***

 Era 

Era târziu, era amurg, era departe,

De parcă mii de ani lumină alergau

Și dincolo de cer, vitrine sparte,

Cu străluciri de stele, se-mbrăcau. 

Era un fel de-a spune despre noi,

Că-mpăturim un univers în două, 

Era o lume tristă, mereu fără de ploi,

Unde se pun, în vise, stropi de rouă. 

Era ceva, ce te-aduna din lacrimi,

Un fel de suferință-a sufletului viu,

Erau destine, clipe fără patimi,

Prin care timpu-avea un curs târziu . 

Era păcatul meu, redenumit iubire,

Ca totul să se facă pe ascuns,

Era privirea ta într-o nemărginire,

Unde cu greu, aievea, am pătruns. 

Era târziu, era amurg, era credință, 

Nevoia de-a rămâne pe sub cer,

Era prezența ta și-a mea dorință 

De-a nu te pierde-n timpul efemer. 

Gh. Ungureanu

***

 – Spune-mi, elev Bula, cine i-a furat inima Julietei din “Romeo si Julieta”?

– Pai…domn profesor…sa vedeti…ca..n-am furat-o eu.

Profesorul pleaca suparat de la ora. Era clar ca a nimerit la o clasa de idioti. Se duce spre casa si se asaza pe o banca in fata propriei locuinte si mediteaza. Il vede vecinul lui, politist, si vine sa il intrebe de nefericirea lui:

– Domnule profesor, de ce sunteti suparat?

– Cum sa-ti spun, vecine…am avut azi ora la clasa elevului Bula si l-am intrebat cine a furat inima Julietei din “Romeo si Julieta”, iar el mi-a raspuns ca nu a furat-o el.

– Lasati pe mine, spune politistul, pana maine aflu cine a furat-o si va spun.

Profesorului i-a mai revenit zambetul pe buze vazand ca mai exista si persoane interesate de literatura. Intra multumit in casa.

A doua zi se trezeste profesorul cu vecinul politist la usa:

– Domn profesor, am aflat cine i-a furat inima Julietei…

– Cine?

– Bula. L-am facut sa recunoasca.

***

 Rasela pe patul de moarte:

–Dragă Îțic, vreau să-ți destăinuiesc ceva: Strulica ăsta mic, nu e al tău.

– Și cu cine l-ai făcut ?

– Cu studentul care a stat în gazdă la noi.

– Cum ai procedat?

– I-am dat bani...

– De unde ai avut banii?

– Din buzunar, de la tine.

– Atunci de ce zici că nu e al meu?

***

 Povestea imperiului creat de Pierre Larousse

Pierre Larousse, decedat pe3 ianuarie 1875, s-a născut pe 23 octombrie 1817 la Toucy, un sat din districtul Yonne, și a fost fiul unui fierar modest. Micul Pierre a fost un elev strălucit al şcolii publice din sat şi arăta încă din copilărie o mare curiozitate intelectuală şi un interes deosebit pentru clasarea diverselor noţiuni într-un mod original, pentru a face posibilă consultarea lor rapidă.

În 1852 a fondat împreună cu Augustin Boyer „Librăria Larousse şi Boyer”, cei doi asociaţi începând să publice manuale şcolare și cărți proprii, printre care “Gramatica elementară lexicologică”, “Tratatul complet de analiză şi de sinteză logică” și “Enciclopedia pentru tineret”.

O mare parte a vieții – zece ani – Larousse și-a petrecut-o lucrând la “Marele Dicţionar al secolului XIX” (Grand Dictionnaire du XIX siècle), un dicţionar enciclopedic, în ordine alfabetică, conceput după o formulă originală, care a avut un succes uimitor. Marele Dicţionar a cuprins 15 volume care totalizau 22.500 pagini, apariţia lor a început în 1865, iar ultimul volum a apărut după moartea autorului.

„Voi face o carte unde se vor găsi toate cunoştinţele care îmbogăţesc astăzi spiritul uman”, spunea Larousse la apariţia primului volum. Dicționarul universal aducea ceva cu totul nou în concepţia lucrărilor enciclopedice, combinând dicţionarul cu enciclopedia, înregistrând în ordinea alfabetică toate cuvintele, grupând în jurul fiecăruia faptele cu care acestea aveau o legătură.

Cărturarul a reînnoit astfel ideea enciclopedică, adresându-se nu numai unei elite, ci tuturor oamenilor, pentru că prețul volumelor sale era accesibil unei categorii largi de public.

Marele Dicționar Larousse a devenit foarte repede popular în lumea întreagă, i s-a spus în mod familiar „Larousse-ul”, iar termenul a devenit sinonimul dicționarului enciclopedic.

În 1867 Pierre Larousse scria: „Cu cincisprezece sau şasesprezece ore de lucru pe zi, îmi trebuie trei sau patru ani, nu zic spre a publica, dar spre a termina opera mea, şi atunci mă voi odihni, şi, dacă va trebui să mor de trudă, voi muri, dar Dicţionarul va fi terminat”.

În 1868, cărturarul a simţit primele semne ale boalii care urma să-l doboare. Un incendiu care era cât pe-aci să-i distrugă manuscrisele, tulburările sociale și politice din perioada Comunei din Paris i-au amenințat liniștea, apoi moartea mamei sale, în 1871, i-a dat ultima lovitură. Pe 13 ianuarie 1872, la scurt timp după ce suferise un accident vascular cerebral, a decis să se căsătorească cu Pauline Suzanne Caubel, alături de care conviețuise timp de douăzeci și cinci de ani. Simțea că se apropie de sfârșitul vieții și a decis să o facă pe Pauline moștenitoare a averii pe care o clădise timp de zeci de ani.

Pierre Larousse a fost afectat în scurt timp de paralizie și a murit în urma unui accident vascular cerebral la Paris, pe 3 ianuarie 1875, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse.

Succesiunea a dat naștere unor dispute amare după moartea soției sale, care beneficiase de moștenirea a jumătate din imperiul Larousse, în 1890, dar opera lexicografului a fost continuată și completată de nepotul lui, Julien Hollier (1842-1909), care a devenit administrator al “Marelui dicționar universal” și director al Librăriei Larousse.

Editura Éditions Larousse există încă, dar în ultimii 40 de ani și-a schimbat de mai multe ori proprietarii: Compagnie Européenne de Publication a cumpărat-o în 1984, Havas în 1997, Vivendi Universal în 1998, iar din 2002 aparține de Lagardère Group.

***

 Prin ce drame îngrozitoare a trecut Aurelian Andreescu: „Toți mă întrebau ce beau”

Artistul Aurelian Andreescu nu a avut cea mai ușoară viață, el fiind marcat de nenumărate drame, care în cele din urmă i-au adus sfârșitul prea devreme. 

Născut la 12 mai 1942, Aurelian Andreescu avea să devină unul dintre cei mai îndrăgiți muzicieni români. Vocea lui unică a încântat mulți oameni, chiar dacă el a debutat în lumea muzicii mai târziu decât alți cântăreți consacrați. 

În 1963, a participat la Festivalul Național de Muzică Mamaia, când avea 21 de ani, unde a cântat piesa „În tot ce e mai frumos pe lume”, a lui Elly Roman. Ulterior, el s-a dedicat în totalitate lumii muzicii, chiar dacă inițial planurile lui au fost altele.

 El a urmat cursurile Facultății de Arhitectură, neavând vreo pregătire academică pe plan muzical. Mare parte din cariera lui s-a desfășurat în cluburi de lux din București și de pe litoral. De fiecare dată reușea să umple sălile, el cucerind inimile publicului. Însă autoritățile vremii nu îi ofereau prea mult credit. Când a adus acasă Cupa Europei în urma unui concurs internațional unde a reprezentat România, pe aeroport nu l-au întâmpinat nici oficialii, nici jurnaliștii de atunci. 

 Pe plan material, el nu o ducea însă foarte bine. Fosta lui soție, Mariella Anne Dumitru, povestea că mașinistul care trăgea cortina la spectacolele lui Aurelian Andreescu avea salariul mai mare, deși artistul avea 20 de ani de vechime în muzică. O altă frustrare a artistului era că fusese interzis de la televizor chiar în perioada lui de glorie. Motivul? Perciunii și părul mai lung, care contraveneau regulilor impuse de regimul vremurilor. Dar poate cea mai mare dramă a lui a fost faptul că nu a putut face un copil. Se crede că acest lucru a fost piedica ce i-a ruinat primul mariaj cu Ana Ciumetti, cu care se căsătorise în 1968. Mai apoi, el s-a căsătorit cu Mariella. Căsătoria lor a durat din anul 1978 și până la tragicul sfârșit al artistului, în 1986. Aurelian și Mariella au ajuns să adopte un copil – pe Mirel, în anul 1980, care atunci avea doi ani și locuia la o casă de copii.

 Aurelian Andreescu era o fire introvertită, iar uneori, înainte de recitalurile pe care le susținea, mai bea un pahar sau două de alcool. Obiceiul lui a devenit viciu. Chiar artistul povestea, după cum relatează Fanatik: „Niciodată nimeni nu m-a întrebat ce mănânc. Toți mă întrebau ce beau”. Pe fondul unei hepatite netratate din copilărie, obiceiul său l-a dus la comă hepatică în 1985. A fost salvat de un medic, care i-a recomandat să nu mai meargă pe litoral și să evite să se expună la soare. Un an mai târziu însă, în data de 22 iulie 1986, el se afla într-un restaurant din Eforie Nord. Prietenul lui bun, Cornel Constantiniu, a povestit despre acea seară îngrozitoare: „Niște nenorociți, așa-ziși admiratori, l-au convins să bea câteva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Petre Geambașu să-l lase să cânte două melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a făcut rău. Imediat cum a terminat de cântat, a intrat în comă. A murit în aceeași seară la Spitalul Județean Constanța”. Artistul a murit astfel când avea doar 44 de ani. Prietenul lui, Cornel, a fost atât de afectat, încât la înmormântare a trebuit să fie scos din biserică după ce i s-a făcut rău.

***

 Nora Iuga, scriitoarea interzisa de Ceausescu pentru ca scria prea erotic, s-a nascut pe 4 ianuarie 1931.. 

Nora Iuga este pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino. Este o cunoscuta poeta, romanciera, eseista romana si traducatoare din limba germana.

Licentiata a Facultatii de Filologie, specializarea Germanistica, Universitatea din Bucuresti (1953), i-a avut ca profesori pe Tudor Vianu si pe George Calinescu. Profesoara de limba germana intre 1954 si 1955, lucreaza ca bibliograf la Biblioteca Centrala de stat, in perioada 1955-1969. Din 1969 pana in 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedica.

Jurnalista la ziarele de limba germana "Neuer Weg" si "Volk und Kultur" (1977-1986). Din 1971 este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania si membra PEN-Club. Sustine lecturi publice in strainatate si primeste numeroase burse de creatie.

La 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai varstnic blogger literar. In 2009 a castigat cea mai importanta bursa oferita de statul german unui scriitor strain: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD).

A publicat de-a lungul anilor peste 20 de volume de poezie si proza, a tradus peste 15 volume din literatura germana si volumele ei au fost traduse in peste 10 limbi straine.

A publicat un roman, "Sexagenara si tanarul", care a starnit multe controverse, dar care se afla deja la cea de a treia editare si a fost tradus in tari ca Franta, Germania, Spania sau Italia. Timp de opt ani, pe vremea lui Ceausescu, a avut interdiectie de publicare pentru ca ceea ce scria era "impregnat cu un erotism morbid".

Despre acea perioada dar si despre dragoste si erotism, Nora Iuga, in varsta de 82 de ani, a vorbit pentru cititorii Ziare.com:

- Ati fost periculoasa pentru regimul Ceausescu. De ce? Cum v-a afectat?

- Ca as fi fost periculoasa e mult spus. Inclin sa cred ca am avut mai curand "prieteni binevoitori" care imi cunosteau opiniile politice, iar debutul meu tarziu in poezie, in 1968, la 37 de ani, a starnit oarecare valva.

Dar inca inainte de interdictia mea de publicare si nu numai a mea - vreo 20 de scriitori s-au aflat pe lista emisa de Consiliul Culturii, in 1971 - eu am mai beneficiat de masuri de corectie fiindca ma comportam ca un om liber, adica normal.

Nu mi-a fost niciodata frica sa vorbesc deschis. Habar nu aveam de politica, dar nu-mi placea cum traiesc. Poate de asta am fost concediata, in 1955, de la Scoala nr 3 din Sibiu, pentru ca ma tutuiam cu elevii. In 1956 am fost data afara de la ziarul "Neuer Weg". Asta e o poveste foarte frumoasa.

Mi-am contrazis seful, pe tovarasul Kloth, ajuns din strungar seful sectiei de politica externa si secretarul organizatiei de partid. Tinea mortis sa ma convinga ca Pennsylvania nu se numeste Pennsylvania, ci Penislavia. Dupa aceasta patanie, am scris o poezie: "S-a fost pornit prostia sa cucereasca fala" si le-am citit-o colegilor de birou. A doua zi am fost concediata.

In 1968, am fost concediata de la BCS (Biblioteca Centrala de Stat a Romaniei - n.red.) ca mi-am acuzat directoarea de nepotism, si in 1978, de la Editura Encliclopedica, fiindca m-au prins citind la servici "Pavilionul cancerosilor", de Soljenitin. Ehhhh, cred ca pot scrie o carte cu concedierile mele - parafrazandu-l pe Gorki, pot sa le spun inchisorile mele.

Cand mi s-a interzis sa public, m-am simtit Ioana D'Arc in persoana. Toti ma priveau ca pe o eroina, dar dupa ce au trecut vreo doi ani, nu m-a mai cautat nimeni. Nu mai existam pentru literatura romana, nici pentru confratii mei.

Atunci mi-am spus ca nu fac nici doua parale. Noroc cu locanda Uniunii Scriitorilor si cu cei cativa prieteni cu care beam vodca. Cand ma ameteam, scriam poezii pe servetelele de masa, pe care le-am pastrat intr-un dosar.

Dupa o interdictie de opt ani, cand mi s-a ridicat pedeapsa, aveam aproape 50 de ani si un volum considerabil de servetele de masa. Mult mai tarziu am aflat ca poezia mea milita pentru un erotism morbid, ceea ce nu era conform cu morala proletara.

Cu erotismul n-au gresit prea mult, dar cu morbidul au dat-o in bara rau de tot. De la moartea mea artistica m-au salvat atunci numai vitalitatea poetica si vodca.

Nu am facut niciodata caz in cartile mele ca as fi vreo dizidenta si nici nu m-am victimizat, cum fac marii profitori ai istoriei, pentru ca sunt convinsa ca anormalitatea este si ea o forma de manifestare a normalitatii.

- In perioada interdictiei, ati fost tentata sa plecati din tara?

Niciodata n-as putea parasi pamantul acestei tari. Nu sunt ceea ce se cheama un patriot. Dar cred ca Romania este cea mai frumoasa tara din lume, tocmai pentru ca nu este cosmetizata. Ca "Les Belles Etrangere". La noi, frumusetea isi gaseste singura armonia, dupa legile ei. Aici, floarea se insoteste cu starvul, satele mici cu case carora le bate broasca in geam, ca pe vremea Sfintei Vineri.

Tara asta e ca o poveste, buna in salbaticia ei. Si oamenii sunt, in mare masura, asa. Ultra-stilatii marilor puteri ale lumii sunt uneori mai periculosi. Rafinatii pot fi criminali cu metoda. Cei mai de jos omoara ca animalele, din nevoie, nu din placere.

- "Sexagenara si tanarul". Despre ce este vorba in roman? Cat e autobiografie si cat e fictiune?

- Cum am sarit de la simplitatea si primitivismul romanilor la romanul meu? Poate unde cartea incepe cu o declaratie care raspunde afirmatiei mele de dinainte. Nu imi plac subtiorile rase, nu imi place parul tuns, nu imi place iarba cosita, port in mine un instinct care nu se lasa domesticit. Nu-mi povestesc cartile. La aparitia ei, a fost considerata un best-seller. Titlul este destul de comercial.

O sexagenara indragostita de un tanar de 25 de ani. Romanul a aparut in sapte tari, cu mare succes. Dar nu este o poveste de sex, asa cum promite titlul. Este pariul unei batrane cu sine. Intrebarea e daca inteligenta poate concura cu trupul, daca inteligenta poarte declansa in celalalt pulsiuni erotice.

Asa ca toata actiunea cartii este o lunga conversatie incarcata de senzualitate, intre o Seherezada care se apropie de 70 de ani si o privire verde, care o atrage irezistibil. In niciuna din cartile mele nu pot separa autobiografia de fictiune.

- Cum credeti ca a evoluat mentalitatea sexuala a romanilor, dupa Revolutie?

- Ei bine, daca pudibonderia ar fi specifica romanilor, nu cred ca am fi printre cei fruntasi in injuraturi si nici nu cred ca Ion Creanga ar fi scris "Povestea povestilor".

Pudibonderia noastra ori e ipocrita, fiindca la asta ne pricepem bine, ori ni s-a inoculat prin cenzura. De aceea, dupa 1990, s-a produs acea explozie de erotism si pornografie in literatura noastra, fiindca ni s-a scos botnita.

E drept, manifestari de pudibonderie mai intalnim si acum, fiindca "intelectualii" nostri fac parte inca din prima sau a doua generatie provenita din patura rurala, sau fiindca receptarea tuturor izmelor occidentale de import e puternic marcata de ortodocsismul nostru cu miros de sarmale. Am senzatia ca lucrurile au inceput insa sa se echilibreze. Ne aflam in convalescenta.

- Care este legatura dintre dragoste si erotism? Pot exista una fara cealalta?

- Cred ca toata fiinta noastra este impregnata de erotism. O forma de erotism este si alaptarea copilului sau mangaierea pisicii, sau strangerea de mana a prietenului. Omul simte nevoia alipirii de semenul lui. Asta naste erotismul in creier, define dependenta de cineva anume, dorinta, amintire, retraire in gand sau in actul artistic.

Se spune ca erotismul s-a nascut in Evul Mediu, odata cu iubirea platonica a trubadurului pentru castelana pe care o canta. Nu cred in prostia asta. Am vazut caini, masculi si femele, dormind imbratisati, fara sa se imperecheze.

Cum sa definesc asta? Oricum, senzualitatea, ca sport, ca terapie, nu implica erotism. De unde trag concluzia ca sunt animale inzestrate cu erotism, asa cum exista oameni care isi reprima cu buna stiinta erotismul.

- Care considerati ca este cea mai mare greseala pe care ati facut-o, in viata?

- Cred ca cea mai mare greseala facuta in viata e ca nu reusesc sa-mi recunosc vreo greseala. Mi-e greu sa admit ca oamenii gresesc cu intentie. Adica din proprie initiativa. Ei sunt impinsi. De cine? Nu stiu. Un ascet mi-a spus ca drumul nostru are intentia, nu omul. Asa ca... absolvo-te...

- Cum reusiti sa gasiti armonia cu varsta pe care o aveti?

- Armonia? Armonia la varsta senectutii ti-o dobandesti nemaivrand nimic, retraindu-ti darurile trecute, nu numai in gand, ci si in simturi. Trupul continua sa procure mese imbelsugate din proviziile facute, uneori chiar aventuri amoroase, nimfele ne aduc noaptea, inaintea somnului, cate un inotator ratacit prin uitarea noastra. Te gandesti ca si moartea poate fi o poarta deschisa, o promisiune, o intalnire.

- Sa presupunem ca va aflati in fata unei tinere care va cere sa-i descrieti miracolul iubirii. Ce-i spuneti?

- Mi-e greu sa transpun intr-o tanara de azi, mai bine sa ma transpun intr-o tanara de azi, desi lumea sentimentelor si mai ales cea a trupului nu s-au schimbat foarte mult. Ma refer mai ales la adolescenti.

Adolescenta care am fost a ramas adolescenta de acum. Numai fatada s-a schimbat. Marea transformare se produce dupa 20 de ani, cand confunzi iubirea cu drepturile, cand se face partajul. Asta omoara orice miracol. Prefer miracolul din imaginatia unei batrane si semnele care promit.

Va multumesc.

Sursa: Ziare.com-

***

 Ce ne așteaptă la iarnă:

"La ora 08:49 dimineaţa, la uşa garsonierei lui Mircea s-au auzit puternice bătăi:

- Deschideţi, poliţia termică!

Buimac, Mircea deschise uşa şi o echipă intră în vestibul, cu nişte aparate de măsură.

- Exact cum am depistat cu camera termică din maşina noastră de patrulă: aveţi 21 de grade în apartament. Mai sunteţi şi în pantaloni scurţi.

- Dar... dar... îmi pregăteam micul dejun. Mi-am... mi-am fiert nişte spaghete. E-e normal să se încălzească puţin casa... de la abur, ştiţi?

- Gătiţi cu gaz?

- Jur că-l urăsc pe Putin! Spaghetele au fost fierte cu metan european din butelie, provenit din ferme europene, de la oi şi vaci hrănite cu furaj european, la standarde europene.

- Spaghetele sunt cu făină de greieri?

- Bineînţeles, nici n-aş putea concepe altfel.

- Aveţi steagul Ucrainei deasupra patului?

- Să trăiţi, am şi prosoape de baie cu acesta!

- În regulă. Veţi primi doar un avertisment. Când mai gătiţi, deschideţi geamul, să mai intre nişte frig în casă, altfel se face prea cald şi riscaţi amendă. O zi bună."