***

 Top 6 teorii despre Atlantida: din Marea Neagră în Triunghiul Bermudelor

Atlantida a fost presupusă o insulă menționată pentru prima dată de filosoful grec antic Platon în dialogurile sale „Timaeus” și „Critias”. Potrivit lui Platon, Atlantida a fost baza unei civilizații foarte avansate, care a existat cu multe mii de ani înainte de epoca lui și care se afla dincolo de Coloanele lui Hercule (actuala Strâmtoare Gibraltar).

Se spunea că Atlantida era un paradis, cu o societate extrem de avansată din punct de vedere tehnologic și o cultură dezvoltată atât din punct de vedere intelectual, cât și moral.

Cu toate acestea, Atlantida a fost în cele din urmă distrusă într-o mare catastrofă, iar locul în care aceasta a înflorit cândva nu a fost descoperit niciodată.

Mulți oameni au încercat să localizeze Atlantida sau să găsească dovezi ale existenței sale, dar până în prezent nimeni nu a avut succes. Povestea Atlantidei dăinuie, așadar, de mii de ani, inspirând până azi numărate opere de ficțiune, inclusiv cărți, filme și emisiuni de televiziune.

1. Atlantida a fost un continent care s-a scufundat brusc în Atlantic

Ideea că Atlantida a fost un loc real, și nu doar o legendă inventată de Platon, a fost popularizată abia la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În cartea sa din 1882, „Atlantida, lumea antediluviană”, scriitorul Ignatius Donnelly susținea că realizările lumii antice (cum ar fi metalurgia, alfabetul și agricultura) trebuie să fi fost transmise de o civilizație avansată anterioară, deoarece anticii nu erau suficient de sofisticați pentru a le fi dezvoltat pe toate pe cont propriu.

Potrivit presupunerii că Oceanul Atlantic avea doar câteva sute de metri adâncime, Donnelly a descris un continent care s-a scufundat exact în locul despre care Platon a spus că a avut loc cataclismul: în Oceanul Atlantic, în apropierea Coloanelor lui Hercule, cele două stânci care marchează intrarea în Strâmtoarea Gibraltar.

La mult timp după ce oceanografia modernă și o mai bună înțelegere a tectonicii plăcilor au arătat că teza lui Donnelly privind apele în mișcare nu se susține, unii continuă să se agațe de această teorie.

2. Atlantida a fost înghițită de Triunghiul Bermudelor

Inspirați de Donnelly, mulți scriitori de mai târziu i-au dezvoltat teoriile și au adăugat propriile lor speculații cu privire la locul în care ar fi putut fi Atlantida.

Unul dintre acești scriitori a fost Charles Berlitz, nepotul fondatorului cunoscutelor școli de limbi străine și autor al multor cărți despre fenomenele paranormale.

În anii 1970, Berlitz a susținut că Atlantida a fost un continent real situat în largul Insulelor Bahamas, care a căzut victimă faimosului Triunghi al Bermudelor, o regiune din Atlantic în care au dispărut mai multe nave în circumstanțe misterioase.

Susținătorii acestei teorii indică drept dovadă descoperirea a ceea ce par a fi ziduri și străzi găsite în largul coastei Bimini, deși oamenii de știință au evaluat aceste structuri și au constatat că sunt formațiuni naturale din piatră.

3. Atlantida a fost Antarctica

O altă teorie – aceea că Atlantida a fost, de fapt, o versiune mult mai caldă a ceea ce este acum Antarctica – se bazează pe munca lui Charles Hapgood, a cărui carte din 1958, „Crusta schimbătoare a Pământului” a avut o prefață scrisă de Albert Einstein.

Potrivit lui Hapgood, în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, scoarța Pământului s-a deplasat, mutând și continentul Atlantida, care a devenit astfel Antarctica.

Pe acest continent, care cândva a avut o climă blândă, s-a dezvoltat o civilizație avansată, dar deplasarea bruscă în actuala poziție i-a condamnat la dispariție pe locuitori (atlanți), iar magnificul lor oraș a fost îngropat sub straturi de gheață.

Teoria lui Hapgood a apărut înainte ca lumea științifică să dobândească o înțelegere deplină a tectonicii plăcilor, ceea ce i-a invalidat, în mare parte, ideea.

4. Povestea Atlantidei a fost o simplă repovestire a potopului din Marea Neagră

Această teorie presupune că Atlantida însăși este o ficțiune, dar povestea dispariției sale a fost inspirată de un eveniment istoric real: străpungerea Bosforului de către Marea Mediterană și inundarea ulterioară a Mării Negre, în jurul anului 5600 î.e.n.

La acea vreme, Marea Neagră era un lac de apă dulce cu jumătate din dimensiunea actuală. Valurile de zeci de metri înălțime care s-au revărsat într-o perioadă scurtă, poate mai puțin de un an, au distrus civilizațiile care înfloriseră de-a lungul țărmului.

Pe măsură ce locuitorii din regiune s-au împrăștiat, au răspândit povești despre potop și este posibil să fi dus – mii de ani mai târziu – la relatarea lui Platon despre Atlantida.

5. Atlantida este povestea civilizației minoice, care a înflorit în insulele grecești în jurul anilor 2500-1600 î.e.n.

Una dintre cele mai recente teorii cu privire la Atlantida se referă la civilizația care a înflorit pe insulele grecești Creta și Thera (în prezent Santorini) în urmă cu mai bine de 4.000 de ani: minoicii, numiți după legendarul rege Minos.

Considerați a fi prima mare civilizație europeană, minoicii au construit palate splendide și drumuri pavate și au fost primii europeni care au folosit un alfabet (scrierea Liniară A).

Cu toate acestea, la apogeul puterii lor, minoicii au dispărut brusc din istorie – un mister care a alimentat credința într-o legătură între această mare civilizație condamnată și Atlantida lui Platon.

Istoricii cred că, în jurul anului 1600 î.e.n., un cutremur foarte puternic a zguduit insula vulcanică Thera, declanșând o erupție care a aruncat în atmosferă 10 milioane de tone de rocă, cenușă și gaze.

Tsunami-urile care au urmat erupției au fost suficient de mari pentru a nimici orașele minoice din întreaga regiune, un dezastru care este posibil să-i fi făcut pe minoici vulnerabili în fața invadatorilor din Grecia continentală.

6. Atlantida nu a existat, Platon a inventat-o

În zilele noastre, mulți istorici și oameni de știință au ajuns la concluzia că relatarea lui Platon despre regatul pierdut al Atlantidei a fost fictivă.

Potrivit acestei teorii, filosoful grec a inventat Atlantida; a fost viziunea lui asupra unei civilizații ideale și a intenționat ca textul despre dispariția ei să fie un avertisment cu privire la zeii care pedepsesc orgoliul uman supradimensionat.

În afara dialogurilor lui Platon, nu există nicio mențiune scrisă despre Atlantida, în niciunul dintre numeroasele alte texte care s-au păstrat din Grecia antică.

Mai mult, în ciuda progreselor moderne în domeniul oceanografiei și al cartografierii fundului oceanelor, nu a fost găsită niciodată vreo urmă care să arate că a existat cândva o mare civilizație, înghițită cu totul de ape.

***

 Linh Phuoc, templul vietnamez construit din 12.000 de sticle de bere

Pagoda Linh Phuoc este o adevărată operă de artă realizată din materiale reciclate, în mare parte din sticlă, dar și din resturi de teracotă și porțelan.

Și nu este de mirare că o mare parte din materialul de construcție provine din 12.000 de sticle de bere reciclate. Vietnamezii sunt unii dintre cei mai mari consumatori de bere din lume.

Acest templu budist unic nu este doar un așezământ de cult, ci este și un spațiu artistic. Figurile și mozaicurile sale originale, care spun povestea lui Buddha de la naștere până la atingerea stării de nirvana, ar putea părea, datorită esteticii, secvențe dintr-un film sau chiar o parte a moștenirii arhitecturale a marelui Antoni Gaudí.

Cunoscută în vietnameză drept Chua Ve Chai, care înseamnă „sticle sparte”, pagoda este dovada clară că reciclarea poate fi un mare aliat în slujba creativității artistice, în oricare dintre formele sale.

De parcă ar fi un puzzle tridimensional de proporții titanice, zeci de artiști au lucrat la proiectarea și alcătuirea mozaicurilor sale colorate, care îi surprind astăzi pe toți vizitatorii.

Această curioasă pagodă din materiale reciclate este situată la aproximativ 10 kilometri de centrul localității Da Lat, orașul vietnamez al florilor, unul dintre cele mai vizitate din această țară.

Este o adevărată oază de calm, înconjurată de cascade, lacuri și câmpuri de flori. Este o enclavă care se mândrește cu un climat temperat și rece chiar dacă se află în sudul Vietnamului.

Prin urmare, această regiune este cunoscută drept țara primăverii veșnice. Nu totul în Vietnam este haos și trafic infernal ca în Hanoi sau Ho Și Min.

Majoritatea turiștilor care vizitează astăzi Da Lat sunt vietnamezi, chinezi și alți asiatici, motiv pentru care acest templu încă trece neobservat de mulți vizitatori occidentali.

Cu toate acestea, eforturile de promovare a turismului dau roade și atât regiunea, cât și acest templu, în special, încep deja să apară în rutele vesticilor care vizitează Vietnamul.

Vizitarea acestui templu este o adevărată încântare pentru ochi. Primul lucru care îți atrage atenția este uriașul dragon de 49 de metri care încununează intrarea.

În budism, dragonii simbolizează puterea și prosperitatea. Nu mai puțin de 12.000 de sticle de bere de sticlă au fost utilizate pentru construcția sa.

Pereții, tavanele și structurile creaturilor mitologice care pot fi văzute în templu, precum și turnurile acestuia, sunt realizate și cu bucăți de sticlă, pe lângă porțelan și teracotă.

Linh Phuoc găzduiește și o statuie Bodhisattva cu înălțimea de 18 metri, care este decorată cu 600.000 de flori nemuritoare, stabilind un record mondial.

Dimensiunea sa este ieșită din comun, iar faptul că este acoperită cu atâtea flori de sticlă nu face decât să contribuie la impresia de grandoare pe care o lasă vizitatorului.

Iar lucrurile nu se opresc aici. Acest templu are omologate 11 recorduri în Vietnam, cum ar fi al celui mai înalt turn din țară, la 36 de metri înălțime, sau al celui mai mare clopot.

Deși materialele reciclate sunt din ce în ce mai des întâlnite la clădiri, monumente și sculpturi, adevărul este că în Asia de Sud-Est nu sunt la fel de comune ca în alte părți ale lumii.

Asta nu înseamnă că sunt imposibil de găsit. De fapt, cel mai vizitat oraș din lume, Bangkok, se mândrește cu faptul că are unul dintre cele mai admirate temple budiste, Wat Arun, construit cu bucăți de porțelan chinezesc, rămase de pe vremea când se făcea negoț cu astfel de produse.

Desigur, templul din Vietnam ar putea fi singurul (sau unul dintre puținele) construit din sticle de bere. Este un lucru cu adevărat curios, mai ales pentru un edificiu religios.

În acest fel, oarecum poetic, o parte din esența Vietnamului a fost imortalizată în zidurile pagodei, deoarece în această țară berea este o instituție, o băutură cu rădăcini adânci în cultura populară.

***

 Cea mai grea cumpănă din viața lui Panait Istrati

“Din Octombrie 1920 până în Ianuarie 1921, trece prin zile grele. Caută zadarnic un adăpost și o bucată de pâine, fiind gata să facă orice. Noaptea, se introduce pe furiș într-o vilă nelocuită de pe bulevardul Cimiez și doarme în bucătărie, pe ciment, cu bocceaua sub cap. Un om de suflet, fabricantul de țigări Monnier, îi dă în schimbul unei jumătăți de zi de lucru, un pat și o mâncare caldă… De Paști 1921, L’Humanité publică o nuvelă a sa, “Nicolaï Tziganou”, semnată P. I. Delabrăila, și un articol “Pour Christian Rackovsky”, cu numele său. Dar, nici aici nu rămâne, se ceartă, și își reia vagabondajul pe Promenade des Anglais, cu aparatul fotografic în mână și umbra foamei după el…

Într-o zi, un “coleg” de pensiune, Josue Jehouda, îi vorbește despre Romain Rolland ca despre un samaritean al învinșilor. În paginile biblicului “Jean Cristophe”, Istrati se reface, aprinde făcliile unor proaspete năzuințe, își adună ultimele puteri și nădejdi pentru izbăvirea visată. Și-i scrie lui Romain Rolland drama zăpăcitei sale vieți. Scrisoarea ajunge la Villeneuve, dar la câteva ore după plecarea lui Rolland spre Paris. Se întoarce nedezlipită.

Întreg eșafodajul de speranțe i se năruie cu zgomot. Nimic din frumusețea vieții nu-l mai atrage. Dezgustat de sărăcia sufletească a oamenilor din jur, își târăște monoton zilele, pasiv, până când într-o zi, ca să nu se sufoce, își deschide beregata cu un brici, într-un parc din Nisa… Iată cum istorisește drama un martor ocular, în ziarul local “Le petit niçois” din 4 Ianuarie 1921:

„Supusul român Gherasim Istrati, în vârstă de 36 ani, de meserie zugrav, domiciliat în str. Marreau 15, a încercat să se sinucidă, tăindu-și beregata cu un brici. Nenorocitul s-a prăbușit peste grilajul grădiniței ce înconjoară monumentul. Din cauza rănii teribile, a pierdut sânge din abundență, suferind îngrozitor. Trecătorii, viu impresionați de acest gest tragic, s-au strâns în jurul nenorocitului. Unul dintre ei dădu fuga la poliție, când ar fi fost mai simplu să urce sinucigașul într-o mașină și să-l ducă la spital. După o jumătate de oră, a venit poliția, care l-a transportat în grabă la spitalul St. Roche, unde-i dădu grabnice îngrijiri. Pierderea multă de sânge dă puține șanse că va scăpa cu viață. Printre hârtiile sinucigașului s-a găsit o scrisoare în care declară că se sinucide ca să scape de grijile morale și materiale”.

Ori de câte ori își aducea aminte de acest episod dramatic și culminant al vieții sale, tristețea i se așternea pe față. Mi-a spus, într-o seară: “Auzeam și simțeam totul, deși mă prăvălisem peste grilajul parcului. Când fui ridicat de jos, capul mi se dădu pe spate, din cauza rănii teribile ce-mi făcusem. Unul dintre doctori șopti: “E mort!” Aceste două cuvinte seci, categorice, mă răscoliră ca un fulger, din creștet până-n tălpi, adunând fărâma de vitalitate risipită în trupu-mi golit de sânge. Voiam să le spun că trăiesc, că nu murisem. Fălcile, pleoapele, mâinile, îmi atârnau ca înțepenite. Sufletul meu însă trăia și se zbătea vijelios. Groaza c-am să fiu îngropat de viu sau autopsiat îmi dădu chinuri năprasnice, dor năvalnic de-a trăi și o spaimă de moarte, de întunerec, vecină cu halucinația”…

Se însănătoșește cu greu. Între timp, un prieten, Fernand Després, trimite lui Romain Rolland scrisoarea lui Istrati; acesta, emoționat de cuprinsul ei și drama petrecută în parcul din Nisa, îi răspunde, se interesează de sănătatea lui, de necazurile și nădejdile lui și, încetul cu încetul, se înfiripă una din cele mai interesante prietenii literare ale secolului XX…

Cu doi ani înainte de a se sinucide, Panait Istrati primise marea lovitură a destinului: moartea mamei sale, departe de feciorul pentru care se spetise spălând murdăria străinilor. Din cauza războiului, vestea grozavă îl ajunge cu câteva luni mai târziu. O carte poștală, de-acasă, pomenea la sfârșit că “aici noi suntem cu toții bine numai că biata maică-ta a murit în Săptămâna Mare”.

La auzul acestui “numai că” Panait trăiește febra nebuniei. Săptămâni întregi i se pierde urma; rătăcește bezmetic pe drumuri neumblate, în munții Elveției, fără să-și dea seama ce se petrece cu sine… Murise singurul liman al vieții sale chinuite, unde el, vagabondul hăituit, își putea dezmorți, din când în când, ciolanele rebegite și sufletul rănit…

Dar bagheta miraculoasă a uriașului de la Villeneuve avea să dea o orientare neașteptată pașilor șovăielnici ai vagabondajului însângerat.

Romain Rolland! Nobilă și ideală figură de integru slujitor pe altarul Prieteniei. Entuziast și totuși sobru dătător de speranțe: miracol asemănător resuscitării pasării Phoenix. Din cenușa îndoielilor și a suferințelor de până ieri, Panait Istrati reînvie, tumultos, revărsând cu generozitate, experiența celor patruzeci de ani de Golgotă și răstignire voluntară printre oameni.

Încă de la primele scrisori, Romain Rolland îl sfătuiește să pună mâna pe condei și să scrie.

“Se află în d-ta o vitalitate fără pereche; porți în amintirea d-tale comori ale umanității. Profită de oră care trece; aruncă pe hârtie tot ceea ce poți din acea lume care se agită în fundul sufletului d-tale. Profită, profită, câtă vreme demonul vital este în d-ta”.

Și Panait Istrati șovăie. Oriental, pasionat, ar vrea mai întâi să-și depene of-urile existenței, să se tăvălească și să întârzie în alinarea ce ți-o dă prietenia împărtășită; Romain Rolland este neînduplecat. Într-o zi îi scrie: “Aștept de la d-ta opera, nu lamentările”. Scurt, ca un ordin. Și Panait se supune.

Va scrie și încă, în franțuzește. Retras în subsolul cizmarului Ionescu, începe să-și reconstituie filmul miraculoasei și dureroasei sale vieți. Chira Chiralina, Moș Anghel, Haiducii, cresc pe pagini, cu înfățișare de epopee și capodoperă. Romain Rolland le citește, îi dă lecții de gramatică franceză, le apreciază:

“Unele din povestirile d-tale sunt tot așa de valoroase ca cele mai bune ale lui Gorki sau chiar ca povestirile populare ale lui Tolstoi”…

După ce scrie Chira și Moș Anghel, Panait Istrati își reia meseria de fotograf. Romain Rolland încearcă publicarea lor, întâi în Elveția, într-o “Bibliotecă mondială”. Nu reușește. Se hotărăște publicarea Chirei în revista Europe, fapt care se întâmplă la 15 August 1923. Cartea apare apoi la editura pariziană Rieder, care-i cumpără exclusivitatea întregii opere ce avea s-o scrie.

Emoționant este episodul apariției Chirei. În vremea aceea autorul ei se afla la Saint Malo, unde se lupta din răsputeri cu mizeria.

“Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viață regulată și demnă, o transformasem într-o zlătăriță de șapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu brațele rănite de soare. În seara de 14 August, de multă amărăciune, ne-am culcat nemâncați, deși mai aveam vreo zece franci, plata odăii pe încă o noapte. Speram să fac a doua zi vreo câțiva clienți, pe malul mării și să mai lungesc agonia. Dar, în ziua următoare, douăsprezece mii de exemplare din revista Europe plecau să anunțe un nou nume în literatura franceză, în timp ce autorul Chirei Chiralina, dumnezeiește prefațat pe două pagini din fruntea revistei, se întorcea acasă doar cu cincisprezece franci în buzunar, când întreținerea noastră, a amândurora pe o zi, costa de patru ori suma asta! Acum era dezastru. Eu, învățat cu necazurile, mă mai țineam drept și scuipam soarta în obraz, ca moș Anghel. Femeia, însă, nu se mai potolea din tânguieli. Dezgustat, ies în oraș să-mi vând aparatele, când la vitrina unei librării, zăresc revista cu numele lui Rolland în frunte, urmat de al meu. Am dat patru franci și am cumpărat-o. Și, am citit prefața lui Rolland, plângând cu hohote pe meterezurile uriașe, zidite de Vauban, de unde-mi venea să mă arunc în mare, ca să nu mai existe, pentru mine, nici prefețe scrise de oameni mari, nici fotografie cu drame nebănuite și nici omenire nesimțitoare”…

Situația sa materială se ameliorează însă. Pentru povestea Chirei, apărută în Europe, editorul îi trimite patru sute douăzeci de franci, drepturi de autor. Chira intră sub tipar la Rieder. La 25 Octombrie 1924, Romain Rolland îl primește, acasă la el, pe Panait Istrati. “Am pășit în biroul său, spunea Istrati, calm, și-am dat peste un om cu privirea deschisă, cu fața luminată de un zâmbet serios și care mi-a zis, cu brațele întinse: “Iată-te, în sfârșit, Istrati. Ard de nerăbdarea să te ascult”… Vorbesc despre prietenie, despre Jean-Richard Bloch și Leon Bazalgette, care vor revedea franțuzeasca manuscriselor sale, date la tipar, își promit să se mai vadă și să-și scrie, cât mai des…

Scrisorile dintre Panait Istrati și Romain Rolland sunt capodopere ale genului. Ele, singure, ar putea alcătui un volum de istorie politică și socială, ca să nu mai vorbim de minunatele pagini unde prietenul se spovedește celuilalt prieten. Și deși spațiul acestei plachete este restrâns, vom reda câteva din rândurile lui Romain Rolland către Istrati. Iată, de pildă, scrisoarea prin care Rolland răspunde sinucigașului de la Nisa, la rândurile trimise prin Fernand Desprès, la 15 Martie 1921:

“Îți răspund nu numai pentru că suferi și scrisoarea d-tale m-a mișcat. Nu. Mai degrabă, pentru că văd strălucind prin fulgere, focul divin al Sufletului. Mă întrebi asupra viitorului omenirii? Nu sunt un profet, ci un om cu picioarele pe pământ, care nu face preziceri. Dar, iată ce cred: mai întâi, viitorul omenirii nu este predestinat. Victoria sau prăbușirea umanității nu e scrisă dinainte. Ea se face cu fiecare zi ce trece. Ea depinde de fiecare din noi, de fiecare din cei care poartă în ei ceva din scânteierea Marei Forțe. Iată deci un motiv suficient ca să nu capitulezi niciodată, atâta vreme cât viața se mai zbate în d-ta. E foarte posibil ca să eșuăm. Dar nu putem ști niciodată dacă am eșuat. Nimic nu se pierde în Univers. Oricum, cel care se simte incendiat de o credință, de un ideal, trebuie să trăiască, să se zbată, ca să fie sigur că această credință sau ideal, arde și în alte suflete… Dar asta nu-i totul: trebuie să ne obișnuim ca să vedem mai sus, mai departe, decât umanitatea. Victorie sau prăbușire, noi știm că, într-o zi, umanitatea va muri. Și ce înseamnă oare victoria de-o clipă față de măreția necuprinsă a morții? D-ta care cunoști destul gustul acesteia, d-ta care ai avut suprema durere de-a pierde ca și mine – și în același timp – (Aprilie 1919), mama, nu te poți mulțumi doar cu acea nădejde despre mai bine, proiectată în viitor. Trebuie ca să simți eternitatea, care se află în prezent, în fiece clipă a prezentului, ascunsă sub un munte de suferință și josnicie. Dar, ea se află acolo, întotdeauna. Se știe. Și adesea, lumina ei străbate afară. Conștiința acestui suflet cosmic – (care se află în d-ta; asta ți-o văd din cele ce-mi scrii) – dă o mare stăpânire gândirii.

Oricare ar fi grija luptei omenești, nu poate fi prăbușire pentru spiritul care a simțit, fie și o clipă, atingerea cu eternitatea. Nu te da în voia deznădejdii. Nu trebuie să părăsești această viață, înainte de-a epuiza încercările să realizezi în opere, ce vor supraviețui visurilor, viețile dispărute, însăși pasiunile al căror lăcaș ai fost chiar d-ta. Curaj.

Extras din volumul lui Alexandru Talex, „Panait Istrati, Cartea cu vieți ilustre”, Editura Vremea, 1944

"""

 "Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora".

- Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle

***

 Ce ne așteaptă la iarnă:

"La ora 08:49 dimineaţa, la uşa garsonierei lui Mircea s-au auzit puternice bătăi:

- Deschideţi, poliţia termică!

Buimac, Mircea deschise uşa şi o echipă intră în vestibul, cu nişte aparate de măsură.

- Exact cum am depistat cu camera termică din maşina noastră de patrulă: aveţi 21 de grade în apartament. Mai sunteţi şi în pantaloni scurţi.

- Dar... dar... îmi pregăteam micul dejun. Mi-am... mi-am fiert nişte spaghete. E-e normal să se încălzească puţin casa... de la abur, ştiţi?

- Gătiţi cu gaz?

- Jur că-l urăsc pe Putin! Spaghetele au fost fierte cu metan european din butelie, provenit din ferme europene, de la oi şi vaci hrănite cu furaj european, la standarde europene.

- Spaghetele sunt cu făină de greieri?

- Bineînţeles, nici n-aş putea concepe altfel.

- Aveţi steagul Ucrainei deasupra patului?

- Să trăiţi, am şi prosoape de baie cu acesta!

- În regulă. Veţi primi doar un avertisment. Când mai gătiţi, deschideţi geamul, să mai intre nişte frig în casă, altfel se face prea cald şi riscaţi amendă. O zi bună."

***

 Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze Munții Carpați, la Mănăstirea Văratec, judetul Neamt. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu.

În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.”

În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizată la spitalul comitetului regional de acțiune de lângă prefectura din Tecuci.

Munca ei a fost remarcată de superiori, astfel că tânăra a primit o uniformă militară și a fost mobilizată aproape de linia frontului, la Mărășești, unde a primit gradul de sublocotenent.

Călugărița a lucrat inițial ca asistentă medicală în spital, dar curând a ajuns în tranșeele din prima linie a frontului, asistând la evacuarea răniților și transportarea acestora în trenurile sanitare.

În vara anului 1917, în timpul Bătăliei de la Mărășești, în timp ce a urcat pe un tren militar care îi transporta pe răniții de la Mărășești la Vaslui și Iași, a fost grav rănită în zona coapsei stângi și a fost transportată pentru operație la Iași. Impresionați de cunoștințele ei medicale, medicii i-au recomandat să rămână la Spitalul nr. 271 din Iași, condus de profesorul Dimitrie Gerota.

După izbucnirea epidemiei de tifos exantematic în Iași, doctorul Gerota a rugat-o să rămână alături de el, spunându-i: „După dumneata n-are cine să plângă”, iar ea a acceptat.

După război Maica Mina s-a întors la Mănăstirea Văratec, cu conștiința împăcată: „Noi, călugărițele și călugării, ne-am pus în nesiguranța vieții… pentru țară și am slujit cu credință și am mers în război cu toată conștiința, în ajutorul răniților pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferință… Ne-am împlinit datoria nu ca niște oameni, ci ca ostași ai Domnului și ai țării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului.”

După moartea mătușii sale în 1923, Maica Mina s-a mutat la Mănăstirea Nămăești, în Argeș, iar în anii ’30, cu acordul Patriarhului Miron Cristea, s-a înscris la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta“ din București.

În momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Maica Mina avea 45 de ani. A fost mobilizată din nou și trimisă la spitalul din Câmpulung Muscel, devenind membră a „Asociației surorilor de caritate de război din România“ a „Corpului luptătorilor naționaliști“.

În 1968, Maica Mina a fost distinsă cu Medalia Virtutea ostășească – Clasa I în fața Mausoleului de la Mărășești, alături de alți veterani ai Primului Război Mondial.

Călugărița sublocotenent Marina Hociotă murit pe 9 iulie 1977 la Mănăstirea Nămăești, la vârsta de 80 de ani.

***

 Într-o zi, în timp ce viţeluşul se juca cu purceluşii în curte, vaca îşi striga băiatul:

- Vino imediat în casă!

Ajuns lângă mama lui, aceasta continuă:

- De câte ori nu ţi-am mai spus să nu te mai joci cu ăia?

Viţeluşul:

– Dar mamă…

Vaca:

– Nimic! Tatăl lor este un porc!

Viţeluşul:

– Bine, mamă, dar şi tu eşti o vacă!

Vaca:

– Da, dar tatăl tău e veterinar!