NICOLAE LABIȘ, poetul sucevean care și-a pierdut viața la numai 21 de ani, ( nascut pe 2 decembrie 1935) a fost, conform criticilor, unul dintre cei mai talentați poeți români. Una dintre capodoperele sale este poezia „Moartea căprioarei” publicată pentru prima dată în iunie 1954, cu doi ani înainte de moartea scriitorului.
Puțini sunt cei care știu că poezia este inspirată dintr-un fapt real, iar copilul Nicolae Labiș a fost cel care și-a însoțit tatăl la vânătoare.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia Labiș a fost nevoită să se mute din Moldova lângă Câmpulung Muscel. La întoarcerea în satul Mălini, județul Suceava, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă și au reușit să-și încropească gospodăria cu ajutorul oamenilor din sat. Aceștia trăiau clipe grele, iar hrana era o adevărată problemă, cu atât mai mult cu cât familia Labiș a fost nevoită să facă față secetei din anul 1946.
Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia”, avea să rememoreze peste ani Marga (n.r. Margareta), sora lui Nicolae Labiș.
“Tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: ‘Avem carne’ (…) N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară”. Isi aminteste Marga episodul la care fratele sau fusese martor si care l a marcat puternic!
Moartea căprioarei
Nicolae Labis
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
Nicolae Labis s-a nascut in 1935 ,satul Malini ,jud.Suceava intr-o familie de invatatori si impresionant si patrioti ,tatal cu merite in al doilea razboi mondial iar bunicul mort la Marasesti .S-a dovedit aparte din copilarie , la 5 ani invatand sa scrie iar la 13 ani jucand intr-o piesa de Shakspeare ,chiar daca pe o scena improvizata .Chiar daca la inceput l-a atras doctrina stalinista ,dovada poezia ,,Fii darz si lupta Nicolae ,,scrisa la 15 ani a invins chemarea poeziei ca arta ,intampinand mari greutati .Nu a avut studii superioare deosebite ,caci in 1955 a mers la Facultatea de filologie Bucuresti dar s-a retras dupa un semestru .Insa talentul l-a dovedit prin creatii de valoare ,exemple fiind 2 volume de versuri tiparite ci munca de redactor la 2 publicatii .Inca din 1954 ,cand la interventia lui M.Sadoveanu nu a fost exclus din U.T.M isi facuse un dusman teribil ,ascuns .In 1956 a ajuns un poet denigrat ,acuzat in fel si chip si cel mai grav urmarit de securitate .Sfarsitul vietii avea sa-i vina dupa un accident de tramvai avut in noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 .Accidentat a fost dus si la spitalul Coltea si la Central ,dar refuzat a ajuns la Spitalul de Urgenta unde a rezistat pana pe 22 decembrie .Cat despre accident dupa depozitia a doi martori si a iubitei sale ce era balerina a alunecat ,fiind si baut ,dupa ce consumase tuica la Capsa cu prieteni si cu iubita.Oficial ,dupa ceva cercetari fara importanta cazul a fost clasat ca accident .Dar multe semne de intrebare s-au ivit din cauza marturiei iubitei ce a dat declaratii in 2 randuri ,dar diferit , apoi declaratia unuia dintre martori ,cunoscut stalinist si care a plecat din tara dupa tragedie si mai ales datorita convingerii poetului ca fusese impins intentionat relatata prietenului ce i-a fost alaturi in ultimele zile ale vietii .Inainte de a muri ,a compus si un poem ,spus prietenului sau si inclus mai tarziu in volumul postum ,,Lupta cu inertia,, Astfel ,Nicolae Labis ,un poet ce promitea mult in literatura romaneasca a murit asemeni unei pasari cu aripile frante ce nu a mai putut avea sansa sa zboare spre inalt /
