luni, 5 august 2024

***

 Ilia Repin a creat imaginea Rusiei de dinainte de Revoluția bolșevică


Ilia Yefimovici Repin s-a născut pe 5 august 1844 în Ciguiev, în regiunea Harkov ce aparținea Imperiului Rus la acel moment, într-o familie de “coloniști militari”. Băiatul a intrat la școala militară pentru a studia topografia, dar cursurile au fost anulate, iar tatăl său l-a sfătuit să devină ucenicul lui Ivan Bunakov, un pictor local de icoane. În 1863 Ilia s-a înscris la Academia Imperială de Artă din Sankt Petersburg pentru a studia pictura, în anii 1860 i-a cunoscut pe artistul Ivan Kramskoi și pe criticul Vladimir Stasov, cu care s-a împrietenit, și, în 1872 a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Vera Șevțova, cu care va fi căsătorit timp de zece ani. În același an a venit pe lume fiica lor, botezată tot Vera.

În anii 1870 Repin a călătorit de-a lungul râului Volga pentru a picta peisaje și a face studii grafice ale transportatorilor de barje și în această perioadă a început să lucreze la celebra pictură “Edecarii de pe Volga”, comandată de Marele Duce Vladimir Alexandrovici, care înfățișează un grup de 11 persoane aproape prăbușite de epuizare trăgând un șlep pe fluviul Volga, operă pe care o va finaliza în 1873.

Într-o scrisoare din 1872 adresată unui prieten, artistul scria: “Acum țăranul este judecătorul și de aceea este necesar să-i reprezint interesele. Eu însumi sunt, după cum știi, un țăran, fiul unui soldat pensionat care a slujit douăzeci și șapte de ani grei în armata țarului Nicolae I”.

În 1873 pictorul a călătorit în Italia și Franța împreună cu familia sa, iar în 1874 s-a născut cea de-a doua sa fiică, Nadejda.

Repin a obținut titlul de academician în 1876, fiind foarte apreciat pentru lucrarea “Sadko în Regatul Subacvatic”, anul următor a venit pe lume fiul său, Yury, următoarea născută fiind Tatiana, în anul 1880. Pictorul s-a mutat la Moscova în acel an și a realizat o serie de lucrări, inclusiv portretul lui Arkhip Kuindzhi, al lui Ivan Shishkin, al țarului Nicolae al II-lea și al Prințesei Maria Tenisheva, tablouri care au primit imediat aprecieri publice. În 1878 s-a împrietenit cu scriitorul Lev Tolstoi și cu pictorul Vasili Surikov, a frecventat cercul artistic al lui Savva Mamontov, care se reunea la Abramtsevo, moșia acestuia de lângă Moscova, unde i-a întâlnit pe mulți dintre cei mai importanți pictori ai epocii, inclusiv pe Vasili Polenov, Valentin Serov și Mihail Vrubel.

În 1882 a divorțat de soția sa, Vera, dar cei doi au avut o relație apropiată și după încheierea mariajului. Printre cele mai cunoscute opere ale artistului din această perioadă sunt “Ivan cel Groaznic şi fiul său”, “Răspunsul cazacilor zaporojeni”, două portrete ale lui Lev Tolstoi realizate la Yasnaya Polyana, unul al lui Alexander Pușkin pe malul Mării Negre, diverse schițe și studii ale descendenților cazacilor zaporojeni. În 1898 a călătorit în Țara Sfântă, unde a pictat icoana “Purtând Crucea” pentru catedrala ortodoxă rusă Alexandru Nevski din Ierusalim. În 1894 a început să predea la Școala Superioară de Artă de pe lângă Academia de Arte, funcție pe care a deținut-o până în 1907.

În 1900 artistul a cunoscut-o pe Natalia Nordman de care s-a îndrăgostit și a plecat să locuiască în casa acesteia din Kuokkala, în Finlanda, unde cuplul va invita în fiecare miercuri artiști din Rusia, pentru că locuința lor era la doar o oră de mers cu trenul de Sankt Petersburg.

Ospitalitatea Nataliei era bine cunoscută în epocă, printre vizitatorii frecvenți numărându-se scriitorii Maxim Gorki și Aleksandr Kuprin, artiștii Vasili Polenov, Isaak Brodsky și Nicolai Fechin, precum și poetul Vladimir Maiakovski, filosoful Vasili Rozanov și omul de știință Vladimir Bekhterev. Repin a descris-o pe Natalia Nordman ca fiind “dragostea vieții sale”, iar reședința lor, Penates, a devenit un important loc de adunare artistică și literară la începutul secolului XX.

În 1905, Repin a participat la mai multe proteste împotriva armatelor țarului Nicolae al II-lea care reprimaseră violent mișcările revoluționare și a încercat să-și transmită impresiile despre aceste evenimente în picturile sale.

Doi ani mai târziu pictorul a demisionat de la Academia de Arte, apoi a denunțat public pedeapsa capitală care era încă în vigoare în Rusia, iar în 1912 a realizat mai multe lucrări legate de centenarul invaziei lui Napoleon în Rusia.

În 1914 Natalia Nordman, care îi devenise soție, a murit la Locarno, fiind înmormântată în Italia, apoi artistul s-a întors acasă, la Penates. Ilia Repin a început să lucraeze la cartea sa de amintiri, a salutat Revoluția bolșevică din februarie 1917, dar a fost destul de sceptic față de Revoluția din Octombrie. În 1918 frontiera dintre Rusia și Finlanda a fost închisă, iar moșia sa a rămas în granițele Finlandei, și, în ciuda faptului că autoritățile sovietice i-au cerut de mai multe ori să se întoarcă în URSS, a refuzat să facă acest pas.

În 1926 a respins ultima oferta de a se muta la Leningrad, dar a donat trei schițe dedicate Revoluției din 1905 și portretul lui Alexander Kerensky Muzeului Revoluției, continuând apoi să lucreze la pictura “Dansul cazacilor zaporojeni”, începută în 1926.

Ilia Repin a murit pe 29 septembrie 1930, la vârsta de 86 de ani, și a fost înmormântat la Penates. Opera sa a fost folosită de propaganda sovietică drept exemplu pentru pictorii noului regim, poziția artistului în lumea artei fiind frecvent comparată cu cea a lui Lev Tolstoi în literatură. Astăzi Repin este considerat cel mai important pictor rus, mulți critici definindu-l ca “art ist național”.

***

 Trei blonde doreau sa se facă detectivi, așa ca s-au prezentat la examen la Academia de Poliție.

Examinatorul le arată o poza a unui suspect, din profil, pentru a le testa spiritul de observatie și le intreaba cum au sa-l recunoască.

-Aaa, e usor! raspunde prima blonda. Suspectul are doar un ochi.

-Asta pentru ca fotografia e din profil, raspunde enervat examinatorul.

Se duce la cea de a doua blonda, ii arata poza si o intreaba cum recunoaste suspectul. Tipa zambeste increzatoare si spune:

-Ce simplu! Suspectul are doar o ureche.

– Ce e cu voi doua?! Nu vedeti ca poza e din profil?! Normal ca se vad doar un ochi si o ureche.

Suparat, examinatorul se indreapta spre cea de a treia blonda si o intreba:

-Spune-mi cum anume poti recunoaste suspectul din poza? Si te rog sa te gandesti foarte bine inainte de a raspunde.

Blonda ia fotografia si se uita foarte atent la ea timp de cateva momente dupa care raspunde:

-Suspectul poarta lentile de contact.

-Da? Interesant… Nu stiam… Asteapta pana verific in dosarul sau.

Dupa ce se uita in dosarul infractorului, examinatorul se intoarce si spune:

-Extraordinar! Este corect! Cum ai ajuns la concluzia aceasta?

-Simplu. Suspectul nu poate purta ochelari pentru ca are doar un och i si o ureche.

***

 Tekesi, singurul oraș din lume construit pe principii Feng Shui

Construit în conformitate cu „Bagua”, sau cele opt trigrame folosite în cosmologia taoistă, orașul Tekesi are o dispunere unică și atrăgătoare, despre care se presupune că face ca semafoarele să fie inutile.

Bagua reprezintă principiile fundamentale ale realității, văzute ca o serie de opt concepte interconectate. Este un concept complex al cosmologiei taoiste, care are corespondențe și în astronomie, geografie, anatomie, arte marțiale, medicină și alte discipline.

Este, de asemenea, un instrument esențial în majoritatea școlilor de Feng Shui, folosit pentru a cartografia o cameră sau o locație și pentru a vedea cum diferitele secțiuni corespund diferitelor aspecte din viața cuiva.

Cu toate acestea, un lucru pentru care Bagua nu este folosit cu adevărat este planificarea orașelor, cu o singură excepție notabilă: Tekesi, un oraș de 150.000 de locuitori din regiunea autonomă uigură din nord-vestul Chinei.

Tekesi a fost fondat în 1937 și a devenit rapid faimos datorită aspectului său unic. Centrul orașului Tekesi Bagua, așa cum este denumită uneori așezarea, radiază pe opt străzi și este conectat de patru șosele de centură care se extind din centru până la marginea orașului.

Ca urmare a faptului că fotografia aeriană și chiar turismul aerian au devenit din ce în ce mai populare în ultimii ani, Tekesi a devenit foarte căutat printre turiștii care află mai întâi online despre aspectul său unic și apoi călătoresc acolo pentru a-l vedea personal.

Din 2014, autoritățile locale oferă tururi aeriene ale orașului.

Cele patru șosele de centură din Tekesi conectează un total de 64 de străzi, fiecare dintre acestea având felinare de culori diferite, ceea ce nu face decât să sporească atractivitatea vizuală a orașului.

Pe lângă aspectul său uimitor, orașul Tekesi Bagua este renumit și pentru lipsa semafoarelor. Toate au fost îndepărtate în 1996, pentru că pur și simplu nu mai era nevoie de ele. În condițiile în care majoritatea centrelor urbane chinezești nu pot funcționa fără semafoare, Tekesi a devenit oarecum o ciudățenie fascinantă.

Deși majoritatea surselor vor da credit ingenioasei dispuneri Bagua pentru că a făcut ca semafoarele să devină învechite, potrivit unui reportaj mai recent al CCTV despre așezarea unică din Xinjiang, numărul tot mai mare de vehicule private din oraș a pus presiune asupra infrastructurii locale, polițiștii rutieri fiind aproape întotdeauna prezenți în intersecții pentru a se asigura că traficul se desfășoară fără probleme.

Interesant este faptul că, deși Tekesi nu are semafoare, acest lucru se referă doar la cele fixe. Același material CCTV pe care l-am menționat mai sus susține că orașul se bazează uneori pe semafoare mobile pentru a nu bloca tronsoanele de drumuri aglomerate.

Totuși, oficial, Tekesi este un oraș fără semafoare pur și simplu pentru că acesta este unul dintre principalele lucruri care atrag tu riștii aici.

***

 Astazi, 5 august, 102 de ani de la nasterea lui Marin Preda, unul dintre cei mai importanti scriitori romani.


Marin Preda, cel mai iubit dintre amanţi. 


Pentru soţiile lui era „bărbatul pe care o femeie visează să-l găsească“. Singura dragoste care nu l-a trădat: literatura

Marin Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale „cel mai iubit dintre pământeni“. Scriitorul a iubit pătimaş şi a suferit din amor. Despre Preda, soţiile au spus că era, înainte de toate, scriitor şi apoi amant. Marin era „omul pe care o femeie visează să-l găsească“. Aurora Cornu a fost marea iubire a lui Preda, Eta Vexler a fost soţia evreică care i-a atras antipatia regimului, iar Elena a fost cea care l-a făcut pe scriitor tată.

„Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?“, se întreba Marin Preda, prin Victor Petrini în celebrul roman „Cel mai iubit dintre pământeni“.

Preda a fost pentru cele trei soţii ale sale cel mai iubit dintre pământeni, un soţ pe cât de adorat şi iubit, pe atât de dificil de înţeles. Preocupat mai mult de carieră şi literatură, despre Preda se spune că n-a trăit iubiri adolescentine care să îi fi marcat existenţa sau să îi influenţeze scrierile. A descoperit marea dragoste la 32 de ani când a cunoscut-o pe tânăra Aurora Cornu de doar 20 de ani.

Marea dragoste

Povestea de iubire dintre frumoasa tânără şi scriitor a început la malul mării. Se văzuseră pentru prima dată la vila Uniunii Scriitorilor în 1952, dar prima întâlnire s-a rezumat la un simplu schimb de replici. Doi ani mai târziu se regăsesc la malul mării. Printr-o ironie a sorţii, ea ocupa camera care ar fi trebuit să îi revină scriitorului. Galant, Preda îi cedează camera însă, încăpăţânată, Aurora îşi face bagajul şi pleacă.

Din corespondenţa celor doi, făcută publică ulterior, reiese că Preda s-a îndrăgostit nebuneşte privind-o pe Aurora cum îşi strânge bagajul. A doua zi, direct de pe malul mării, îi scrie prima scrisoare de dragoste:„Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“. Acesta a fost începutul unei poveşti tulburătoare de dragoste care avea să le influenţeze destinele ambilor protagonişti.

„Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam“

Se spune că Marin Preda a cerut-o de nevastă pe Aurora Cornu a doua zi. Tânăra a luat propunerea ca pe o glumă. Aurora pleacă mai devreme de la mare şi îl lasă pe scriitor profund îndrăgostit şi plin de dor. Scrisorile trimise Aurorei arată că întâlnirea cu tânăra îl tulburase profund pe scriitor:

„Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea… am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”

S-au căsătorit trei ani mai târziu, în 1955. Simplu, fără fast şi nuntă, la Sfatul Popular, cei doi încă îndrăgostiţi la trei ani de la întâlnirea de pe malul mării au spus „DA”  în faţa ofiţerului de Stare Civilă. Despre Marin Preda ca soţ, Aurora Cornu a povestit în interviurile date după moartea scriitorului:„Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”.

Fiecare despărţire de Aurora, fie chiar şi  de scurtă durată era percepută de scriitorul îndrăgostit ca pe un chin. Preda continua să îi scrie soţiei chiar şi în timpul căsniciei:„Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...“

Aurora a descoperit manuscrisul „Moromeţii“, într-un sertar

Aurora Cornu a descoperit manuscrisul romanului „Moromeţii” într-un sertar şi l-a încurajat pe Preda să dea luminii tiparului capodopera. „La început erau nişte amintiri din copilărie pe care le răspândise în alte romane, în perioada în care am fost căsătoriţi a scris romanul, a creat personajele, a descris satul, istoria… Sunt foarte mândră că «Moromeţii» există graţie mie, eu am făcut un cadou românilor – «Moromeţii»“, declara într-un interviu Aurora Cornu. Despre romanul ”Moromeţii” s-a spus că a fost singurul ”copil„ al celor doi.

„Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo“

Aurora l-a părăsit pe Preda în 1957. Tânara dornică să vadă lumea, să cunoască, să se dezvolte ca artist şi-a dat seama că nu putea face asta în umbra lui Preda. Au trăit ultimele săptămâni de iubire, conştienţi de despărţire, la Sinaia. Au suferit, au plâns şi s-au despărţit. „Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo“, i-a scris Aurora lui Preda în biletul de despărţire. Preda a rămas în urmă, bolnav de dragoste şi s-a internat în spital, suferind o depresie.

Nici Aurora nu a plecat fără să-şi lase sufletul în urmă. Avea să declare mulţi ani mai târziu că i-a purtat scrisorile de dragoste prin toată lumea, că l-a visat şi l-a dorit în toţi anii care au urmat. S-au revăzut la câţiva ani după divorţ. „De fapt, tu de ce m-ai lăsat pe mine?”, ar fi întrebat-o scriitorul pe poetă.

Iar Aurora i-ar fi  răspuns:„Nu ştiu, Marine...“ Aurora Cornu a păstrat scrisorile lui Preda şi a acceptat să le publice, în 2001, într-un volum intitulat „Convorbirile dintre Aurora Cornu şi Eugen Simion despre Marin Preda”. În ultima scrisoare trimisă Aurorei, Preda scria:„Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”

Stabilită la Paris, Aurora Cornu declara că obişnuia să participe la şedinţe de spiritism  pentru a se întâlni cu Marin. În cea mai frumoasă declaraţie de dragoste spusă după moartea lui Preda, poeta recunoştea:” Îl aştept în viaţa următoare...” 

Scriitorul a suferit o depresie după despărţirea de Aurora

Divorţul lui Preda de Aurora Cornu s-a încheiat la doi ani de la despărţire, în 1959. În cei doi ani, Preda a fost internat în spital pentru depresie, după cum reiese din jurnalul ţinut de autor. Au fost ani grei în care Preda a suferit pentru iubirea neîmplinită. „Există, mă întreb acum, ceva mai banal şi mai lipsit de interes spiritual ca în această dezamăgire a mea cu Aurora?”, se întreba scriitorul în Jurnal intim.

Suferind din dragoste, Preda înţelege că numai timpul va şterge rănile:„Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreşit să mă vindec de dragostea pentru ea, şi numai timpul mă poate ajuta... ”

„Ne-am îndrăgostit repede, în câteva săptămâni, aveam nevoie unul de celălalt“

Cu un an înainte de pronunţarea divorţului de Aurora, aflat în plină criză afectivă şi bolnav, Preda o întâlneşte pe Eta Vexler, critic literar, cu origini evreieşti cu care se căsătoreşte repede.  „Ne-am îndrăgostit repede, în câteva săptămâni, aveam nevoie unul de celalalt“, nota Preda în jurnal. O cunoaşte pe Eta la data de 23 decembrie.

Întâlnirea are loc la Sinaia, locul în care Preda trăise despărţirea de Aurora. Noua iubire îi trezeşte inspiraţia scriitorului şi începe romanul „Risipitorii”. Despre căsătoria cu evreica Eta Vexer se spune că i-a atras antipatia regimului comunist şi că acesta ar fi fost unul dintre motivele pentru care Preda a ajuns în vizorul Securităţii.

S-a considerat că, în urma căsătoriei cu o evreică, Preda ar fi intrat sub influenţa cercurilor naţionaliste evreieşti. Căsătoria celor doi a durat doar opt ani. Se despart în 1966, iar Eta emigrează.

Elena, soţia care i-a dăruit doi fii

La doi ani de la despărţirea de Eta, Preda o cunoaşte pe Elena Mitev. Ca în cazul celorlalte căsnicii, scriitorul oficializează relaţia repede. Se căsătoreşte cu Elena în acelaşi an în care o cunoaşte, 1968. La doi ani de la căsătorie, apare şi primul copil al scriitorului, Nicolae. Elena este cea care descoperă că Preda îşi dorea copii şi voia să devină tată.  „În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când am revenit, am rămas cutremurată – l-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lasat în pace, nevrând să tulbur această scenă, si, după vreo oră, când am reintrat în camera, Marin se suise pur si simplu în patuţul lui Alexandru. Se făcuse atât de mic, încât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe. În veci, nu o sa pot uita această imagine:o efigie perfecta a iubirii parinteşti, a imenselor lui resurse de ocrotireşsi tandrete”, declara Elena Preda într-un interviu dat după moartea scriitorului.

Elena i-a dăruit şi cel de-al doilea fiu lui Marin Preda, pe Alexandru. Să fie soţia unui geniu precum Preda, un scriitor captivat de munca sa şi dedicat complet actului creaţiei, nu a fost pentru cea de-a treia soţie o sarcină uşoară, după cum ea însăşi a recunoscut:„Chiar fiind soţia lui, îmi venea câteodată destul de greu sa creez momente de intimitate, să-l scot din preocupările lui obsesive. În lumea lui, era foarte greu de pătruns. Uneori, lucra o noapte întreagă şi scria doar 7-8 rânduri şi acelea chinuite. Erau nopţi în care scria numai trei rânduri.”

Alături de Elena Preda, scriitorul creează capodopera „Cel mai iubit dintre pământeni”. Şi tot alături de Elena petrece ultimele zile din viaţă, înainte ca destinul său să se curme brusc, într-o noapte ploioasă de mai, în 1980.

„Marin era  omul pe care o femeie visează să îl găsească”

După spusele celor care i-au fost soţii şi l-au iubit, Marin Preda era bărbatul pe care orice femeie visează să îl găsească. „Se poate spune ca n-a avut noroc la femei, dintr-un motiv sau altul. Marin era totuşi omul pe care o femeie visează să îl găsească. Era de o inteligenţa fizică pe care foarte puţini bărbaţi o au, era de o inteligenţa sufletească pe care foarte puţini bărbaţi o au. Era un amant perfect, era un soţ excesiv de delicat, însă eu le inţeleg şi pe cele mai rele dintre femeile lui. Era o presiune enormă să stai în preajma lui Marin Preda”, spunea Aurora Cornu, în cartea „Scrisori către Aurora”.

În acelaşi timpâ, toate cele care l-au iubit, au recunoscut că pentru scriitor, actul creaţiei s-a clasat mai presus decât actul iubirii „Marin – întâi scriitor şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut”, mai spunea Aurora. Portretul lui Preda ca soţ şi iubit a fost completat de Elena, în interviurile date după moartea acestuia:„Pentru el, nu existau decât familia lui, copiii si scrisul. În primul rând, scrisul. În lumea lui era foarte greu de pătruns”.

Aurora Cornu recunoaştea în cartea „Scrisori pentru Aurora” că literatura a fost singura iubită care nu l-a trădat niciodată pe scriitor:„Literatura! Singura soţie şi iubită a lui Marin, care nu l-a trădat niciodată-nedezminţită, fidelă şi după moarte, veşnic răsplătitoare“.

Marin Preda despre iubire

„Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tau nu se mai reflectă, nu-i mai raspunde nimeni. Eşti singur”

„Când faci dragoste, moartea îşi ia tălpăşiţa”

„Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană?”

„Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlţâit, moare agăţat acolo fără  scăpare”

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

***

 

În ajun de praznic împărătesc : Schimbarea la față


„Și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina."


Se spune ca de astazi Vara încet, încet îsi face bagajele pentru plecare…


 "De azi, omule, nu te vei mai culca afară și nici nu vei mai dormi pe pământ. Căci pe sub el se vor ascunde lighioane, iar frigul nopții va avea lung tăiș. De azi, iarba va îmbătrâni pe câmpuri și va bate prima pală de galben în frunze. De la mesteceni și fân va veni primul semn de toamnă.

De azi, amintește-ți, omule, că ești trecător și privește cum înainte de a trece vremea ta, trece vremea tuturor lucrurilor pe care le atingi. Poamele se coc, semințele se scutură, florile se ofilesc și se duc spre pământ.

Dar tu nu-ți încărca azi sufletul cu tristețe, nici nu îl certa, căci așa îți va sta până va da din nou colțul ierbii.

Ci ridică ochii tăi spre slăvi și însoțește-te azi cu oameni care înțeleg înaltul. Și schimbă-te. Și, dacă ai fost rău, fă-te bun. Și dacă ai făcut rău, fă bine. Și dacă ai urât, iartă. Și dacă ai greșit, îndreaptă. Înțelepțește-te, căci vine toamna."

            ______________🙏🏼____  

           ✍Camelia Radulian

***

 Mama m a crescut cu el…cu ei…noaptea stateam cu ea in bucatarie, in fum de tigara si n miros de cafea si ascultam Phoenix si ea mi povestea ce frumos era la Club A! 🖤 

Noi am crescut cu ei…cu muzica lor…noi am fost obligati la frumos…🖤

Nicu Covaci nu a cantat, a salvat suflete…generatie dupa generatie…si salveaza si azi…🖤


Trec ţigani pe drum,

Drumu-i plin de fum,

Fumu-i plin de scrum,

Foc ardea.

Vai ţigani, ţigani,

Gipsy şi hitani,

Fără cer şi ani,

Trec pe drum.

Ţigănie rai,

Rai care erai,

Caravanserai,

ccadea.

Raiul meu beteag,

De pe alt meleag,

Cât îmi eşti de drag

Nu ştiu cum.

Trec ţigani prin colb,

Colbul oste orb,

Orbul e un corb,

Giacardea.

Cade seara-n câmp,

Soarele-i scălâmb,

Cortul este strâmb,

Foc ardea.

Fac ţiganii foc,

Focu-i la mijloc,

Fete cu ghioc

Şi cu cărti de joc,

Vai noroc, noroc,

Vino la soroc,

Vino să-ţi ghicesc,

Cărţile vorbesc,

Şi nu ne minţesc,

Giacardea.

Fata de caro,

Sub cer indigo,

Să-ţi spun încontro

Foc ardea.

Că mulţi ani s-au scurs,

De când el s-a dus,

Ca un pui de urs,

Pe un drum.

Cu belciug şi lanţ

Fără nici un sfânt,

Spre un târg bizant

Foc ardea.

Zaiafet acum,

Lăutarii duium,

Numai tu nicicum,

Giacardea.

Noaptea de-ar veni,

Pe pământul gri,

De ne-ar adormi

Orşicum.

O, dar azi, dar azi

Cerui de atlaz,

Soarele-n extaz.

Ei se duc la pas,

Spre un alt popas,

Satra de pripas.

Până nu-i mai vezi,

Până nu-i mai crezi.

Şi din ochi îi pierzi.

Printre ceţuri verzi,

Ceţuri de livezi,

Vezi că nu-i mai vezi.

Giacardea, cardea,

Gialino mura,

Gia mura, mura,

Ce mişto..


Plang cu mama  acum de fericirea de a ne fi nascut cand el a trait🖤…

Autor: Dana Budeanu

***

 

În micul sat Banpotoc din comuna Hărău, un italian îndrăgostit de plaiurile hunedorene, Giovanni Salvatelli, a creat un adevărat colţ de rai: Grădinile  lui Zoe. 17 ani a muncit italianul la această grădină aristocratică ce poartă numele nepoatei sale, fără vreun sprjin al specialiştilor peisagişti, reuşind să clădească o oază de linişte şi frumuseţe cum puţine sunt în România.

I Giardini di Zoe se întinde pe 3,5 hectare (7 hectare împreună cu pepiniera) şi cuprinde cîteva mii de specii de plante, decoruri şi ornamente din piatră, fântâni arteziene, cupole de gard viu, alei cu trepte de travertin şi labirinturi verzi. Multe dintre obiectele de decor au fost aduse din Italia şi restaurate aici de un meşteşugar local. Administratorul Ramona Morar povesteşte: „A luat naştere ca şi un joc şi s-a jucat în fiecare zi. Şi-a dorit să rămână ceva generaţiilor următoare, inclusiv nepoatei lui care are 6 ani, motiv pentru care a numit această proprietate Grădinile lui Zoe.” Adevărata provocare, poveşteşte Ramona Morar, a venit din cauza climei și a solului de aici, cu totul diferite față de Italia, din acest motiv trebuind să se adapteze și să găsească diverse plante care să poată supraviețui aici, inclusiv peste iarnă, dar în același timp să arate la fel ca plantele ce decorează grădinile italienești, un exemplu fiind chiparoşii care au fost înlocuiţi cu ienuperi.

Giardinile lui Zoe este un o colţ spectaculos de Italie în mijlocul Transilvaniei, puţin cunoscut chiar şi de către locuitorii judeţului. La nivel simbolic, grădinile italianului Salvatelli, care a ales Banpotoc pentru un proiect de suflet, sunt o nouă mărturie a faptului că Hunedoara este un colţ de rai pentru străinii care aleg să ne viziteze şi apoi rămân aici, atraşi de natură şi de oamenii locurilor.

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...