentul sportiv. Mă refer la capacitatea de a susţine rolul, din punct de vedere al mijloacelor de expresie vocală, al dicţiei, al rezistenţei fizice, al respiraţiei. Sunt necesare exerciţii zilnice, măcar o oră, două, în situaţia în care îţi revine un rol de o asemenea responsabilitate.

Repetiţiile mi se par interesante prin climatul extraordinar care se creează, prin senzaţia acea de comuniune cu colegii, cu tot colectivul. La o indicaţie inspirată a unui regizor simţi circulaţia aceluiaşi fluid prin trupurile şi prin gândurile tuturor. Repetiţiile se desfăşoară în mod conştient cu mare luciditate, simţul autocontrolului funcţionează la maximum.

Un actor trebuie să aibă şi eşecuri. Insuccesul te mobilizează într-un anumit fel pentru ceea ce urmează şi te obligă la autodepăşire. Este un barometru a ceea ce poţi şi ceea ce nu poţi.

Prezentăm pe scenă imagini esenţializate, transfigurări de gândire umană. Eu propun un prototip, nu un personaj care circulă cu un buletin de identitate pe scenă. Sunt, în unele spectacole, personaje pe care poţi să le întâlneşti pe stradă. Pe mine nu mă interesează acest tip de artă. Ea devine nobilă în secunda în care propune nişte arhetipuri umane, nu figuri comune. În căutarea unui arhetip uman încerc să-i găsesc modalităţi fireşti de exprimare. Mă obsedează firescul din acest unghi. Mă preocupă vorbirea firească în teatru, dar care şi ea trebuie să devină o esenţă. Am senzaţia vulgarizării limbii române în multe spectacole. O parte a publicului savurează pitorescul de mahala, golănismele, şi am văzut actori care cultivă acest gen de succes comercial. Firescul pe care-l urmăresc eu nu e firescului argoului.

În 1967 a primit medalia Meritul Cultural clasa I „pentru merite în domeniul artei dramatice”; în 2004, activitatea sa artistică este încununată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului” „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului” şi Premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 15 martie 2008, i se conferă post mortem Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler.

Surse: Eva Sârbu – Interviuri uitate; D.Dragnea şi A. Băleanu – Actorul în căutarea personajului

***

 Marguerite Alibert, decedata pe 2 ianuarie 1971, și crima de la Hotelul Savoy

Marguerite Marie Alibert s-a născut pe 9 decembrie 1890 la Paris și a fost cunoscută sub mai multe nume, printre care Maggie Meller, Marguerite Laurent și Prințesa Fahmy. Tatăl ei era vizitiu și se numea Firmin Alibert, iar mama ei, Marie Aurand, era menajeră.

La vârsta de șaisprezece ani a rămas însărcinată și a născut o fiică, Raymonde, iar în următorii opt-zece ani, Marguerite a fost prostituată de stradă, până când l-a întâlnit pe un anume domn Denant.

Acesta conducea un bordel numit elegant “Maison de Rendezvous”, frecventat de o clientelă ce provenea din înalta societate. Sub tutela lui Denant, tânăra a devenit curtezană de lux, iar în aprilie 1917 l-a întâlnit pe Eduard, Prințul de Wales, la Hôtel de Crillon din Paris.

La acel moment Eduard se afla în Franța ca ofițer al unui regiment de infanterie ce era cantonat pe frontul de vest în timpul Primului Război Mondial. Prințul s-a îndrăgostit de ea și i-a trimis mai multe scrisori înflăcărate, dar până la sfârșitul războiului a rupt relația cu frumoasa prostituată.

După război Marguerite a însoțit un om de afaceri în Egipt și cu această ocazie a fost remarcată de prințul Ali Fahmy Bey. Cei doi s-au văzut după aceea întâmplător de mai multe ori la Paris și în cele din urmă fata i-a fost prezentată oficial tânărului în iulie 1922.

După această întâlnire, au început să trăiască împreună și au făcut un tur foarte mediatizat al cazinourilor și restaurantelor din Deauville, Biarritz și Paris. Fahmy s-a întors în Egipt, dar la scurt timp după aceea a invitat-o la Cairo, spunându-i că nu poate trăi fără ea. Fosta prostituată, care avea deja 32 de ani și un copil pe care îl părăsise la Paris, s-a căsătorit cu prințul egiptean în decembrie 1922.

Pe 1 iulie 1923, cuplul a sosit la Londra pentru a-și petrece vacanța, cei doi s-au cazat la Hotelul Savoy, împreună cu o secretară, un valet și o servitoare și câteva zile mai târziu, pe 9 iulie, s-au dus să vadă opereta “Văduva veselă”.

La întoarcerea la hotel, au luat o cină târzie și apoi au început să se certe chiar în restaurant. În aceeași noapte, la ora 2:30, Marguerite Alibert și-a împușcat soțul folosind un pistol semiautomat Browning. Prințul egiptean a fost transportat la Spitalul Charing Cross, dar a murit în aproximativ o oră, femeia fiind arestată pe loc. Pe 10 septembrie 1923, a fost adusă în fața tribunalului. Zeci de oameni stăteau la coadă pentru a intra în sala de judecată încă din zori, pentru că mediatizarea cazului a atras un număr extrem de mare de curioși care doreau să o vadă pe fosta amantă a prințului Eduard, devenită ucigasă a soțului ei egiptean. Procesul a durat până pe 15 septembrie, iar în timpul audierilor Marguerite Alibert s-a prezentat ca victimă a “brutalității și bestialității soțului ei oriental”. A fost apărată de Edward Marshall Hall, unul dintre cei mai renumiți avocați britanici ai momentului, și judecătorul nu a permis nicio mențiune despre trecutul lui Alibert ca prostituată, asigurându-se că numele Prințului de Wales nu va fi rostit în timpul procesului.

Tânăra victimă, prințul Ali Fahmy, care avea doar 23 de ani la momentul crimei, a fost descris ca fiind “un monstru al depravării și decadenței orientale, ale cărui gusturi sexuale indică un sadism criminal față de soția sa europeană neajutorată”.

Marguerite Alibert a fost achitată de toate acuzațiile, iar după încheierea procesului a dat în judecată familia soțului ei egiptean pentru a obține moștenirea ce credea că i se cuvine în urma morții lui Ali. Un tribunal din Egipt i-a respins însă cererea. A locuit după aceea într-un apartament din Hotelul Ritz din Paris până la sfârșitul vieții, pe 2 ianuarie 1971, iar după moartea ei cele câteva scrisori rămase de la Eduard, pe care le păstrase cu mare grijă gândindu-se că îi vor fi de folos mai târziu, au fost găsite și distruse.

În presa franceză au apărut mai multe speculații conform cărora achitarea fostei prostituate de acuzațiile privind uciderea soțului a făcut parte dintr-o înțelegere prin care ea ar fi fost de acord cu returnarea scrisorilor compromițătoare de dragoste pe care prințul de Wales i le trimisese în timpul Primului Război Mondial.

***

 Top 6 teorii despre Atlantida: din Marea Neagră în Triunghiul Bermudelor

Atlantida a fost presupusă o insulă menționată pentru prima dată de filosoful grec antic Platon în dialogurile sale „Timaeus” și „Critias”. Potrivit lui Platon, Atlantida a fost baza unei civilizații foarte avansate, care a existat cu multe mii de ani înainte de epoca lui și care se afla dincolo de Coloanele lui Hercule (actuala Strâmtoare Gibraltar).

Se spunea că Atlantida era un paradis, cu o societate extrem de avansată din punct de vedere tehnologic și o cultură dezvoltată atât din punct de vedere intelectual, cât și moral.

Cu toate acestea, Atlantida a fost în cele din urmă distrusă într-o mare catastrofă, iar locul în care aceasta a înflorit cândva nu a fost descoperit niciodată.

Mulți oameni au încercat să localizeze Atlantida sau să găsească dovezi ale existenței sale, dar până în prezent nimeni nu a avut succes. Povestea Atlantidei dăinuie, așadar, de mii de ani, inspirând până azi numărate opere de ficțiune, inclusiv cărți, filme și emisiuni de televiziune.

1. Atlantida a fost un continent care s-a scufundat brusc în Atlantic

Ideea că Atlantida a fost un loc real, și nu doar o legendă inventată de Platon, a fost popularizată abia la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În cartea sa din 1882, „Atlantida, lumea antediluviană”, scriitorul Ignatius Donnelly susținea că realizările lumii antice (cum ar fi metalurgia, alfabetul și agricultura) trebuie să fi fost transmise de o civilizație avansată anterioară, deoarece anticii nu erau suficient de sofisticați pentru a le fi dezvoltat pe toate pe cont propriu.

Potrivit presupunerii că Oceanul Atlantic avea doar câteva sute de metri adâncime, Donnelly a descris un continent care s-a scufundat exact în locul despre care Platon a spus că a avut loc cataclismul: în Oceanul Atlantic, în apropierea Coloanelor lui Hercule, cele două stânci care marchează intrarea în Strâmtoarea Gibraltar.

La mult timp după ce oceanografia modernă și o mai bună înțelegere a tectonicii plăcilor au arătat că teza lui Donnelly privind apele în mișcare nu se susține, unii continuă să se agațe de această teorie.

2. Atlantida a fost înghițită de Triunghiul Bermudelor

Inspirați de Donnelly, mulți scriitori de mai târziu i-au dezvoltat teoriile și au adăugat propriile lor speculații cu privire la locul în care ar fi putut fi Atlantida.

Unul dintre acești scriitori a fost Charles Berlitz, nepotul fondatorului cunoscutelor școli de limbi străine și autor al multor cărți despre fenomenele paranormale.

În anii 1970, Berlitz a susținut că Atlantida a fost un continent real situat în largul Insulelor Bahamas, care a căzut victimă faimosului Triunghi al Bermudelor, o regiune din Atlantic în care au dispărut mai multe nave în circumstanțe misterioase.

Susținătorii acestei teorii indică drept dovadă descoperirea a ceea ce par a fi ziduri și străzi găsite în largul coastei Bimini, deși oamenii de știință au evaluat aceste structuri și au constatat că sunt formațiuni naturale din piatră.

3. Atlantida a fost Antarctica

O altă teorie – aceea că Atlantida a fost, de fapt, o versiune mult mai caldă a ceea ce este acum Antarctica – se bazează pe munca lui Charles Hapgood, a cărui carte din 1958, „Crusta schimbătoare a Pământului” a avut o prefață scrisă de Albert Einstein.

Potrivit lui Hapgood, în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, scoarța Pământului s-a deplasat, mutând și continentul Atlantida, care a devenit astfel Antarctica.

Pe acest continent, care cândva a avut o climă blândă, s-a dezvoltat o civilizație avansată, dar deplasarea bruscă în actuala poziție i-a condamnat la dispariție pe locuitori (atlanți), iar magnificul lor oraș a fost îngropat sub straturi de gheață.

Teoria lui Hapgood a apărut înainte ca lumea științifică să dobândească o înțelegere deplină a tectonicii plăcilor, ceea ce i-a invalidat, în mare parte, ideea.

4. Povestea Atlantidei a fost o simplă repovestire a potopului din Marea Neagră

Această teorie presupune că Atlantida însăși este o ficțiune, dar povestea dispariției sale a fost inspirată de un eveniment istoric real: străpungerea Bosforului de către Marea Mediterană și inundarea ulterioară a Mării Negre, în jurul anului 5600 î.e.n.

La acea vreme, Marea Neagră era un lac de apă dulce cu jumătate din dimensiunea actuală. Valurile de zeci de metri înălțime care s-au revărsat într-o perioadă scurtă, poate mai puțin de un an, au distrus civilizațiile care înfloriseră de-a lungul țărmului.

Pe măsură ce locuitorii din regiune s-au împrăștiat, au răspândit povești despre potop și este posibil să fi dus – mii de ani mai târziu – la relatarea lui Platon despre Atlantida.

5. Atlantida este povestea civilizației minoice, care a înflorit în insulele grecești în jurul anilor 2500-1600 î.e.n.

Una dintre cele mai recente teorii cu privire la Atlantida se referă la civilizația care a înflorit pe insulele grecești Creta și Thera (în prezent Santorini) în urmă cu mai bine de 4.000 de ani: minoicii, numiți după legendarul rege Minos.

Considerați a fi prima mare civilizație europeană, minoicii au construit palate splendide și drumuri pavate și au fost primii europeni care au folosit un alfabet (scrierea Liniară A).

Cu toate acestea, la apogeul puterii lor, minoicii au dispărut brusc din istorie – un mister care a alimentat credința într-o legătură între această mare civilizație condamnată și Atlantida lui Platon.

Istoricii cred că, în jurul anului 1600 î.e.n., un cutremur foarte puternic a zguduit insula vulcanică Thera, declanșând o erupție care a aruncat în atmosferă 10 milioane de tone de rocă, cenușă și gaze.

Tsunami-urile care au urmat erupției au fost suficient de mari pentru a nimici orașele minoice din întreaga regiune, un dezastru care este posibil să-i fi făcut pe minoici vulnerabili în fața invadatorilor din Grecia continentală.

6. Atlantida nu a existat, Platon a inventat-o

În zilele noastre, mulți istorici și oameni de știință au ajuns la concluzia că relatarea lui Platon despre regatul pierdut al Atlantidei a fost fictivă.

Potrivit acestei teorii, filosoful grec a inventat Atlantida; a fost viziunea lui asupra unei civilizații ideale și a intenționat ca textul despre dispariția ei să fie un avertisment cu privire la zeii care pedepsesc orgoliul uman supradimensionat.

În afara dialogurilor lui Platon, nu există nicio mențiune scrisă despre Atlantida, în niciunul dintre numeroasele alte texte care s-au păstrat din Grecia antică.

Mai mult, în ciuda progreselor moderne în domeniul oceanografiei și al cartografierii fundului oceanelor, nu a fost găsită niciodată vreo urmă care să arate că a existat cândva o mare civilizație, înghițită cu totul de ape.

***

 Linh Phuoc, templul vietnamez construit din 12.000 de sticle de bere

Pagoda Linh Phuoc este o adevărată operă de artă realizată din materiale reciclate, în mare parte din sticlă, dar și din resturi de teracotă și porțelan.

Și nu este de mirare că o mare parte din materialul de construcție provine din 12.000 de sticle de bere reciclate. Vietnamezii sunt unii dintre cei mai mari consumatori de bere din lume.

Acest templu budist unic nu este doar un așezământ de cult, ci este și un spațiu artistic. Figurile și mozaicurile sale originale, care spun povestea lui Buddha de la naștere până la atingerea stării de nirvana, ar putea părea, datorită esteticii, secvențe dintr-un film sau chiar o parte a moștenirii arhitecturale a marelui Antoni Gaudí.

Cunoscută în vietnameză drept Chua Ve Chai, care înseamnă „sticle sparte”, pagoda este dovada clară că reciclarea poate fi un mare aliat în slujba creativității artistice, în oricare dintre formele sale.

De parcă ar fi un puzzle tridimensional de proporții titanice, zeci de artiști au lucrat la proiectarea și alcătuirea mozaicurilor sale colorate, care îi surprind astăzi pe toți vizitatorii.

Această curioasă pagodă din materiale reciclate este situată la aproximativ 10 kilometri de centrul localității Da Lat, orașul vietnamez al florilor, unul dintre cele mai vizitate din această țară.

Este o adevărată oază de calm, înconjurată de cascade, lacuri și câmpuri de flori. Este o enclavă care se mândrește cu un climat temperat și rece chiar dacă se află în sudul Vietnamului.

Prin urmare, această regiune este cunoscută drept țara primăverii veșnice. Nu totul în Vietnam este haos și trafic infernal ca în Hanoi sau Ho Și Min.

Majoritatea turiștilor care vizitează astăzi Da Lat sunt vietnamezi, chinezi și alți asiatici, motiv pentru care acest templu încă trece neobservat de mulți vizitatori occidentali.

Cu toate acestea, eforturile de promovare a turismului dau roade și atât regiunea, cât și acest templu, în special, încep deja să apară în rutele vesticilor care vizitează Vietnamul.

Vizitarea acestui templu este o adevărată încântare pentru ochi. Primul lucru care îți atrage atenția este uriașul dragon de 49 de metri care încununează intrarea.

În budism, dragonii simbolizează puterea și prosperitatea. Nu mai puțin de 12.000 de sticle de bere de sticlă au fost utilizate pentru construcția sa.

Pereții, tavanele și structurile creaturilor mitologice care pot fi văzute în templu, precum și turnurile acestuia, sunt realizate și cu bucăți de sticlă, pe lângă porțelan și teracotă.

Linh Phuoc găzduiește și o statuie Bodhisattva cu înălțimea de 18 metri, care este decorată cu 600.000 de flori nemuritoare, stabilind un record mondial.

Dimensiunea sa este ieșită din comun, iar faptul că este acoperită cu atâtea flori de sticlă nu face decât să contribuie la impresia de grandoare pe care o lasă vizitatorului.

Iar lucrurile nu se opresc aici. Acest templu are omologate 11 recorduri în Vietnam, cum ar fi al celui mai înalt turn din țară, la 36 de metri înălțime, sau al celui mai mare clopot.

Deși materialele reciclate sunt din ce în ce mai des întâlnite la clădiri, monumente și sculpturi, adevărul este că în Asia de Sud-Est nu sunt la fel de comune ca în alte părți ale lumii.

Asta nu înseamnă că sunt imposibil de găsit. De fapt, cel mai vizitat oraș din lume, Bangkok, se mândrește cu faptul că are unul dintre cele mai admirate temple budiste, Wat Arun, construit cu bucăți de porțelan chinezesc, rămase de pe vremea când se făcea negoț cu astfel de produse.

Desigur, templul din Vietnam ar putea fi singurul (sau unul dintre puținele) construit din sticle de bere. Este un lucru cu adevărat curios, mai ales pentru un edificiu religios.

În acest fel, oarecum poetic, o parte din esența Vietnamului a fost imortalizată în zidurile pagodei, deoarece în această țară berea este o instituție, o băutură cu rădăcini adânci în cultura populară.

***

 Cea mai grea cumpănă din viața lui Panait Istrati

“Din Octombrie 1920 până în Ianuarie 1921, trece prin zile grele. Caută zadarnic un adăpost și o bucată de pâine, fiind gata să facă orice. Noaptea, se introduce pe furiș într-o vilă nelocuită de pe bulevardul Cimiez și doarme în bucătărie, pe ciment, cu bocceaua sub cap. Un om de suflet, fabricantul de țigări Monnier, îi dă în schimbul unei jumătăți de zi de lucru, un pat și o mâncare caldă… De Paști 1921, L’Humanité publică o nuvelă a sa, “Nicolaï Tziganou”, semnată P. I. Delabrăila, și un articol “Pour Christian Rackovsky”, cu numele său. Dar, nici aici nu rămâne, se ceartă, și își reia vagabondajul pe Promenade des Anglais, cu aparatul fotografic în mână și umbra foamei după el…

Într-o zi, un “coleg” de pensiune, Josue Jehouda, îi vorbește despre Romain Rolland ca despre un samaritean al învinșilor. În paginile biblicului “Jean Cristophe”, Istrati se reface, aprinde făcliile unor proaspete năzuințe, își adună ultimele puteri și nădejdi pentru izbăvirea visată. Și-i scrie lui Romain Rolland drama zăpăcitei sale vieți. Scrisoarea ajunge la Villeneuve, dar la câteva ore după plecarea lui Rolland spre Paris. Se întoarce nedezlipită.

Întreg eșafodajul de speranțe i se năruie cu zgomot. Nimic din frumusețea vieții nu-l mai atrage. Dezgustat de sărăcia sufletească a oamenilor din jur, își târăște monoton zilele, pasiv, până când într-o zi, ca să nu se sufoce, își deschide beregata cu un brici, într-un parc din Nisa… Iată cum istorisește drama un martor ocular, în ziarul local “Le petit niçois” din 4 Ianuarie 1921:

„Supusul român Gherasim Istrati, în vârstă de 36 ani, de meserie zugrav, domiciliat în str. Marreau 15, a încercat să se sinucidă, tăindu-și beregata cu un brici. Nenorocitul s-a prăbușit peste grilajul grădiniței ce înconjoară monumentul. Din cauza rănii teribile, a pierdut sânge din abundență, suferind îngrozitor. Trecătorii, viu impresionați de acest gest tragic, s-au strâns în jurul nenorocitului. Unul dintre ei dădu fuga la poliție, când ar fi fost mai simplu să urce sinucigașul într-o mașină și să-l ducă la spital. După o jumătate de oră, a venit poliția, care l-a transportat în grabă la spitalul St. Roche, unde-i dădu grabnice îngrijiri. Pierderea multă de sânge dă puține șanse că va scăpa cu viață. Printre hârtiile sinucigașului s-a găsit o scrisoare în care declară că se sinucide ca să scape de grijile morale și materiale”.

Ori de câte ori își aducea aminte de acest episod dramatic și culminant al vieții sale, tristețea i se așternea pe față. Mi-a spus, într-o seară: “Auzeam și simțeam totul, deși mă prăvălisem peste grilajul parcului. Când fui ridicat de jos, capul mi se dădu pe spate, din cauza rănii teribile ce-mi făcusem. Unul dintre doctori șopti: “E mort!” Aceste două cuvinte seci, categorice, mă răscoliră ca un fulger, din creștet până-n tălpi, adunând fărâma de vitalitate risipită în trupu-mi golit de sânge. Voiam să le spun că trăiesc, că nu murisem. Fălcile, pleoapele, mâinile, îmi atârnau ca înțepenite. Sufletul meu însă trăia și se zbătea vijelios. Groaza c-am să fiu îngropat de viu sau autopsiat îmi dădu chinuri năprasnice, dor năvalnic de-a trăi și o spaimă de moarte, de întunerec, vecină cu halucinația”…

Se însănătoșește cu greu. Între timp, un prieten, Fernand Després, trimite lui Romain Rolland scrisoarea lui Istrati; acesta, emoționat de cuprinsul ei și drama petrecută în parcul din Nisa, îi răspunde, se interesează de sănătatea lui, de necazurile și nădejdile lui și, încetul cu încetul, se înfiripă una din cele mai interesante prietenii literare ale secolului XX…

Cu doi ani înainte de a se sinucide, Panait Istrati primise marea lovitură a destinului: moartea mamei sale, departe de feciorul pentru care se spetise spălând murdăria străinilor. Din cauza războiului, vestea grozavă îl ajunge cu câteva luni mai târziu. O carte poștală, de-acasă, pomenea la sfârșit că “aici noi suntem cu toții bine numai că biata maică-ta a murit în Săptămâna Mare”.

La auzul acestui “numai că” Panait trăiește febra nebuniei. Săptămâni întregi i se pierde urma; rătăcește bezmetic pe drumuri neumblate, în munții Elveției, fără să-și dea seama ce se petrece cu sine… Murise singurul liman al vieții sale chinuite, unde el, vagabondul hăituit, își putea dezmorți, din când în când, ciolanele rebegite și sufletul rănit…

Dar bagheta miraculoasă a uriașului de la Villeneuve avea să dea o orientare neașteptată pașilor șovăielnici ai vagabondajului însângerat.

Romain Rolland! Nobilă și ideală figură de integru slujitor pe altarul Prieteniei. Entuziast și totuși sobru dătător de speranțe: miracol asemănător resuscitării pasării Phoenix. Din cenușa îndoielilor și a suferințelor de până ieri, Panait Istrati reînvie, tumultos, revărsând cu generozitate, experiența celor patruzeci de ani de Golgotă și răstignire voluntară printre oameni.

Încă de la primele scrisori, Romain Rolland îl sfătuiește să pună mâna pe condei și să scrie.

“Se află în d-ta o vitalitate fără pereche; porți în amintirea d-tale comori ale umanității. Profită de oră care trece; aruncă pe hârtie tot ceea ce poți din acea lume care se agită în fundul sufletului d-tale. Profită, profită, câtă vreme demonul vital este în d-ta”.

Și Panait Istrati șovăie. Oriental, pasionat, ar vrea mai întâi să-și depene of-urile existenței, să se tăvălească și să întârzie în alinarea ce ți-o dă prietenia împărtășită; Romain Rolland este neînduplecat. Într-o zi îi scrie: “Aștept de la d-ta opera, nu lamentările”. Scurt, ca un ordin. Și Panait se supune.

Va scrie și încă, în franțuzește. Retras în subsolul cizmarului Ionescu, începe să-și reconstituie filmul miraculoasei și dureroasei sale vieți. Chira Chiralina, Moș Anghel, Haiducii, cresc pe pagini, cu înfățișare de epopee și capodoperă. Romain Rolland le citește, îi dă lecții de gramatică franceză, le apreciază:

“Unele din povestirile d-tale sunt tot așa de valoroase ca cele mai bune ale lui Gorki sau chiar ca povestirile populare ale lui Tolstoi”…

După ce scrie Chira și Moș Anghel, Panait Istrati își reia meseria de fotograf. Romain Rolland încearcă publicarea lor, întâi în Elveția, într-o “Bibliotecă mondială”. Nu reușește. Se hotărăște publicarea Chirei în revista Europe, fapt care se întâmplă la 15 August 1923. Cartea apare apoi la editura pariziană Rieder, care-i cumpără exclusivitatea întregii opere ce avea s-o scrie.

Emoționant este episodul apariției Chirei. În vremea aceea autorul ei se afla la Saint Malo, unde se lupta din răsputeri cu mizeria.

“Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viață regulată și demnă, o transformasem într-o zlătăriță de șapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu brațele rănite de soare. În seara de 14 August, de multă amărăciune, ne-am culcat nemâncați, deși mai aveam vreo zece franci, plata odăii pe încă o noapte. Speram să fac a doua zi vreo câțiva clienți, pe malul mării și să mai lungesc agonia. Dar, în ziua următoare, douăsprezece mii de exemplare din revista Europe plecau să anunțe un nou nume în literatura franceză, în timp ce autorul Chirei Chiralina, dumnezeiește prefațat pe două pagini din fruntea revistei, se întorcea acasă doar cu cincisprezece franci în buzunar, când întreținerea noastră, a amândurora pe o zi, costa de patru ori suma asta! Acum era dezastru. Eu, învățat cu necazurile, mă mai țineam drept și scuipam soarta în obraz, ca moș Anghel. Femeia, însă, nu se mai potolea din tânguieli. Dezgustat, ies în oraș să-mi vând aparatele, când la vitrina unei librării, zăresc revista cu numele lui Rolland în frunte, urmat de al meu. Am dat patru franci și am cumpărat-o. Și, am citit prefața lui Rolland, plângând cu hohote pe meterezurile uriașe, zidite de Vauban, de unde-mi venea să mă arunc în mare, ca să nu mai existe, pentru mine, nici prefețe scrise de oameni mari, nici fotografie cu drame nebănuite și nici omenire nesimțitoare”…

Situația sa materială se ameliorează însă. Pentru povestea Chirei, apărută în Europe, editorul îi trimite patru sute douăzeci de franci, drepturi de autor. Chira intră sub tipar la Rieder. La 25 Octombrie 1924, Romain Rolland îl primește, acasă la el, pe Panait Istrati. “Am pășit în biroul său, spunea Istrati, calm, și-am dat peste un om cu privirea deschisă, cu fața luminată de un zâmbet serios și care mi-a zis, cu brațele întinse: “Iată-te, în sfârșit, Istrati. Ard de nerăbdarea să te ascult”… Vorbesc despre prietenie, despre Jean-Richard Bloch și Leon Bazalgette, care vor revedea franțuzeasca manuscriselor sale, date la tipar, își promit să se mai vadă și să-și scrie, cât mai des…

Scrisorile dintre Panait Istrati și Romain Rolland sunt capodopere ale genului. Ele, singure, ar putea alcătui un volum de istorie politică și socială, ca să nu mai vorbim de minunatele pagini unde prietenul se spovedește celuilalt prieten. Și deși spațiul acestei plachete este restrâns, vom reda câteva din rândurile lui Romain Rolland către Istrati. Iată, de pildă, scrisoarea prin care Rolland răspunde sinucigașului de la Nisa, la rândurile trimise prin Fernand Desprès, la 15 Martie 1921:

“Îți răspund nu numai pentru că suferi și scrisoarea d-tale m-a mișcat. Nu. Mai degrabă, pentru că văd strălucind prin fulgere, focul divin al Sufletului. Mă întrebi asupra viitorului omenirii? Nu sunt un profet, ci un om cu picioarele pe pământ, care nu face preziceri. Dar, iată ce cred: mai întâi, viitorul omenirii nu este predestinat. Victoria sau prăbușirea umanității nu e scrisă dinainte. Ea se face cu fiecare zi ce trece. Ea depinde de fiecare din noi, de fiecare din cei care poartă în ei ceva din scânteierea Marei Forțe. Iată deci un motiv suficient ca să nu capitulezi niciodată, atâta vreme cât viața se mai zbate în d-ta. E foarte posibil ca să eșuăm. Dar nu putem ști niciodată dacă am eșuat. Nimic nu se pierde în Univers. Oricum, cel care se simte incendiat de o credință, de un ideal, trebuie să trăiască, să se zbată, ca să fie sigur că această credință sau ideal, arde și în alte suflete… Dar asta nu-i totul: trebuie să ne obișnuim ca să vedem mai sus, mai departe, decât umanitatea. Victorie sau prăbușire, noi știm că, într-o zi, umanitatea va muri. Și ce înseamnă oare victoria de-o clipă față de măreția necuprinsă a morții? D-ta care cunoști destul gustul acesteia, d-ta care ai avut suprema durere de-a pierde ca și mine – și în același timp – (Aprilie 1919), mama, nu te poți mulțumi doar cu acea nădejde despre mai bine, proiectată în viitor. Trebuie ca să simți eternitatea, care se află în prezent, în fiece clipă a prezentului, ascunsă sub un munte de suferință și josnicie. Dar, ea se află acolo, întotdeauna. Se știe. Și adesea, lumina ei străbate afară. Conștiința acestui suflet cosmic – (care se află în d-ta; asta ți-o văd din cele ce-mi scrii) – dă o mare stăpânire gândirii.

Oricare ar fi grija luptei omenești, nu poate fi prăbușire pentru spiritul care a simțit, fie și o clipă, atingerea cu eternitatea. Nu te da în voia deznădejdii. Nu trebuie să părăsești această viață, înainte de-a epuiza încercările să realizezi în opere, ce vor supraviețui visurilor, viețile dispărute, însăși pasiunile al căror lăcaș ai fost chiar d-ta. Curaj.

Extras din volumul lui Alexandru Talex, „Panait Istrati, Cartea cu vieți ilustre”, Editura Vremea, 1944

"""

 "Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora".

- Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle