***

 ELISABETA I A ANGLIEI

Pe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:

— Eu nu pot să fiu decât rege!

Moartea (1603) i s-a tras de la un flegmon infectat, despre care nu se ştie nici până astăzi dacă a fost de natură tuberculoasă sau o septicemie pornită de la un focar situat la nivelul laringelui. A refuzat în timpul bolii să stea în pat şi zăcea întinsă pe nişte perne aşezate direct pe pardoseala camerei, aşa cum o reprezintă de altfel o compoziţie a pictorului Paul Delaroche. Agonia i-a fost lungă, chinuitoare pe aproape toată perioada de iarnă a anului 1603. Se afla când pradă unor accese de furie, când sfâşiată de durere şi leşina. în ciuda acestor stări alternative, a rămas lucidă până în ultimul moment; a cerut să nu fie îmbălsămată şi când a simţit că sfârşitul i se apropie, întrebată fiind de lordul Cecil pe cine desemnează ca succesor, pretendenţii fiind numeroşi, ea a mai apucat să şoptească:

— Un rege ca mine!

Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, cea de a doua din cele şase soţii avute de acesta. Ea nu a avut parte de o tinereţe fericită: avea trei ani când tatăl său a ordonat să-i fie decapitată mama, învinuind-o de adulter şi treisprezece ani când i-a murit tatăl. De la părintele său – despre care trebuie să spunem că a avut în acelaşi timp mai multe amante – a moştenit cruzimea şi inteligenţa, iar de la mama sa, o nevoie maladivă de adulare.

Cum nu era decât pe locul trei în succesiunea la tron, nu a ajuns la coroană decât la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, după Maria Tudor şi Eduard al VI-lea. Ajunsă regină, s-a dovedit nu numai de o energie neobişnuită, ci şi extrem de autoritară, restabilind anglicanismul ca religie oficială. A ordonat, printre altele, execuţia Mariei Stuart şi a contelui de Essex, manifestând din plin cu acest prilej cruzimea părintelui său.

Copilă, şi mai apoi adolescentă, a supravieţuit şi învins, strecurându-se abil printre comploturile marilor familii şi execuţiile din Tumul Londrei. Erudită, s-a străduit neobosit să se instruiască, să înveţe, să ştie cât mai mult şi în cât mai multe domenii. Înţelegea şi vorbea trei limbi europene, inclusiv latina şi nu ignora nici arta de a conduce, aşa cum a scris-o Machiavelli, cu un secol înainte.

Gelozia sa morbidă şi feroce, ura inexplicabilă, a costat în timpul domniei sale vieţile a numeroşi preoţi şi nobili de rang mare. Insensibilitatea ei era de aşa manieră încât condamnările la moarte le făcea fără cea mai mică mustrare.

În tinereţe, Elisabeta era subţire şi zveltă, cu talie fină, care nu s-a curbat decât târziu, la apusul vieţii. Unii o descriau slabă şi uscată, „mai smochinită decât o vrăjitoare”. Avea nasul acvilin şi surâdea rareori şi puţin, pentru a nu-şi expune dantura galbenă, cu dinţii deveniţi mai târziu negri şi mâncaţi de carii. Vocea îi era profundă şi gravă – adeseori răguşită, iar în ultima vreme din cauza lipsei dinţilor, devenise bâlbâită şi aspră, ininteligibilă, mai ales în timpul crizelor de mânie.

Ca şi tatăl său, Henric al VIII-lea, a suferit timp îndelungat de migrene atroce. Din antecedentele sale, amintim o scarlatină şi o nefrită însoţită de edeme ale picioarelor; tulburări pe care unii le-au pus atât pe seama şederii îndelungate în ascunzători umede şi neîncălzite în timpul adolescenţei, cât şi a abuzului de băuturi alcoolice tari. În 1562 – pe când avea douăzeci şi nouă de ani – a contractat o variolă, încât era cât pe ci să moară. I se desemnase chiar şi succesorul la tron, atât de gravă îi era starea sănătăţii când, un medic ambulant pe nume Kranacj Burckart originar din Germania şi naturalizat cetăţean britanic, i-a dat să absoarbă o poţiune misterioasă şi apoi a învelit-o într-un cearşaf de culoare roşie. S-a vindecat în scurt timp, dar din roşcată şi cu o podoabă capilară bogată, cum era, a rămas cheală, fiind nevoită să poarte toată viaţa perucă.

După treizeci şi şase de ani, regina a suferit de ulcer varicos la un picior, afecţiune pe care medicii timpului au încercat s-o trateze, cu condiţia să renunţe la călărie timp de câteva săptămâni. Restul tabloului anamnestic mai cuprinde: hepatită, tuse convulsivă, reumatism şi diverse tulburări de ordin gastro-intestinal cât şi ginecologic, în general banale.

Numeroşi medici şi istorici din toate timpurile au încercat să elucideze misterul reginei supranumită „femeia fără bărbat“, „regina frigidă“, rău conformată etc. De altfel, ea însăşi şi-a compus un epitaf arătând că „a murit fecioară, aşa cum a trăit întreaga-i viaţă“ (de unde rezultă importanţa pe care o acorda virtuţii sale). Or, aproape toate mărturiile contemporane atestă că aproximativ după patruzeci de ani, a manifestat o senzualitate exacerbată, moştenită probabil de la ambii părinţi: frenezia de la Anna Boleyn şi cruzimea de la Henric al VlII-lea. A avut toată viaţa numeroşi curtezani, dar nu se ştie câţi dintre aceştia i-au fost cu adevărat şi amanţi. Unul dintre aceştia, despre care se spune că i-ar fi fost şi partener, a fost contele de Essex, care avea douăzeci de ani pe când ea trecuse de… şaizeci!

Se ştie că unul din mobilurile diplomaţiei sale politice consta în promisiunea de căsătorie, prilej care necesita şi garantarea posibilităţii de a procrea – capacitate de care regina personal nu avea nici un dubiu, însă nu se ştie în ce măsură aceste atestări erau de natură pur medicală sau cu scop formal…

Poate fi considerată Elisabeta I o psihopată sau numai o personalitate accentuată? Greu de spus, mai ales în condiţiile în care graniţa dintre acestea devine şi mai labilă, văzută prin prisma moravurilor acelor timpuri. Din cele relatate mai sus, se desprind însă unele elemente ce incriminează că regina ar fi avut o personalitate ciclotimică sau chiar a suferit de o psihoză maniaco-depresivă.

sursa: 

Ștefănescu Paul, Nebunii istoriei

***

POETUL ION I. PAVELESCU

Ion I. Pavelescu – Poet. Vede lumina zilei la Rm. Sărat -, „oraşul epigramiştilor“ de mai târziu, în anul morţii lui Eminescu (1889). Familie de intelectuali (tata, inginer – fost director fondator al Şcolii superioare de arte şi meserii din Bucureşti), cu genealogie ce urcă în istorie până la Banu Manta. Şef de cabinet în Ministerul cultelor, un timp se află la Paris pentru a-şi îngriji sănătatea, peregrinând prin Rusia şi Suedia (1917).

Debutul, cu catrene contra lui Cincinat, frate mai mare şi tutore, cum dealtfel se va lansa şi nepotul Mircea – ultimul din celebrul „triptic“ Pavelescu. Publică la „Literatorul“, „Convorbiri critice“, „Flacăra“ sonete originale şi traduceri sau cultivă virtuos epigrame, excelând mai ales în „umorul pe cruci“ – epitafuri ale unor scriitori din epocă.

Închide ochii în acelaşi Râmnic, la 29 ian. 1924, prea devreme să-şi fi adunat creaţia netipărită. O va face, în postumitatea sonetistului epigramist (1925), O. Moşescu, cu răspundere şi bun gust. Era anul în care Cincinat, la rându-i, acorda primele autografe pe unicul său volum de „Epigrame”.

OPERA: POEZIE – „Zile de purpură“. Poem alegoric în versuri, f.a. 29 p. (În colab. cu Oreste); „Sigilii de aur“. Sonete. 1916; „Epigrame şi epitafuri“. Rm. Sărat, Tipografia „Poporul” Iorgu Constantiniu, 1925, 103 p.; „Sonete postume“. Rm. Sărat, Tipografia „Poporul“ Iorgu Constantiniu, 1925, 52 p.

Sursa:

Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar

***

 CĂSĂTORITĂ LA 7 ANI, RĂMASĂ VĂDUVA LA 12 ANI

În ceea ce ar putea fi una dintre cele mai înfiorătoare imagini din istorie, Isabella de Valois încă nu avea împlinită vârsta de 7 ani atunci când a fost căsătorită cu Richard al II-lea, regele rămas văduv al Angliei, în vârstă de 29 de ani, în anul 1396.

Fiica regelui Franței Carol al VI-lea, supranumit „cel Nebun”, a făcut parte dintr-o uniune politică, menită să instaureze pacea între Anglia și Franța prin semnarea unui contract de căsătorie pe 28 de ani.

Deși în zilele noastre un astfel de raționament ar fi considerat sinistru, la acea vreme, regele Richard a descris vârsta ei tânără ca fiind avantajoasă, deoarece avea să-i permită să o modeleze pentru a deveni regina engleză ideală. Cu toate acestea, negocierile au specificat că mariajul nu trebuia să fie consumat până la cea de-a douăsprezecea aniversare a ei. Chiar și în secolul al XIV-lea, existau anumite standarde care trebuiau respectate.

Isabella de Valois, soţie la 7 ani

Isabella de Valois a fost cea de-a doua femeie care s-a căsătorit cu Richard al II-lea. Acesta se bucurase de o căsnicie fericită, deși fără copii, cu prima sa soție, Ana de Boemia, care a murit de ciumă în anul 1394 și a primit porecla de „Buna Regină Ana”. Doar doi ani mai târziu, Richard și Isabella s-au căsătorit, în data de 31 octombrie 1396, la Calais.

Nunta dintre Richard al II-lea şi Isabella de Valois

Richard însuși a experimentat pericolele ascensiunii la putere la o vârstă fragedă, după ce a urcat pe tronul englez la doar 10 ani. Cronicile vremii consemnează că Isabella s-a bucurat de o relație de prietenie cu regele. „Predată” familiei regale cu o zestre mare și cu un trusou plin de păpuși, Isabella de Valois a fost încoronată regină a Angliei în ianuarie 1397 și a trăit o mare parte din scurta ei domnie la Castelul Windsor.

Ca parte a unei rebeliuni pentru înlocuirea regelui, Richard a fost detronat de către Henry Bolingbroke, cunoscut sub numele de regele Henric al IV-lea. Richard a fost întemnițat începând din septembrie 1399. Acest lucru a pus-o pe Isabella într-o situație nefericită și a fost plasată în arest la domiciliu în Berkshire. Situația ei a devenit și mai disperată atunci când Richard a fost declarat mort, probabil de foame, la 14 februarie 1400 la Castelul Pontefract.

Fiind mereu un pion util în lupta politică aflată în curs de desfășurare între Anglia și Franța, Henric al IV-lea și-a exprimat clar planurile de a o mărita pe Isabella de Valois cu moștenitorul său. Isabella a fost fermă în loialitatea ei față de soțul ei mort și a refuzat. Cu toate acestea, abia în august 1401 i s-a permis să se întoarcă în Franța fără zestre, căsătoria ei regală fiind neconsumată.

În cele din urmă, sora ei, Caterina de Valois, s-a căsătorit cu Henric al V-lea în anul 1420, în timp ce Isabella de Valois s-a căsătorit cu Charles, Duce de Orléans, în anul 1407, la vârsta de 16 ani.

Din păcate, Isabella de Valois a murit în timpul nașterii, la doi ani de la căsătorie, în data de 13 septembrie 1409. Avea doar 19 ani. Într-o întorsătură bizară a sorții, cel de-al doilea soț al ei a fost luat ostatic de către englezi după Bătălia de la Agincourt din anul 1415. A rămas în captivitate timp de 24 de ani, petrecându-și timpul compunând poezii în diverse locuri, inclusiv la Castelul Pontefract, unde se spune că a murit Richard al II-lea, primul soţ al Isabellei.

***

 ISTORIA RUJULUI

Iubit la modul absolut şi folosit cu regularitate de 92% dintre femei, rujul e produsul cosmetic cel mai furat din parfumerii. 

Urmele a ceea ce poate fi considerat prima rudă îndepărtată a rujului datează de acum 5000 de ani şi au fost localizate la 300 de kilometri de Babilon, în regiunea Ur.

În Grecia antică, fardul, în general, nu era considerat foarte trendy, dat fiind că femeile aveau tendinţa de a se neglija şi de a sta izolate în casă. Spre deosebire de casnice, prostituatele îşi scăldau obrajii şi buzele în culori de origine vegetală.

Vechii egipteni erau înnebuniţi după machiajul în nuanţe de albastru şi negru, urmate de oranj şi purpură, aplicat pe piele cu un beţişor de lemn, uşor umezit. Cleopatra (69-30 î.Hr.), în mod special, folosea foarte mult pigment roşu-carmin. Şi credea cu tărie, asemeni poporului său, în vanitatea de dincolo de moarte: două vase de pastă roşu-aprins însoţeau orice cortegiu funerar demn de acest nume.

Popeea Sabina, soţia lui Nero, îşi îngrijea splendidul trup cu ajutorul unui staff format dintr-o sută de sclave. Care era asul din mâneca tunicii ei? Un fard derivat dintr-o algă de culoarea purpurei şi din sedimente de vin roşu. Că doar nu risca să i se măsoare alcoolemia pe antica Via Appia.

Epoca invaziilor barbare nu este, în general, amintită ca fiind una de mare strălucire şi nici una în care igiena orală era la prea mare preţ. Atenţia se concentra toată asupra vopselei cu tentă albastră, cu care războinicii îşi ungeau feţele în timpul bătăliilor, pentru a-şi speria duşmanul. Şi asupra onduleurilor naturale ale coamelor leonine hrănite – în absenţa balsamurilor şi a soluţiilor de descurcare a părului – cu grăsime de sopârlă şi excremente de pasăre.

Rujului nu i-a mers prea bine nici în evul mediu, când toate fardurile erau considerate o manifestare a Satanei şi o sfidare a chipului natural, aşa cum cerea Dumnezeu.

Dar recâştigă puncte în Renaşterea târzie. În Florenţa marelui duce de Toscana, Cosimo I (1519-1574), preceptele dictau că, la deschiderea gurii, care trebuia să fie mică şi cu buze de grosime medie, de culoarea carminului, nu trebuiau să se zărească mai mult de şase dinţi.

Chiar şi în Anglia, guvernată între 1558 şi 1603 de regina Elisabeta I, roşul-carmin este în mare vogă, în tandem cu un chip alb ca varul. Reţeta privată a majestăţii sale conţine o mixtură de gumă arabică, albuş şi lapte de smochin.

La începutul secolului următor, rujul trece din nou printr-o perioadă proastă. Şi asta pentru că atrage oprobriul religioşilor şi moraliştilor, care îl judecă ca pe un instrument de contrafacere estetică, folosit pentru găsirea unui soţ. În 1770, Parlamentul britanic aprobă o lege prin care se stabileşte ca femeile găsite vinovate de a fi sedus un bărbat prin intermediul folosirii produselor cosmetice, convingându-l să le ia de soţii, trebuie să fie judecate pentru vrăjitorie!

Epoca barocă, finalmente, decretează revenirea rujului de buze. Madame de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, face din arta frumuseţii – câştigată datorită neobositei folosiri cu înţelepciune a pufului de pudră – o adevărată meserie. Departe de toate acestea, pe străzile unde fustele se umplu de noroi, prostituatele, care în antichitate lansaseră trendul rujului, apar acum exact invers, scofâlcite şi fără măcar un fir de anticearcăn.

Urcarea pe tron a reginei Victoria, în 1837, n-a purtat noroc rujului, dacă putem numi astfel pasta din praf pigmentat, înmuiată cu grăsime sau unt. Implicat într-o serie de infinite interdicţii şi oprelişti, el e judecat ca indecent şi condamnat public. În practică, devine din nou apanajul prostituatelor şi al actorilor. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care nu fac parte din aceste două categorii, ci intră în cea a celor foarte bogaţi, să meargă la cumpărături la Paris unde, deja din 1828, Guerlain produce pomezi pentru buze (dar până la primul ruj de succes, fabricat din pulpă de grepfrut, unt şi ceară, va trebui să aşteptăm până în 1880).

Un manual al bunelor maniere, datat 1908, tolerează retuşul discret al buzelor în timpul mesei de prânz; dar nu şi după cină. În ciuda vetoului, în primul deceniu al secolului XX, vânzarea de produse cosmetice în Statele Unite se dublează. În timp ce primul război se dezlănţuie prin lume, nimic nu mai poate opri invazia paşnică a acestui obiect luxos, la care pur şi simplu femeile nu pot renunţa.

Specialiştii din domeniul publicităţii văd adesea în starurile de la Hollywood cele mai cool potenţiale reprezentante pentru produsele lor. Astfel, în anii ’30, Jean Harlow şi Clara Bow fac reclamă rujului Max Factor, într-o iscusită simultaneitate cu lansarea pe piaţă a propriilor filme.

În 1938, anul în care rujul ia definitiv clasica formă de proiectil, se face un sondaj în 53.000 de familii din S.U.A., iar 58% dintre ele confirmă existenţa a cel puţin un ruj în casă. În timpul celui de-al doilea război mondial, ambalajele din metal sunt temporar înlocuite cu cele din plastic sau hârtie. În Europa, rujul devine o marfă valoroasă pe piaţa neagră. În Statele Unite, dimpotrivă, nici măcar dificultăţile iniţiale în a găsi ingredientele de bază – ulei de ricin şi vaselină – nu reuşesc să oprească producţia.

În anii ’50, o explozie de guri tind să trişeze contururile naturale pentru a părea mai pline, mai sănătoase şi mai seducătoare. Marilyn Monroe, Jane Mansfield şi Bette Davis îşi dispută marele ecran. Iar Max Factor lansează un ruj în trei nuanţe diferite, pentru a mulţumi blondele, brunetele şi roşcatele.

Ruj

Treptat, rujul începe să cocheteze mai ales cu moda. Iar nuanţele se asortează mai mult cu hainele decât cu culoarea părului sau cu tenul. Revoluţia feministă nu se limitează doar la cererea de drepturi egale pentru femei şi bărbaţi. Ea descoperă şi gloss-ul, dat fiind că rujul nu prea mai e bine văzut, fiind considerat simbolul intolerabil al subordonării feminine. Faimosul luciu de buze al acelor ani e un lichid vâscos, cu aromă artificială de fragi, mentă sau portocală, închis într-un cilindru de sticlă cu dispenser cu bilă.

Anii ’80, cunoscuţi ca ai excesului şi ostentaţiei, nu fac excepţie în ceea ce priveşte machiajul. Acum, în spatele fiecărui ruj (dar şi în spatele pudrei, creionului, fardului de ochi), nu e doar o industrie fără chip, ci şi o persoană cunoscută. Paleta de nuanţe posibile se lărgeşte la 360 de grade. La început existau doar roşurile şi rozurile. Deodată, paleta se umple de marouri, griuri închise, burgundia; dar şi de nuanţe de albastru ori galben.

***

 IUBIRILE LUI EMIL CIORAN

Marele filosof originar din Răşinari, judeţul Sibiu, a trăit aproape jumătate de secol cu Simone Boue, o profesoară de limba engleză pe care a cunoscut-o când acesata era studentă. În amurgul vieţii, Cioran a trăit o pasiune adolescentină pentru Friedgard Thoma, o tânără de 35 de ani, pe care a numit-o ”blesmemul său indispensabil”.

Într-unul din extrem de puţinele sale interviuri, cel acordat în 1996 profesorului universitar Norbert Dodille, în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti, Simone vorbeşte despre cum l-a cunoscut pe Cioran şi cum a fost viaţa alături de el. Interviul a fost publicat integral în volumul Lectures de Cioran, Paris, L'Harmattan, 1997, şi tradus parţial şi adaptat în revista Formula AS, textul putând fi citit AICI. 

În interviu, Simone poveşteşte cum l-a cunoscut pe Cioran, la o cantină, în studenţie, cum s-au mutat împreună dar vorbeşte şi despre capriciile marelui filosof. ” Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteţi suporta pe Cioran?". Şi i-am zis: "Dar şi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio¬dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cumpărături”, a spus Simone, în interviu. 

În acelaşi interviu, Simone vorbeşte şi despre vacanţele petrecute împreună. ”Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului. Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate”, a mai spus Simone, în interviu. 

Friedgard şi cele mai frumoase scrisori de dragoste

În februarie 1981, Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui. “În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma. 

La momentul respectiv, Cioran avea 70 de ani şi trăia de decenii bune cu Simone Boue, “semi-însurat” cum avea să-i scrie lui Friedgard, mai târziu, într-o scrisoare. Între cei doi s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. 

După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filozoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur. 

Fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”. 

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...” 

„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (...) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”. 

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...” 

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”. 

 „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”. 

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”. 

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

***

 MAREA IUBIRE A LUI OCTAVIAN GOGA

Strănepotul poetului şi omului politic Octavian Goga, profesorul Mircea Goga, afirmă, într-o carte, că a doua soţie a unchiului său a spionat pentru Hitler şi ar fi jucat un rol influent în timpul dictaturilor lui Carol al II-lea şi a lui Antonescu. Veturia Goga, cântăreaţă de operă, marea iubire a poetului, s-a bucurat de aprecierea lui Wagner, Enescu şi a capetelor regale ale Europei.

“Privighetoarea lui Hitler”, “Eminenţa cenuşie”, “Marea Doamnă a dictaturii antonesciene”, “gălăgioasa ilustră”, “Muza lui Antonescu” şi “un Rasputin à tout faire”, astfel a fost caracterizată a doua soţie a poetului Octavian Goga, despre care se spune că a fost marea sa iubire.

Cei care au descris-o pe Veturia Goga, o personalitate controversată despre care s-a scris mult, sunt Mircea Goga, strănepotul poetului Octavian Goga, George Marcu (coordonatorul “Dicţionarul personalităţilor feminine din România”) şi Constantin Argentoianu, om politic român şi fost prim-ministru în perioada 28 septembrie 1939 şi 23 noiembrie 1939.

Strănepotul lui Goga este născut la Bistriţa şi are un CV impresionant - scriitor, filolog, istoric literar, traducător, profesor de Limbă, Civilizaţie şi Cultură Română la Sorbona. Acesta a publicat, în 2007, o carte numită “Privighetoarea lui Hitler”, în care spunea cine a fost, în opinia sa, Veturia Goga, a doua soţie a unchiului său. Îi creionează un portret - al unei femei fără scrupule, avidă de putere şi faimă pentru care, zic unii, şi-ar fi otrăvit soţul şi trădat ţara.

În “Dicţionarul personalităţilor feminine din România”, Veturia Goga este descrisă astfel:

“Metamorfozată în "Privighetoarea lui Carol II", Eminenţa cenuşie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care "şi-a ciripit" propriul sot, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal (n.r. Ion Antonescu), ca, de altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus cu sârg la pierzanie.

A traversat "ciuma brună" (fascismul), "ciuma roşie" (comunismul) şi cinci dictaturi (hitleristă, carlistă, antonesciană, stalinistă şi româno-securisto-comunistă) "sans s'y laisser les plumes", a trădat doi soţi şi o ţară, iar, apoi, pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania şi Anglia, şi cu siguranţă ar fi trădat-o şi pe cea de-a treia, Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944, dacă ar fi venit înainte de 1979 americanii”.

700 de pagini despre un trecut tumultos

Mircea Goga povestea, într-un interviu acordat, în 2008, “Suplimentului de Cultură” că a scris cartea dintr-uun sentiment de datorie familială faţă de Octavian Goga şi al “necesităţii săvârşirii unui act de justiţie faţă de poporul român. (…) Am scris cartea mai ales dintr-un profund sentiment justiţiar: românii trebuie să înceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele săvârşite de văduva lui.

Nimic nu e acuză sau atac la adresa Veturiei Goga, ci pur şi simplu mărturia mea, relaţia mea cu misterul ei, într-o încercare de restabilire a adevărului, a normalităţii. N-am făcut decât să reconstitui puzzle-ul "Veturia Goga" din cioburile azvârlite în ochii martorilor existenţei ei. Sfânt rămâne faptul că în trăirea fiecăruia dintre mărturisitori ea a fost aşa cum se vede în carte”.

Povestea de dragoste dintre Octavian Goga şi Veturia Goga s-a înfiripat când ambii aveau 40 de ani şi când ambii erau căsătoriţi - poetul cu Hortensia Cosma, iar Veturia, cântăreaţă de operă cu Lazăr Triteanu.

“Pietro Mascagni, Siegfried Wagner, George Enescu, Tiberiu Brediceanu s.a. i-au aşternut pe frunte laurii gloriei muzicale. Capetele încoronate ale Europei, marii bărbaţi de stat ai lumii s-au înclinat în faţa ei, iar uşile palatelor, castelelor şi ale Consiliilor de Stat s-au deschis larg la intrările-i triumfale. A întâlnit, cunoscut şi s-a împrietenit cu cele mai mari spirite ale secolului XX. Ar fi putut să urce în lumină, dar a preferat să uneltească în umbră.

(…) Pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la începutul secolului trecut, recrutată în 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbră a nazismului

(…) o femeie cerebrală (…) „o femeie de o sălbatică vitalitate, care şi-a conspirat destinul anume pentru a culege laurii puterii”, spune Mircea Goga, în interviu.

Fiică de preot, cântăreaţă de operă

Veturia Goga (n. 30 mai 1883, Sebeş, judeţul Alba - d. 19 iulie 1979, Ciucea, judeţul Cluj) a fost fiica preotului Zevedei Mureşan. A avut o educaţie aleasă, în particular sau la pensionul săsesc din Sibiu. A cântat în germană, franceză, română şi maghiară şi a călătorit în capitale europene precum Paris, Berlin, Viena, Budapesta sau Roma.

A luat parte la manifestările A.S.T.R.A. din Sibiu şi la cele de la Bucureşti, organizate în cinstea împlinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I, în 1906.

Trei ani mai târziu, Carol I îi acordă Medalia „Bene Merenti” pentru realizările în cultura muzicală românească. În 1910 cântă la Oradea în opereta Şeherezada, de Tiberiu Brediceanu, care a fost un succes, iar în 1912 susţine mai multe concerte la Ateneul Român, acompaniată fiind de George Enescu sau Cella Delavrancea care o considera „o distinsă interpretă a muzicii lui Wagner şi … o artistă scânteietoare de temperament”.

Căsătorie versus scaun episcopal

În timpul războiului participă la mai multe evenimente organizate caritabile pentru Crucea Roşie. În ianuarie 1921 se căsătoreşte cu Octavian Goga – se ştie că poetul-politician „a negociat” cu protopopul Lazăr Triteanu, soţul Veturiei, divorţul în schimbul unui scaun episcopal. Cum Goga se ocupa mult de politică, Veturia începe să amenajeze, după bunul plac, domeniul de la Ciucea (judeţul Cluj), cumpărat în octombrie 1920 de la văduva poetului maghiar Ady Endre.

Despre Veturia se ştie că obişnuia să călătorească mult în străinătate, la Karlsbad, Marienbad, Franzensbad etc., unii spun că pentru tratarea sterilităţii.

Pe 7 mai 1938, Octavian Goga moare în urma unui atac cerebral (alţii spun că ar fi fost otrăvit), iar Veturia începe să ducă un trai retras. Botezată „gălăgioasa ilustră” de către Constantin Argetoianu, aceasta se apropie de familia Antonescu. Intră în grupul de interese care-l înconjura pe Mareşal, devenind „Muza lui Antonescu” (afirmaţie care îi aparţine lui Mircea Goga) sau „un Rasputin à tout faire” (afirmaţie care îi aparţine lui Constantin Argetoianu).

După ce vin comuniştii la putere, Veturia e acuzată de legături cu Occidentul şi i se impune domiciliu forţat pe domeniul Ciucea.

Brâncuşi şi “Mausoleul iubirii”

În 1938 îl roagă pe Constantin Brâncuşi să realizeze „Mausoleul Iubirii” de la Ciucea, unde este acum mormântul său şi al poetului. Însă cum Brâncuşi întârzia, văduva vorbeşte cu George Matei Cantacuzino pentru conceperea planului şi la Nora Steriade pentru realizarea decorurilor.

Construcţia a fost făcută de meşterul maramureşan Iosif Kuczka, în marmură şi mozaic de Murano. Se spune că placarea a fost efectuată chiar de Veturia Goga.

În 1966 donează întregul complex statului român care, din anul următor, îl transformă în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

***

 APOSTOL MĂRGĂRIT, AROMÂNUL CARE A APĂRAT LIMBA ROMÂNĂ ÎN IMPERIUL OTOMAN

Apostol Mărgărit s-a născut în 1834, în orășelul Avdela din Macedonia, într-o familie cu tradiție de conducere în comunitatea locală. Nu puțini au fost unchii săi care au ocupat poziția de primari în Avdela, ceea ce îi oferă o moștenire de responsabilitate civică și administrativă.

Educat în spiritul elenist la Ianina, Mărgărit a lucrat inițial ca învățător de limba greacă în comuna bulgărească Gorențî. Dar destinul avea să-l ducă mai aproape de casa sa, în comuna natală și mai apoi în orășelul Clisura. În 1860, în Clisura, Mărgărit a încercat să deschidă o școală aromânească. Datorită unor dispute cu notabilii locali, planurile i-au fost zădărnicite, și el s-a retras la Craiova.

“Nu era de mirare că o minte atât de ageră nu putea să nu se gândească la îmbunătățirea limbii vorbite în familia sa. De aceea, ca învățător de limba greacă ce era, tuturor lecțiilor li le explica elevilor în dulcea limbă a mamei, și aceasta este cauza pentru care copiii de la școala lui învățau foarte bine.

Arhiereul grec, aflând despre ceea ce făcea Apostol Mărgărit, nu i-a părut bine și l-a dat la o parte, pentru că acest lucru vroia să facă ca aromânii să-și cunoască națiunea lor, originea lor; voia ca ei să învețe și limba lor maternă. Dacă se trezeau toți aromânii atunci, nimeni nu i-ar fi mai comparat cu toiagul în mână, pentru că toată lumea știe că grecii nu se găsesc prin Macedonia, și cei care se numesc greci nu sunt decât români curați. Din acest motiv au început să-i pună bețe în roate.

În acel timp, Apostol Mărgărit, mergând în România pentru o moștenire, a făcut cunoștință cu mari patrioți români, care au început să se gândească la frații lor din Turcia. Atunci și-a spus că ceea ce îl trăgea era dorul și a fost angajat ca învățător aromân, mai întâi în Abela și apoi în Clisura, unde a făcut progrese atât de mari, încât numai datorită lui s-au realizat multe. Lui și regretatei sale fiice, eroina Evantia, li se datorează ridicarea în Clisura a Bisericii Sf. Nicolae și a școlii comunale“, scria ziarul Lumina la moartea sa, în 1903.

Apostol Mărgărit, membru al Academiei române

Ironia sorții a vrut ca tocmai atunci, în România, să se lucreze intens pentru răspândirea culturii și limbii române în comunitățile românești din Imperiul Otoman. În 1868, se reîntoarce ca „luminător al poporului” în Abela, apoi revine în Clisura unde, împreună cu Tuliu Tacit, reușește să înființeze mult dorita școală românească.

La câțiva ani după terminarea Războiului de Independență din 1877-1878, Mărgărit a fost numit inspector al școlilor române din Macedonia, un rol care i-a permis să insufle o nouă viață în educația în limba română din regiune. Sub auspiciile sale, numeroase școli românești au fost înființate și s-au dezvoltat, devenind bastioane ale culturii și identității românești.

În anul 1898, Apostol Mărgărit a fost trecut la pensie. Însă recunoașterea meritelor sale nu s-a oprit aici. Pentru contribuțiile sale literare și educaționale, a fost numit membru corespondent al Academiei Române la 3 aprilie 1889. Acesta a fost un om care a atras atât admiratia cât și ostilitatea – un martor al faptului fiind numeroasele atentate la care a scăpat în mod miraculos.

Cu toate că a avut numeroși dușmani și a traversat numeroase obstacole, Apostol Mărgărit rămâne o figură luminoasă în istoria românilor din Balcani. Moștenirea sa educațională și culturală persistă, exemplificând dedicarea și sacrificiul pentru cauza națională și identitară. El este un exemplu de reziliență și vizionarism, ale cărui eforturi au contribuit semnificativ la păstrarea și promovarea identității române într-un mediu adesea ostil și volatil.

Reușita sa: 104 școli românești

Iată una din consemnările faptelor sale: “În cei 25 de ani de inspectorat epocal în Macedonia, ajutat de pleiada dascălilor misionari, a înfiinţat 104 şcoli primare româneşti precum şi 4 şcoli secondare, pe cari le-a condus autoritar şi le-a apărat fanatic de inamici ca şi de amici. A cutreerat neobosit drumurile periculoase din Balcani, a răscolit toate comunele aromâneşti, iar în trei rânduri corpul lui a făcut să ricoşeze vârful pumnalului şi glonţul inamic bravând terorismul balcanic.

A pledat necontenit cauza şcoalei noastre, când la Bucureşti, când la Stambul, când înaintea autorităţilor otomane. A fost mereu atras în lupta înteţită cu diferitele obstacole ce le întâmpina şcoala cu care se identificase. De aceia a fost mereu hărţuit, dar a şi hărţuit pe adversari; a primit lovituri dureroase, dar a şi dat lovituri mortale, în special Patriarhiei Fanarului.

Pildă de energie neînfrântă şi de voinţă neşovăitoare, acest „paratrăznet, neînţeles, al Turciei europene” – cum l’a numit cineva – a fost pretutindeni cunoscut, cu titlul ce l’a purtat cu o mândrie notorie, de „inspectorul şcolar român Mărgărit”. De el se poate spune că a fost cu adevărat „omul Balcanilor” atât de util şcoalei noastre de acolo”.