$$$

 POEM PENTRU PRIETENI

Jorge Luis BORGES

Nu pot să-ţi dau soluţii pentru toate problemele vieţii

Și nu am răspuns la îndoielile şi temerile tale,

Dar pot să te ascult şi să iau parte la zbuciumul tău.

Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău,

Dar când vei avea nevoie de mine, voi fi alături de tine.

Nu pot să te opresc să faci un pas greşit,

Dar pot să-ţi dau mâna, să te susţin să nu cazi.

Bucuriile, victoriile și succesele tale nu-mi aparţin,

Dar mă bucur sincer când te văd fericit.

Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.

Mă străduiesc să te susţin, să te stimulez și să te ajut, de-mi ceri.

Nu pot trasa pentru tine limitele între care să actionezi,

Dar îţi pot oferi spaţiul necesar să progresezi.

Nu pot să te feresc de suferinţă când durerea-ţi frânge inima,

Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile, ca s-o întregești din nou.

Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.

Pot doar să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.

Zilele acestea m-am gândit la prietenii mei, printre care te găseai şi tu.

Nu erai nici în frunte, nici la urmă şi nici la mijloc,

Nu începeai şi nici nu încheiai lista.

Nu erai nici primul, nici ultimul.

Și nici eu nu pretind să fiu primul, al doilea sau al treilea pe lista ta…

Mi-e de ajuns că vrei să te numeri printre prietenii mei.

Îţi mulţumesc că ești unul dintre ei

$$$

 29 IUNIE 1521 

SCRISOAREA LUI NEACSU DE LA CAMPULUNG

Cu 500 de ani în urmă se redacta primul text în limba română, cu caractere slavone, care s-a păstrat – „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” către Johannes (Hans) Benkner, judele Braşovului. A fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în arhivele din Braşov unde se păstrează şi astăzi, şi a fost redactată cel mai probabil în 29 sau 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al oraşului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menţionată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-lea.

Dintre toate documentele care au fost redactate în limba română în Evul Mediu, cel mai vechi înscris care a supraviețuit vremurilor este scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulug. Despre Câmpulung se spune că ar fi fost cel mai vechi oraș din Țara Românească. Acolo, la Câmpulung, își stabilise reședința Basarab Întemeietorul (1310-1352), cel care i-a bătut pe ungurii conduși de către arogantul rege Carol Robert de Anjou, la Posada. Vreme de patruzeci de ani, la Câmpulung a fost capitala Țării Românești.

Mai târziu, la 1521, acolo avea să fie redactată faimoasa scrisoare a lui Neacșu. Documente scrise în limba română au existat și mai înainte, însă nu ele dețineau ponderea majoritară, deoarece limba slavonă era cea utilizată în redactarea actelor oficiale, în Țara Românească și Moldova.

Cu excepția introducerii și a unei scurte propoziții din final, ambele redactate în slavonă, întrega epistolă a lui Neacșu, datând de aproape 500 de ani, este ușor inteligibilă pentru un român din ziua de azi. Scrisoarea lui Neacșu reprezintă o prețioasă mostră de limbă română, veche de o jumătate de mileniu.

Epistola a fost redactată pentru a-l avertiza pe judele Brașovului, Johannes Benkner, cu privire la intențiile războinice ale otomanilor, care, de partea cealaltă a Dunării, se pregăteau să dea năvală în țările române. 

Conținutul documentului era strict secret, la momentul redactării.

Iată ce-i scria Neacșu căpeteniei din Brașov:

„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.” (Introducere în slavonă: „Preaînţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”).

I pak (adică „şi iarăşi”) dau ştire domnie tale za (adică „despre”) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu s-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab (adică Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit. Amin.” (Încheiere în slavonă: „Şi Dumnezeu să te bucure. Amin”)

Ca un bun negustor ce era, Neacșu Lupu din Câmpulung avea slujbași tocmiți care ajungeau până la Constantinopol, cu și după marfă. Întrucât erau „acoperiți” prin îndeletnicirile negustorești, aceștia puteau călători nestingheriți și puteau spiona îndeaproape mișcările de trupe pe care le efectuau oștirile otomane, dornice să obțină o felie cât mai mare din Europa.

Pentru serviciile pe care le ofereau conducerii statelor ca iscoade, negustorii de seamă trebuie să fi avut mare trecere și la curțile domnești, cu avantajele comerciale de rigoare. Destinatarul scrisorii, Hans Benkner îndeplinea cea mai înaltă funcție, la Brașov. Aceea de primar și prim magistrat. Benkner era sas, dar cunoștea foarte bine și limba română.

La acea dată, turcii erau conduși de către Soliman Magnificul, considerat, în Turcia, sultanul cel mai mare dintre toți câți au existat. Imperiul Otoman devenise o mare putere. Regii și principii Europei aveau toate motivele să se teamă.

Scrisori de avertizare, de tipul celei trimise de către Neacșu din Câmpulung, au fost redactate și de către alți importanți oameni ai vremii, fiind menite să-i pună în gardă pe regii Europei de vest cu privire la pericolul în care se aflau statele de pe cursul mijlociu și inferior al Dunării. De pildă, epistolele pline de îngrijorare ale regelui Ungariei au ajuns până la regele Angliei și la „Papa de la Roma”. Scrisorile erau, totodată, apeluri de ajutor, de unire în fața primejdiei comune.

Ajutorul? Cam pe sponci. Sau deloc. Unirea europenilor în fața dușmanului comun? Un lucru cam rar!

sursa: http://www.cunoastelumea.ro/

$$$

 PETRU SI PAVEL - sarbatoarea dragostei lui Hristos

Paul Cocei

Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt praznuiti in Biserica Ortodoxa Romana in fiecare an pe data de 29 iunie, ziua in care au suferit moarte martirica la Roma, in anul 67 d.Hr.

La multi ani pentru toti purtatorii de nume, ai acestor Sfinti!

Daca ar fi sa gasesc o alta denumire pentru Sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, as opta pentru "Sarbatoarea dragostei lui Hristos". Aceasta pentru ca mi se pare ca in aceasta zi ii sarbatorim pe cei doi Apostoli in care dragostea lui Hristos a lucrat in modul cel mai socant cu putinta. De asemenea, sarbatoarea de azi ne arata ca Hristos, prin lucrarea minunata a dragostei Lui, ii face frati pe cei care mai inainte erau dusmani.

Pavel, sau Saul cum era numit la acel moment, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai Apostolilor lui Hristos. In fervoarea sa pentru legea iudaica, Saul a prigonit atat de tare Biserica lui Hristos, incat aproape a desfiintat-o pe cea din Ierusalim. Ucenic al lui Gamaliel, Saul era foarte invatat in teologia iudaica si era probabil pe drumul care ducea la cele mai inalte demnitati iudaice. Cu siguranta, Saul era privit de crestini ca unul dintre inainte-mergatorii lui Antihrist.

De cealalta parte, Petru era fostul Simon, pescar impreuna cu fratele sau, Andrei. Dupa cum bine stim, Andrei este cel ce a ajuns sa pescuiasca oameni pe tarmul Marii Negre si este Ocrotitorul Romaniei. Fratele sau, insa, a avut probabil cea mai tumultoasa relatie cu Hristos dintre toti Apostolii. Este binecunoscuta lepadarea lui Petru de Hristos in momentul Patimilor Mantuitorului. Cu cateva ore in urma, Petru declarase ca va merge cu Hristos pana la moarte.

Ce schimba insa situatia? Cursul istoriei este nemilos, in mod normal Saul nu ar fi devenit niciodata Pavel, iar Petru ar fi sfarsit probabil asemanator lui Iuda. Dar Hristos a inviat, luminand lumea; mortii s-au ridicat din morminte si ceea ce omului i se parea cu neputinta a fost realizat de Dumnezeu.

Petru s-a pocait cu lacrimi de lepadarea sa, si a crezut pana la moarte in Invierea Mantuitorului. El, care adormise la rugaciune dar vrusese sa-L apere cu arma pe Hristos, care L-a urmat catre Patimi dar s-a lepadat de El de trei ori intr-un timp atat de scurt, a "plans cu amar"; si apoi, dupa Pogorarea Sfantului Duh, dragostea pentru Hristos, insufletita de lucrarea Mangaietorului, a izbucnit in lume si n-a mai fost nimic care s-o poata stavili. Moartea sa la Roma este o izbanda a vietii in Hristos, incununarea jertfelniciei cu care s-a impodobit Petru, cel de dupa Inviere.

Iar Saul a devenit Pavel, pentru ca Necunoscutul i s-a aratat pe un drum din Asia Mica. Ce schimbare naucitoare! Cel care ii prigonea cu furie pe ucenicii Domnului, ajungea in cativa ani sa declare: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pavel este fara indoiala cea mai uimitoare rasturnare de situatie din istorie. Pavel nici macar nu L-a vazut pe Hristos atata timp cat Acesta a propovaduit pe pamant. Duhul Sfant i L-a facut insa atat de cunoscut dupa convertire, incat fostul prigonitor, cel care nu-L cunoscuse pe Hristos decat ca pe un obiect al urii sale, le scria crestinilor din Roma: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau stramtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golatatea? sau primejdia? sau sabia?!".

Pe cei doi Apostoli, noi, Biserica lui Hristos, ii numim "mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori". Ei sed pe scaunele pe care li le-a gatit Hristos mai inainte de intemeierea lumii si sunt "mai intai sezatori" tocmai pentru ca au fost mai intai "lumii invatatori"; pentru ca au cucerit lumea, mai mult decat ar putea s-o faca vreodata un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabila, pentru ca de atunci si pana acum dragostea lui Hristos nu a dat gres niciodata.

Paul Cocei

Sursa: Crestin ortodox.

$$$

 PÂINEA NOASTRĂ...

Mircea Radu Iacoban

Apărut şi preluat din presa israeliană, “Revista mea” nr.41 / 2021

Pur și simplu nu pot să cred că mănânc pâine congelată plămădită „afară” şi dezghețată în mult suferitoarea Românie! Pământ, trudă și grâu românesc, pâine... de import? Dacă-i pe-așa, și pita noastră cea de toate zilele ne-o îngheață alții, apoi înseamnă că s-au zăpăcit temeiuri strămoșești. 

Am învățat încă din copilărie că pâinea-i sfântă. Iaca, sfințenie congelată adusă din import cu camioane frigorifice! Românii nici pâine nu-s în stare să-și coacă singuri? Altfel, rafturile-s ornate cu tot ce-ai pofti. Pâine Graham. Pâine cu secară. Pâine toast. Pâine neagră (vorba vine). Pâine feliată (că ne doare mâna s-o tăiem cu cuţitul!). Pâine cu seminţe. Pâine nu ştiu cum. Toate la un loc abia amintind adevăratul gust al pâinii noastre cea de toate zilele. 

Dar poate mă-nşel. Poate de vină-s simţurile noastre, care, îmbătrânind, dau semnale false. Cu siguranţă însă, aroma pâinii nu mai este aceea de altădată. Un vers evocator al lui Adi Cusin spune, impecabil cadenţat, că „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”. Cu toate livezile Rădășeniului, cele mai multe dintre merele lustruite de la Kaufland sunt importate!

 Am avut sentimentul reîntâlnirii cu târgul copilăriei adulmecând, în posaca noastră primăvară, pe-o străduţă din Iţcani, abur de pâine coaptă-n casă. Nu ştiu cine şi, mai ales, de ce, îşi complică viaţa în 2021 cu frământatul, cu dospitul, cu vegherea cuptorului, în loc să şi-o procure, simplu şi comod, ambalată-n ţiplă. Ori barem s-o meremetisească (precum nevastă mea) la sculele electronice care piuie şi ţiue informându-te conştiincios că, iaca, pâinea după rețeta A-3 e gata... 

Pe o stradă din Suceava, unde mirosea cândva a pâine coaptă, am căutat, din ochi, urma vechii brutării – nici vorbă, s-a mistuit. Pe vremea aceea, pâinea (neagră - unicul sortiment!) pe cartelă costa doi lei. Mama mă trimitea s-o cumpăr de la brutăria de lângă gară. Toate, la Iţcani se aflau la gară sau lângă gară, unde aștepta șirul negru de trăsuri – cinematograful, chioşcul de ziare de unde luam „Zori Noi”, parcul, brutăria – ori, la bariera cfr, frizeria unde oficia maestrul Simcălă, Alimentara, magherniţa în care se vindeau nasturi şi papiote, Staţia de radioficare, covrigăria, căruciorul cu îngheţată… Puştăraia îşi făcea veacul ronțăind semințe la barieră. Nici bariera nu mai este: acolo se poticneau căruţele şi puţinele maşini: ori trecea vreun tren, ori făcea manevră locomotiva cu hornul ca o mânătarcă (cine ştie în ce făptură oțelită s-o fi întrupat după ce a făcut bulbuci în oala de turnare...) 

Înşfăcam pâinea rotundă, grea, aburindă, aromitoare, şi, până la colţul bisericii, îi „tundeam” franjurii crocanţi. Acasă, ajungeam cu ea pe trei sferturi. Încasam cuvenita muştruluială de la maică-mea şi, a doua zi, se întâmpla la fel. Avea un miez nemaipomenit pâinea aceea neagră a anilor ’47; darămite coaja! N-aş crede că brutarii locului (locaţiei – cum se spune acum) deţineau cine ştie ce reţetă secretă, nici că grâul era mai breaz şi mai maşcat. Probabil că pofta (ca să nu zic foamea) era alta atunci. Ori, cine ştie, poate papilele noastre gustative, încă neuzate şi nepervertite, prospectau mai generos şi mai ingenuu pâinea noastră cea de toate zilele. 

Rar, şi de-a dreptul sărbătoreşte, aveam parte şi de câteva rotocoale de salam (de Burdujeni). Visul sus-semnatului, în copilărie, era să mănânce odată şi odată salam să se sature. N-a fost să fie – salamul purta ciubote roşii. Am mai încercat, peste ani, să regăsesc gustul mezelurilor „Poiana”. Degeaba. Poate explicaţia-i aceeaşi ca-n cazul de mai sus (pâinea), poate că, într-adevăr, preparatele potopite de E-uri, aditivi, conservanţi şi Dumnezeu mai ştie ce s-o fi băgând astăzi în maţul (pardon: membrana) de porc nu mai pot avea savoarea de odinioară. 

Eram copiii secetei, ai hainelor „pe puncte”, ai marmeladei pe cartelă şi ai halvalei festive de anul nou. N-am ştiut până în studenţie cum arată o banană, o portocală. Când, după Festivalul Mondial Tineretului, s-a rostogolit din gară până-n barieră vestea nemaipomenită („Băăă! Se dau bomboaneee!...”), ne-am înşirat cuminţi la coadă spre a primi suta de grame de dropsuri văzută şi înţeleasă ca ditamai cadou al vremurilor noi. Cei patru kilometri până la liceu îi străbăteam pe jos, cu sandalele-n mână (le încălțam la poarta școlii); în geanta cu caiete duceam și cele două felii de pâine unse cu magiun. 

Cu toate deliciile europenismului, modernității și... rezilienței, n-o să uit în veci gustul şi aroma pâinii de odinioară!

Text

Notă: Deosebite felicitări, stimate Domnule Mircea Radu Iacoban, pentru admirabilul şi emoţionantul text “Pâinea noastră” publicat recent. 

Citindu-l, m-am simţit “teleportat” în propria-mi copilărie a anilor ´49 - ´56, petrecută la Lespezi, târguşorul de pe lângă malul lespezit al Siretului. Atunci şi doar atunci, pâinea acelei neuitate perioade, coaptă pe vatra brutăriei locale sau de mama, în rola sobei din bucătărie, avea gustul şi mirosul nemaipomenit, neatins vreodată în locurile în care m-am tot aflat ulterior. Şi turtele, ah, turtele coapte pe plită de mama! Erau grozav de gustoase şi săţioase. Nu mai pun şi pacheţelul cu două felii mari de pâine, unse cu un strat gros de untură din borcan, pe care-l mâncam cu poftă în pauza mare la şcoală, aflată la aproape trei kilometri, deoarece şcoala lespezeană fusese distrusă de război. 

Am “prins” şi eu, la patru ani, perioada cumplitei secete din Moldova în care mama (Dumnezeu s-o odihnească!) “drămuia”, cum numai ea ştia, săraca de ea, “porţiile” celor şapte copii, în care “privilegiatul” eram eu, mezinul.

Şi alivencile ei, neîntrecute vreodată de nimeni până la vârsta pe care o am!

Nu că aş fi nostalgic, dar, într-adevăr, ceea ce se întâmplă astăzi cu Pâinea noastră, a cărei aluat este adus congelat din UE(!) , apoi dezgheţat şi copt, burduşit de E-uri (pentru aspect şi durată,) e inacceptabil!

Cu aleasă stimă, M.Caba

$$$

 IN MEMORIAM  

ADRIAN PĂUNESCU

              Cuvintele din urmă 

        A mai rămas un fir aşa subtire,

Că nici să mă agăț de el nu pot,

Ce pot să vă mai spun la despărțire,

Decât să vă salut, şi-atâta tot ?

         Otrava-mi urcă-n degete şi - n glezne,

Mă simt mai bine astăzi ca oricând

Şi chiar şi testamentul mi-e mai lesne

Decât mi-au fost scrisorile de rând.

        Nu cer nici daune si nici vendeta,

Desigur că un pic mă mai şi tem.

In trupul meu, nevolnicul, regretă ,

Dar mor dintr-o eroare de sistem.

       Nu -i nimeni vinovat, pană la urmă ,

Nu-s vinovați nici cei ce m-au ucis,

O dogmă a intrat adânc in turmă 

Şi falsul ei ne urmareşte-n vis.

      Şi nici nu fac reproşuri nimănuia

Nu-s vinovați nici nesătuii duri.

Le spun la despărțire, ,,Aleluia''

Şi-i las să se intoarcă in păduri.

    Cei ce-au suflat in mine, să mă stingă ,

Nu pot intra-n posteritatea mea,

Ii las mărunți sub ultima lozincă , 

Şi mă întorc cu spatele la ea.

        Acestui testament, ce va rămane,

Ii trebuie un adevăr curat:

Că eu, pe omul patriei române

In tot ce am făcut, nu l-am uitat.

       N -am fost perfect, aproape dimpotrivă ,

Mai imperfect decât parbrizul spart,

Dar n-am intrat cu nimeni in derivă ,

De la comoții până la infarct.

    Eu plec , dar vom rămâne împreună ,

Vă voi veghea şi vă voi ierta ,

Adio tuturor şi noapte bună 

Şi vă aştept pe toți în noaptea mea .

      Din volumul - ,, NOAPTEA MARII BEȚII " - ADRIAN PĂUNESCU

$$$

 Gheorghe și Marin sunt frați care nu s-au mai vorbit de zece ani din cauza unei case de 40 de metri pătrați și a unei grădini cu trei pomi de pruni.

Casa părintească din Lunca de Sus stă închisă și părăsită de când bătrânul Vasile a murit în iarna lui 2014. Acoperișul de țiglă își pierde câte o bucată în fiecare furtună, geamurile au fost sparte de copiii din sat, iar grădina din spate s-a transformat într-o junglă de mărăcini și buruieni. Între timp, doi frați își distrug vieța certându-se pentru această moștenire pe care niciunul nu o poate folosi.

"Eu am avut grijă de tata când era bolnav", spune Gheorghe în fiecare conversație pe tema asta. "Marin era plecat în Germania, își vedea de treburile lui. Casa mi se cuvine mie."

"Eu am trimis bani acasă douăzeci de ani", răspunde Marin. "Am plătit medicamentele, operația, tot. Gheorghe doar stătea pe lângă el că nu avea altceva de făcut. Casa e pe jumătate și a mea."

Zece ani de procese, de avocat, de certuri de familie care au rupt în două nu doar frații, ci și copiii lor. Nepoții lui Vasile cresc fără să-și cunoască verii, sărbătorile de Crăciun se fac separat, iar în sat toată lumea își dă cu părerea și alege tabere. E povestea care se repetă în sute de familii românești - moștenirea care devine blestemul care distruge relațiile de sânge.

La mijlocul lunii martie 2024, Marin primește un telefon de la doctorul din Germania unde lucrează la o firmă de construcții. Analizele nu arată bine - o tumoare pe ficat care trebuie operată urgent. Costurile sunt mari, asigurarea nu acoperă totul, iar el are nevoie rapid de douăzeci de mii de euro pentru o clinică privată din München.

"Vând casa", îi spune soției sale într-o seară, cu vocea tremurândă. "Îi cer lui Gheorghe să-mi cumpere partea mea, cu orice preț."

Doar cei care au fost nevoiți să aleagă între mândrie și supraviețuire înțeleg cu adevărat cât de repede se schimbă prioritățile când viața îți stă în balanță.

Primul telefon pe care Marin îl dă în România după trei ani de tăcere e către fratele lui. Gheorghe e în grădina casei din Buzău unde s-a mutat după ce s-a pensionat, plantează roșii pentru vară și nu aștepta să mai audă vocea fratelui lui vreodată.

"Gheorghe", spune Marin cu vocea stinsă, "am nevoie să vorbesc cu tine."

Povestea care urmează e una pe care Gheorghe nu se aștepta s-o audă niciodată. Fratele lui, care părea că o duce bine în Germania, cu casa lui și mașina lui, de fapt trăiește de la salariu la salariu și acum se confruntă cu cea mai mare speriătură din viața lui.

"Îți vând partea mea din casă cu 3000 de euro", spune Marin. "Știu că valorează mai mult, dar am nevoie urgentă de bani și tu nu ai de unde să-mi dai suma reală. Doar să închidem odată povestea asta."

În tăcerea care urmează, Gheorghe simte cum toate certurile și resentimentele din ultimii zece ani par deodată mărunte și fără sens. Fratele lui se luptă cu moartea, iar el s-a îndărătit din cauza unor ziduri de lut și a unei grădini cu trei pomi.

"Marin", spune el în cele din urmă, "banii ăia nu rezolvă nimic. Ai nevoie de douăzeci de mii, nu de trei. Hai să găsim altă soluție."

În următoarele două săptămâni, ceva magic se întâmplă. Gheorghe vorbește cu rudele, cu prietenii, cu vecinii. Vinde o bucată de teren pe care o avea la marginea orașului, își ia un credit de la bancă, strânge ban cu ban. Nevasta lui, care nu putea să-l audă pe Marin de zece ani, începe să facă economii din pensie.

"De ce faci toate astea?", îl întreabă Marin când află. "După cum ne-am certat, după ce ne-am spus..."

"Pentru că ești fratele meu, proștilor", răspunde Gheorghe. "Și pentru că dacă mori în Germania din cauza banilor, eu n-o să pot trăi cu mine însumi știind că aveam cum să te ajut."

Poate că adevărata bogăție nu stă în casele moștenite sau în terenurile împărțite, ci în momentele când realizezi că nimic din ce poți atinge cu mâna nu valorează cât viața oamenilor pe care îi iubești.

Operația lui Marin reușește. Doctorii reușesc să îndepărteze tumoarea, iar prognosticul e optimist. În spitalul din München, el primește un SMS de la Gheorghe: "Să trăiești, frățioare. Casa asta e a noastră a amândorora, când te întorci."

Un an mai târziu, în vara lui 2025, casa părintească prinde din nou viață. Marin se întoarce în România pentru o lună de concediu medical, iar el și Gheorghe petrec timp împreună renovând acoperișul, vărind pereții, plantând din nou grădina. Lucrează în tăcere majoritatea timpului, dar e o tăcere bună, care vindecă.

"Știi care a fost cea mai mare greșeală a noastră?", întreabă Marin într-o seară, când stau pe prispa proaspăt reparată și beau o bere rece.

"Că am crezut că tata ne-a lăsat o casă să ne certăm pentru ea", răspunde Gheorghe. "Când de fapt ne-a lăsat-o să avem un motiv să fim împreună."

Copiii lor, care nu se mai văzuseră de ani buni, vin în vizită în weekenduri. Nepoții lui Vasile în sfârșit își cunosc verii, aleargă prin grădina care acum înflorește din nou, învață povești despre bunicul pe care nu l-au apucat.

Casa părintească nu mai e un obiect de dispută, ci un loc al reconcilierii. Marin vine în fiecare vară din Germania, Gheorghe se ocupă de întreținere în rest de timp. Anul trecut au făcut o împărțeală oficială la notar - nu din ură, ci din dragoste. Fiecare știe exact ce îi aparține, dar uita des și folosesc totul împreună.

În fiecare duminică, când vremea e frumoasă, copiii și nepoții se adună în curtea casei bătrânești pentru masa de familie. Masa se întinde până seara, cu povești, râsete și amintiri. Bătrânul Vasile ar fi mândru să vadă că moștenirea lui cea mai de preț nu a fost casa, ci lecția că familia poate supraviețui oricărei certuri dacă dragostea e mai puternică decât mândria.

Și poate că asta e adevărata înțelepciune a generațiilor trecute - că nu zidurile fac casa, ci oamenii care aleg să locuiască în ea cu iubire, chiar și după ce au avut toate motivele din lume să se urască pentru totdeauna.

$$$

 Nea Vasile e genul de bărbier care a învățat să tundă din foarfecă și brici la cincisprezece ani și nu va schimba niciodată metoda, chiar dacă întreaga lume trece la mașini electrice.

Sâmbăta dimineață, bărbieria lui nea Vasile e mai animată decât piața din centrul satului. Prin ușa deschisă intră aburii de cafea proaspătă și sunetul conversațiilor care se încrucișează ca firele unei țesături invizibile - bărbații din sat își spun aici păsurile, necazurile și bucuriile, în timp ce foarfecele vechii dansează prin părul lor.

"Hai la locul tău, Gheorghe", spune Vasile, dând din mână către scaunul de piele roșie crăpată care domină centrul bărbieriei de cincisprezece ani. Pe peretele din spatele scaunului, oglinzile îngălbenite de vreme reflectă zeci de fețe cunoscute - prieteni de-o viață, vecini, copii crescuți și ajunși bărbați care acum îi aduc și pe fiii lor să învețe ce înseamnă o tunsoare făcută cum se cuvine.

Vasile, la cincizeci și cinci de ani, are mâinile sigure ale unui meșter care și-a perfecționat arta de-a lungul deceniilor. Briza lui cu mâner de os, moștenită de la tatăl său care a fost și el bărbier, strălucește în lumina dimineții care pătrunde prin ferestrele cu perdele de mătase vișinie.

"Ce facem azi?", întreabă el ritual, deși știe exact cum vrea Gheorghe să fie tuns - la fel ca în ultimii douăzeci de ani. Scurt pe părți, mai lung deasupra, cu creasta pieptănată pe dreapta. Nimic spectacular, nimic modern, doar o tunsoare de om serios care muncește pământul și respectă tradițiile.

În timp ce lucrează, Vasile ascultă. Gheorghe își varsă necazurile despre recolta care nu a fost ce trebuia, despre fiul plecat în Germania care sună tot mai rar, despre soția care se plânge că nu mai sunt tineri. E ritual vechi cât lumea - bărbierul care tunde și ascultă, care știe să păstreze secretele și să dea sfaturi cu cumpătare.

"Nea Vasile, când am fost mic și mă aducea tata aici, credeam că ești cel mai înțelept om din sat", spune Gheorghe zâmbind. "Acum că sunt eu bătrân, încă mai cred la fel."

Pe rafturile din jur stau sticlele cu loțiuni parfumate, pieptenii de diverse mărimi, foarfecele pentru diferite tuns, toate aranjate cu grijă ca într-un muzeu al mestesugului. Aici nu găsești masinii electrice de tuns sau produse moderne cu multe chimicale. Vasile lucrează cu uneltele simple ale bunicilor săi, cu răbdarea și precizia care nu se învață din cărți.

Prin bărbierie trec dimineața toți bărbații importanți din sat. Primarul vine să-și aranjeze barba înainte de ședințe, profesorul pensionar se tunde religios în fiecare lună, mecanicul auto își face timp între reparații să treacă pe la Vasile. Aici se iau deciziile importante ale comunității, se negociază tranzacții, se stabilesc cine cu cine e prieten și cine cu cine nu se mai vorbește.

Doar cei care au crescut cu ritualul tunsorii la bărbierul din sat înțeleg cu adevărat că nu e vorba doar despre tăiat păr - e despre respect, despre comunitate, despre păstrarea unor tradiții care leagă generațiile între ele.

"Mă gândesc să fac o școală", spune Vasile în timp ce ascute briza pe curea de piele. "Să învăț pe cineva meseria. Dar cine vrea să învețe? Toți vor să lucreze la calculator sau să plece în străinătate."

Pe pereții bărbieriei atârnă fotografii îngălbenite - Vasile ca ucenic lângă tatăl său, primul său client tuns de unul singur, deschiderea oficială a bărbieriei, nunti și botezuri ale clienților care au devenit prieteni de-o viață. Fiecare fotografie spune o poveste despre un sat care încă mai crede în valoarea muncii făcute cu dragoste.

"Știți care e diferența între mine și bărberii ăia din oraș?", întreabă Vasile clientul următor, un bătrân de șaptezeci de ani care vine la tunsoare din 1985. "Ei tund părul. Eu îngrijesc oamenii."

Și e adevărat. Vasile știe când cineva trece prin momente grele doar privind cum stă în scaun. Știe să tacă când clientul are nevoie de liniște și să vorbească când are nevoie de încurajare. Pentru văduvii din sat, vizita la bărbier e singura lor interacțiune socială din săptămână.

Spre amiază, când ultimul client pleacă mulțumit și cu părul aranjat perfect, Vasile curăță uneltele și le așază la locul lor. E ritual zilnic care îi aduce liniște - fiecare foarfece în etiul său, fiecare perie curățată și așezată drept, briza ungată și pusă în cutia din piele moștenită de la tata.

Se uită în oglinda mare din fața scaunului și își vede reflexia obosită. Părul său e din ce în ce mai cărunt, ridurile din jurul ochilor se adâncesc, dar mâinile încă nu tremură când ține uneltele. Mai are mulți ani buni de lucru în el, dar se întreabă cine va prelua bărbieria când el nu va mai putea.

În ora liniștii de după-amiază, când satul doarme și prin ferestre nu se mai aud decât țârâitul greierilor, Vasile se așază în scaunul său și privește strada pustie. Tinerii din sat preferă să meargă la saloanele moderne din orașul de la douăzeci de kilometri, unde tunsorile costă de trei ori mai mult și durează jumătate din timp.

"Dar ei nu știu ce pierd", șoptește el către liniștea bărbieriei. Pentru că o tunsoare adevărată nu e despre viteză sau despre modă trecătoare. E despre încrederea dintre oameni, despre respectul pentru meserie, despre păstrarea acelei călduri umane care face din sat mai mult decât o colecție de case.

Poate că într-o zi, când lumea se va satura de automatizare și va căuta din nou autenticitatea, cineva va învăți meseria de la el. Poate că tradițiile nu mor cu totul, doar așteaptă momentul potrivit să renască în mâinile celor care înțeleg cu adevărat valoarea lor.

Până atunci, nea Vasile va continua să păstreze vie o bucățică din trecutul satului, o foarfece la un timp, o conversație la un timp, un client mulțumit la un timp.

$¢$

 Ion e genul de poștaș care știe din mers când în plic e veste bună și când e veste proastă, doar după felul cum îl ține expeditorul în mână.

După treizeci și cinci de ani în care a pedalat cu bicicleta roșie pe ulițele satului, Ion își face ultima tură ca poștaș oficial. Geanta de piele uzată îi atârnă grea pe umăr, plină cu ultimele scrisori, pensii și facturi pe care le va distribui vreodată în această calitate. Mâine, altcineva va prelua ruta, probabil cu o mașină mică și cu graba specifică timpurilor moderne.

"Bună dimineața, nea Ion!", îl strigă doamna Floarea de la poarta casei cu numărul 23. "Ce aveți pentru mine azi?"

Ion zâmbește și scotge din geantă plicul cu pensia ei. E o conversație pe care au repetat-o în fiecare lună timp de un deceniu, de când Floarea a rămas văduvă și singura ei bucurie e ziua când vine pensia. Pentru el, nu e doar o tranzacție administrativă - e momentul în care aduce un strop de siguranță în viața unei bătrâne care trăiește doar cu 600 de lei pe lună.

"Uite, dragă, vine la timp ca întotdeauna", spune el, întinzându-i plicul. "Și am și o carte poștală de la nepoțica de la București."

Ochii bătrânei se luminează. Ion știe că această carte poștală cu o poză a Palatului Parlamentului va fi citită de zeci de ori și arătată tuturor vecinelor. Pentru Floarea, e dovada că nepoteasa nu a uitat-o complet în agitația vieții de la oraș.

Pe ulița următoare, la casa familiei Popescu, Ion are o misiune mai dificilă. În geantă îi stă o scrisoare cu ștampila tribunalului - probabil ceva legat de procesul pentru divorț pe care îl știe tot satul. A văzut cum familia s-a destrămat încet, cum bărbatul a început să bea, cum femeia a plecat cu copiii la mama ei în alt județ.

Doar cei care au lucrat ani de zile ca poștași într-un sat mic înțeleg cu adevărat că nu sunt doar distributori de corespondență - sunt martorii vieților oamenilor, depozitarii secretelor lor cele mai intime, adesea singurii care știu adevărul din spatele fațadelor.

"Nea Ion, o să ne lipsească", îi spune Mihai Popescu, luând scrisoarea cu mâna tremurândă. La patruzeci de ani, arată ca și cum ar avea șaizeci. Divorțul și alcoolul și-au pus amprenta pe fața lui odinioară tânără și plină de speranță.

"Să aveți grijă de dumneavoastră", răspunde Ion, știind că sunt ultimele cuvinte pe care le va schimba cu bărbatul acesta ca poștaș. În doi ani, Mihai nu a primit decât facturi de plată și citații de la tribunal. Ion și-ar fi dorit să-i poată aduce măcar o veste bună înainte de a se pensiona.

La următoarea casă, atmosfera se schimbă radical. Familia Ionescu așteaptă rezultatele de la examenul de bacalaureat al fiului lor, Andrei. Ion simte greutatea plicului de la Ministerul Educației și speră din toată inima că băiatul a reușit. Andrei e primul din familie care ar putea ajunge la facultate.

"Este?", întreabă mama băiatului, ieșind în fugă din casă când îl vede pe Ion oprindu-se la poarta lor.

Ion dă din cap zâmbind și scoate plicul. "Pare greu", spune el diplomatic. "Astea cu rezultatele bune de obicei sunt mai groase."

În momentul când Andrei deschide plicul și strigă "Am luat!", toată familia explodează în bucurie. Ion simte o căldură în piept - după atâția ani de adus și vești proaste, și vești bune, momentele astea de fericire pură îi fac să-și amintească de ce și-a iubit meseria.

Pe măsură ce ziua avansează și lista de adrese se scurtează, Ion realizează că fiecare oprire e o despărțire. De la casa cu grădina plină de floarea-soarelui, unde bătrânul Gheorghe îl așteaptă întotdeauna cu un pahar de apă rece. De la casa tinerei familii care tocmai și-a cumpărat prima mașină și primește acum facturi de asigurare. De la casa în care locuiește singură profesoara pensionară care comanda cărți prin poștă și era singura din sat care citea reviste literare.

"Ultima oprire", își spune Ion, ajungând la casa familiei Marinescu. Aici are de livrat o scrisoare din Germania - probabil de la fiul lor care lucrează la o fabrică de automobile și trimite bani acasă lunar. E unul dintre sutele de tineri din sat care au plecat să-și caute norocul în străinătate.

Poate că generația tânără nu va mai înțelege niciodată cu adevărat ce înseamnă să aștepți scrisoarea lunară de la copilul plecat departe, să tremuri când vine poștașul cu vești de la tribunal sau de la spital, să simți că plicul cu pensia e singura ta legătură cu lumea oficială.

"Nea Ion", îl oprește doamna Marinescu la plecare, "vă mulțumim pentru toți anii. Știți că pentru noi ați fost mai mult decât un poștaș. Ați fost cel care ne-a ținut legătura cu lumea."

Seara, când își predă geanta, uniforma și cheia de la oficiul poștal, Ion simte că se încheie nu doar o carieră, ci o întreagă eră. Succesorul lui va lucra diferit - mai repede, mai eficient, dar probabil fără să se oprească să schimbe două vorbe cu fiecare destinatar.

Acasă, soția îl întâmpină cu masa pregătită și cu zâmbetul care l-a însoțit în toate aceste decenii. "Cum a fost ultima zi?", îl întreabă ea.

"Ca toate celelalte", răspunde el, "doar că acum știu că nu va mai fi alta la fel."

Se gândește la toate scrisorile pe care le-a distribuit de-a lungul anilor - scrisori de dragoste, de despărțire, de îngrijorare, de bucurie. Telegrame cu vestea morții și plicuri cu fotografii de la nepoții crescuți departe. Facturi care aduceau griji și cecuri care aduceau speranță.

În era mailurilor și a mesajelor instant, poate că nimeni nu mai înțelege magia unei scrisori adevărate, greutatea unei vești care vine pe hârtie, importanța omului care îți bate la poartă cu vestea ta. Ion a fost martorul unei lumi care dispare încet, în care comunicarea avea ritualurile ei, răbdarea ei, emoțiile ei profunde.

Mâine va începe să se ocupe de grădină, să citească cărțile pe care nu a avut timp să le citească, să se bucure de pensia bine meritată. Dar va simți mereu lipsa acelei greutăți familiare a genții pe umăr și a responsabilității de a fi cel care leagă satul de restul lumii.

#$$

 La patruzeci și cinci de ani a rămas însărcinată când toată lumea credea că e prea târziu pentru asemenea lucruri, iar satul întreg s-a împărțit între cei care o susțineau și cei care considerau că face un păcat.

Rodica stă pe patul de spital din maternitatea din orașul de județ și își ține în brațe băiețelul de două zile. Pe geamul mic, soarele de septembrie luminează blând, dar în privirea ei se citește oboseala și teama de ce o așteaptă acasă. La patruzeci și cinci de ani, după douăzeci de căsătorie fără copii, nimeni din satul Florești nu se aștepta ca ea să nască primul ei copil.

"E sănătos, Rodica," îi spune sora ei, Viorica, venită să o vadă. "Asta e tot ce contează. Restul sunt vorbe."

Dar Rodica știe că "restul" nu sunt doar vorbe. În ultimele luni, satul s-a împărțit în două tabere: cei care considerau că, la vârsta ei, să nască e o rușine și o nebunie, și cei care se bucurau pentru ea că în sfârșit a avut parte de bucuria maternității.

Povestea a început în urmă cu un an, când Rodica și soțul ei, Vasile, au decis să încerce din nou să aibă un copil. După două decenii de speranțe și dezamăgiri, după doctori, tratamente și rugăciuni, se resemnaseră cu gândul că vor rămâne fără copii. Dar când o prietenă din oraș îi vorbise despre noile tratamente pentru fertilitate, Rodica a simțit din nou speranța.

Doar cele care au dorit un copil atâția ani știu că vârsta e doar un număr când în brațele tale nu s-a odihnit niciodată propriul tău copil.

"La vârsta dumitale să te mai gândești la copii?" o întrebase doctorul din orașul de județ. "Știți ce riscuri implică?"

"Îmi asum riscurile," răspunsese Rodica. "Am patruzeci și patru de ani, nu optzeci."

Când a aflat că e însărcinată, pentru prima dată în viața ei Rodica nu și-a mai dorit să împartă vestea cu nimeni din sat. Știa că reacțiile vor fi împărțite. Și a avut dreptate.

"Rușine să nu îi fie!" spunea mătuși-sa Floarea la poarta cu vecina. "La vârsta asta să facă copii! Nu se gândește că poate să nască un copil bolnav? Că nu o să aibă puterea să-l crească?"

Dar alții au reacționat diferit. "Bravo ei!" zicea profesoara pensionară din sat. "Cine spune că după patruzeci de ani o femeie nu mai poate fi mamă? Pe vremuri, bunicile noastre nășteu și la cincizeci de ani."

Sarcina a fost grea. La vârsta ei, corpul nu mai răspundea ca pe la douăzeci de ani. Picioarele se umflau, spatele o durea, oboseala era constantă. Dar de fiecare dată când simțea copilul mișcându-se în pântec, toate greutățile păreau să dispară.

"Nu înțeleg de ce lumea se agită atât," îi spusese Vasile într-o seară, mângâindu-i pântecele. "E copilul nostru, ne-l dorim, avem cu ce să-l creștem. Ce contează vârsta?"

În luna a șasea, când pântecele începea să se vadă, comentariile s-au înmulțit. La magazinul din sat, conversațiile se opreau când intra Rodica. Unele femei o felicitau timid, altele o priviau cu reproș.

"Păi doamne ferește, măi Rodico," o apostrofase într-o zi Sultana, cea mai guralivă femeie din sat. "Nu-ți e rușine? La vârsta asta să umbli cu burta? Ce o să zică copilul când o să crească? Că mama lui e bătrână ca bunica?"

Rodica încercă să răspundă cu calmitate: "Copilul o să zică că mama lui l-a iubit atât de mult încât a așteptat douăzeci de ani să-l aibă."

Dar cuvintele o răneau mai mult decât era dispusă să recunoască. În nopțile nedormite, se întreba dacă nu cumva au dreptate cei care o criticau. Dacă nu e egoist din partea ei să nască la vârsta aceasta. Dacă va avea energia să crească un copil până la maturitate.

În luna a opta, când a început să aibă contracții și a fost internată, jumătate din sat a venit s-o vadă la spital. Cealaltă jumătate a rămas acasă, considerând că "nu e de încurajat asemenea comportamente".

"Să născă sănătos și apoi să vezi ce greu o să îi fie," comentau unele. "Un copil nu e jucărie. Are nevoie de energie, de alergat după el, de nopți nedormite. La vârsta ei..."

Dar au fost și voci care au susținut-o. "Rodica o să fie o mamă minunată," spunea învățătoarea de la școală. "Am văzut-o cum se poartă cu copiii din sat. Și apoi, cine spune că la patruzeci și cinci de ani o femeie e bătrână? Azi lumea trăiește mai mult, e mai sănătoasă."

Nașterea a fost complicată, ca orice naștere la o vârstă mai înaintată. Dar băiețelul s-a născut sănătos, cu cinci kilograme și cincizeci de centimetri. Când l-a văzut prima dată, Rodica a plâns - nu din durere, ci din fericire pură.

"E perfect," i-a șoptit lui Vasile. "A meritat să așteptăm atâția ani."

Acum, în ziua în care urmează să se întoarcă acasă, Rodica se pregătește să înfrunte din nou judecățile. Știe că unii din sat vor continue să comenteze, să caute semne că nu se descurcă cu copilul, să prezică probleme și dificultăți.

"Îți pare rău că l-ai făcut?" o întreabă sora ei, văzând-o pensativă.

"Niciodată," răspunde Rodica ferm. "Îmi pare rău doar că am pierdut atâția ani încercând să conving lumea că merit să fiu mamă. Copilul ăsta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată."

În după-amiaza când se întoarce acasă, o parte din sat o așteaptă la poartă. Unii vin să vadă copilul și să o felicite, alții vin din simpla curiozitate. Printre ei, și mătuși-sa Floarea, care, în ciuda criticilor, nu poate să nu zâmbească când vede băiețelul.

"E drăguț," recunoaște ea. "Să crească mare și sănătos."

Pentru că, în definitiv, când vezi un copil sănătos și fericit, criticile despre vârsta mamei încep să pară mai puțin importante. Un copil dorit și iubit va crește bine indiferent de câți ani are mama lui când l-a născut.

În următoarele luni, Rodica demonstrează că vârsta nu îi afectează capacitatea de a fi o mamă bună. Copilul se dezvoltă frumos, ea își găsește energia să se trezească noaptea, să-l alăpteze, să aibă grijă de el. Și treptat, chiar și cei mai critici din sat încep să recunoască că poate au judecat-o prea aspru.

"Se pare că se descurcă," comentează cineva. "Copilul arată bine."

Într-o duminică, la biserică, când preotul binecuvântează copilul, toată lumea vede cât de fericită e Rodica. Pentru că maternitatea nu e definită de vârstă, ci de dragoste. Și dragostea nu are dată de expirare.

"Am învățat ceva din toată povestea asta," îi mărturisește Rodica prietenei ei cele mai bune. "Că nu trebuie să îți trăiești viața după așteptările altora. Că fericirea ta e mai importantă decât părerile străinilor. Și că miracolele se întâmplă la orice vârstă, dacă ai răbdare să le aștepți."

Băiețelul crește sănătos și iubit. Rodica, la patruzeci și șase de ani, e o mamă împlinită și fericită. Iar satul învață, încet dar sigur, că judecățile pripite sunt deseori greșite și că dragostea de copil nu cunoaște limite de vârstă.

Pentru că, în definitiv, cel mai important nu e când devii mamă, ci cum ești mamă. Și Rodica dovedește că poate fi o mamă extraordinară la orice vârstă.

$$$

 FIGURI DE ANTOLOGIE ALÈ TEATRULUI ROMANESC

Rafinament, eleganță, dar și un ascuțit simț al umorului, îmbinat cu o neobosită curiozitate de a explora infinitele universuri ale teatrului – Anca Bejenaru (născută pe 12 noiembrie 1953) a adus în lumina reflectoarelor personaje memorabile, complexe, pe care le-a oferit publicului cu pasiune și iubire. Timp de mai bine de 40 de ani destinul ei s-a contopit cu scena Teatrului Nottara, unde a jucat din 1979, la un an după ce a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, specializarea Actorie, la clasa profesorilor Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher.

Un spirit liber, care mergea dincolo de clișee și constructe – Senzația de libertate, nimic altceva. Să te simți liber să te prezinți lumii așa cum te-a lăsat Dumnezeu –, Anca Bejenaru era mereu interesată de omul din spatele poveștii și se apropia de personajele sale fie atât prin contopirea cu lumea acestora, fie printr-o detașare brechtiană de emoții, care ducea, în final, la un tip special de asimilare a caracterului. Știa să transmită lumile interioare ale personajelor sale, dar și să reflecte cu discreție toate frământările exterioare. A creat eroine blânde, inocente, dar și figuri puternice, ce catalizau întreaga energie a acțiunii în jurul lor. Și întotdeauna se apropia de ele cu tandrețe, afecțiune și cu spirit ludic.  

Printre spectacolele care au marcat istoria Teatrului Nottara și în care Anca Bejenaru a excelat se numără Mizerie și noblețe de Eduardo Scarpetta, regia: Mihai Berechet (1981); Copiii soarelui de Maxim Gorki, regia: Anca Ovanez Doroșenco (1982), Trăsura la scară de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1983), Cum vă place de W. Shakespeare, în regia aceluiaşi Dan Micu (1985); Concurs de împrejurări de Adrian Dohotaru, regia: Nicolae Scarlat (1986); Într-o dimineaţă de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1988); Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, regia: Dominic Dembinski (1990); Ospăţul lui Balthazar de Benjamin Fundoianu, regia: Alexandru Dabija (1991); Revizorul de N.V. Gogol, regia: Mircea Cornişteanu (1995); Orfanul Zhao de Ji Jun Xiang, regia: Alexandru Dabija (1998); Sărbători fericite de Jean Poiret, regia: Petre Bokor (2002); Hangița de Carlo Goldoni, regia: Tino Geirun (2004); Cabinierul după Ronald Harwood, regia: Marcel Ţop (2011); Roman teatral după Mihail Bulgakov, regia: Vlad Massaci (2013); Mult zgomot pentru nimic de William Shakespeare, regia: Diana Lupescu (2013); Călătoria, după povestiri de Constantin Abăluță, regia: Gavriil Pinte (2015); Drumul spre Mecca, de Athol Fugard, regia: Geanina Hergheligiu (2015); Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski, regia: Evghenia Berkovici (2017); Să-i îmbrăcăm pe cei goi de Luigi Pirandello, regia: Dan Lăcătușu (2017); Disputa de Pierre de Marivaux, regia: Vlad Massaci (2018); Cumetrele de Michel Tremblay, regia: Corina Dragomir (2019). Ultimul rol la Teatrul Nottara a fost cel al adorabilei bunici Aurora din Fetele Pelican de The Wardrobe Ensemble, în regia lui Horia Suru (2022).

A jucat și pe scena Teatrului Tineretului Piatra Neamț, în spectacole precum Cei trei muschetari de Pierre Jean Valentin, după Alexandre Dumas (1979), Dulcea ipocrizie a bărbatului matur de Tudor Popescu, regia: Edouard Cavoli (1980), Program special L.B. de Stephen Poliakoff, regia: Alexandru Tocilescu (1980), iar în cinematografie s-a remarcat prin rolurile din Plante perene, regia: Roxana Stroe (2013) și Nelu, regia: Ioana Bălțatu (2023).

Anul trecut, întrebată ce i-ar spune fetei de 16 ani care a fost, Anca Bejenaru a răspuns cu bine-cunoscutul său spirit jovial, temperat de o privire dulce-amară: O, câte aș avea sa-i spun... „Ușor! Nu e sfârșitul lumii! Viața e un exercițiu de uzură, păstrează-ți forțele!” Dar dacă aș fi înțeleaptă nu i-aș spune nimic... Știu sigur că nu m-ar asculta...

 A decedat astazi 27 iunie 2025.

$$$

 Mierea este alimentul complet care conține toate substanțele necesare vieții - enzime, vitamine, minerale, antioxidanți și apă în proporția perfectă, de aceea albinele pot trăi exclusiv din miere.

Mierea nu este doar un îndulcitor natural sau o simplă delicatesă – este, în esență, un aliment complet, capabil să susțină viața în cele mai exigente condiții. Alcătuită dintr-un amestec perfect echilibrat de enzime, vitamine, minerale, antioxidanți, aminoacizi și apă, mierea reprezintă una dintre cele mai uimitoare realizări ale lumii naturale. Procesul prin care se formează este la fel de fascinant precum compoziția ei: albinele culeg nectarul florilor, îl prelucrează în gușile lor speciale și îl transformă, prin fermentare și evaporare, într-o substanță densă, aurie și incredibil de hrănitoare.

În interiorul stupului, mierea este sursa principală de hrană – nu doar pentru perioadele în care florile lipsesc, cum ar fi iarna, ci și pentru dezvoltarea puietului și pentru întreaga comunitate de albine. Această substanță le asigură tot ce au nevoie pentru supraviețuire: carbohidrați rapizi pentru energie, enzime care susțin digestia, vitamine esențiale din complexul B, minerale precum calciu, magneziu, zinc sau potasiu, precum și fitonutrienți cu efecte antioxidante și antimicrobiene. Fără niciun alt aliment complementar, albinele pot trăi, lucra și chiar ierna exclusiv hrănindu-se cu miere.

Dar ceea ce este cu adevărat remarcabil e faptul că acest aliment este stabil, nu se alterează și nu necesită conservanți. Au fost descoperite vase cu miere în morminte egiptene de peste 3.000 de ani, care erau încă comestibile. Acest fenomen se datorează compoziției chimice unice a mierii – conținutul scăzut de apă, pH-ul acid și enzimele antibacteriene naturale inhibă dezvoltarea microorganismelor. Astfel, mierea rămâne nu doar hrană, ci și medicament, utilizată din Antichitate pentru tratarea rănilor, calmarea tusei, întărirea sistemului imunitar și menținerea sănătății generale.

În plus, proporția de apă pe care o conține – în jur de 17-20% – este ideală pentru metabolismul insectelor, dar și pentru digestia umană. Organismul nu este obligat să extragă sau să elimine apă în exces, iar absorția nutrienților din miere este rapidă, directă, fără procese digestive complicate. Acesta este și motivul pentru care mierea este recomandată în convalescență, efort fizic intens sau stări de epuizare – reface imediat rezervele energetice și aduce cu ea un cocktail de nutrienți esențiali.

Pentru om, mierea este un dar al naturii cu multiple utilizări: de la aliment valoros și supliment nutritiv, la ingredient în cosmetice, remedii naturiste sau ritualuri tradiționale. Însă pentru albine, mierea înseamnă viață pur și simplu – fiecare picătură este rezultatul unei munci intense și precise, cu mii de zboruri și milioane de flori vizitate. Din acest motiv, fiecare linguriță de miere ar trebui privită nu doar ca un aliment, ci ca o sinteză a lumii vegetale, a echilibrului natural și a inteligenței biologice în forma sa cea mai pură.

Astfel, mierea nu este doar completă din punct de vedere nutrițional – este o lecție despre interdependență, ordine și echilibru, despre cum o societate minusculă poate crea un aliment demn de admirația celor mai mari savanți. Este un produs care conține în sine puterea soarelui, suflul florilor, arta cooperării și misterul vieții.

$$$

 Cocoșul de munte din Carpați face parada de împerechere la răsărit, pe o stâncă înaltă – masculul dansează timp de aproape două ore, neîntrerupt, cu penele cozii desfăcute ca un evantai, într-un spectacol vizibil chiar și de la kilometri distanță.

În inima sălbatică a Carpaților, acolo unde pădurile de molid se împletesc cu luminișuri ascunse și stâncile răsar din cețuri ca niște străjeri tăcuți, are loc un ritual rar, aproape mitic. La fiecare început de primăvară, când zăpada începe să se topească iar pădurea își reia respirația, cocoșul de munte – una dintre cele mai spectaculoase și mândre păsări ale Europei – își face apariția în toată splendoarea sa.

La răsărit, înainte ca primele raze ale soarelui să atingă vârfurile brazilor, masculul se urcă pe o stâncă înaltă, loc ales cu grijă an de an, pentru vizibilitate și rezonanță. Acolo, își începe parada nupțială – un dans unic și impresionant, desfășurat în tăcerea solemnă a muntelui. Cu pieptul umflat, coada desfăcută în evantai și capul ridicat spre cer, cocoșul dansează neîntrerupt preț de două ore, scoțând sunete guturale, pocnituri și fluierături specifice, într-o combinație sonoră care poate fi auzită chiar și la câțiva kilometri distanță.

Spectacolul nu este doar o demonstrație de forță și frumusețe, ci o luptă tăcută pentru atenția femelelor, care privesc din umbră și aleg doar cel mai viguros și expresiv dintre toți. Este un moment de maximă vulnerabilitate pentru mascul, căci în acele ore se expune prădătorilor, dar riscul este parte din prețul acestei ceremonii ancestrale.

Cu penajul strălucitor de un verde metalic, albastru închis și negru profund, cu sprâncenele roșii aprinse deasupra ochilor și mișcările sale ample și ritmate, cocoșul de munte pare mai degrabă o ființă fantastică decât o pasăre. Puțini au privilegiul să-l vadă în acest dans tainic, căci ritualul are loc doar în cele mai liniștite colțuri ale pădurii, departe de oameni, iar apropierea îl oprește imediat.

Acolo, în lumina rece a zorilor, dansul său devine simbolul vieții care renaște, al curajului și al frumuseții ascunse ce continuă să pulseze în inima munților. Este, poate, cea mai spectaculoasă și mai puțin cunoscută scenă de dragost

#¢$$

 Căluțul de mare este singura specie animală la care puii sunt aduși pe lume de mascul. Femela depune ouăle în pungă bărbatului care le poartă 45 de zile, iar la naștere sute de pui minusculi țâșnesc ca niște rachete din trupul tatălui.

În adâncurile liniștite ale mărilor și oceanelor, există o creatură gingașă și misterioasă care pare desprinsă dintr-o poveste marină: căluțul de mare. Cu silueta lui delicată, capul asemănător cu cel al unui cal miniatural și modul elegant în care plutește printre alge, acest mic animal marin ascunde un secret uimitor care îl face unic în lumea viețuitoarelor: în familia căluțului de mare, rolul de purtător al vieții aparține masculului.

Ritualul care precede această minune este la fel de impresionant precum procesul în sine. Masculul și femela se apropie unul de celălalt într-un dans armonios, ca o formă de legătură și sincronizare. Timp de mai multe zile, aceștia plutesc împreună, își schimbă culorile și se mișcă în același ritm, într-o demonstrație de apropiere profundă.

După această etapă de legătură, femela depune ouăle sale într-o pungă specială aflată pe abdomenul masculului – o structură biologică remarcabilă, gândită de natură pentru a oferi protecție și siguranță viitoarei generații. În acea „pungă marsupială”, ouăle sunt fertilizate și încep să se dezvolte. Masculul nu este doar un purtător pasiv: el are grijă de ouă cu mare responsabilitate, menținând condiții optime pentru dezvoltare – reglează salinitatea, temperatura și circulația lichidului pentru a le oferi un mediu cât mai stabil și propice.

Timp de aproximativ 45 de zile, masculul poartă cu grijă această sarcină marină, iar la finalul acestei perioade are loc nașterea. Cu răbdare și efort, el eliberează puii pe rând din interiorul pungii – sute de mici căluți de mare, complet formați și independenți de la primele secunde de viață. Aceștia plutesc ușor în apă, începând o nouă călătorie, ghidați doar de instinct și de taina tăcută a mării.

Această inversare a rolurilor – în care masculul devine protectorul și purtătorul vieții – nu este doar o curiozitate biologică, ci o lecție tainică despre dedicare, echilibru și grijă. În tăcerea apelor, căluțul de mare ne învață că iubirea nu are reguli fixe, că sacrificiul poate veni din cele mai neașteptate locuri și că viața, atunci când este purtată cu blândețe, poate lua cele mai frumoase forme.

Astfel, acest mic locuitor al adâncurilor rămâne unul dintre cele mai emoționante simboluri ale grijii și al responsabilității, oferind o imagine rară și profundă despre miracolul vieții.

$$$

 Petra, orașul impresionant din Iordania, a fost sculptat direct în stânca roșie de nabateeni acum 2.000 de ani – fațadele monumentale ale templelor și mormintelor sunt săpate cu o precizie matematică perfectă în pereții muntelui, iar sistemul sofisticat de canale hidraulice funcționează și astăzi pentru a aduce apă în inima deșertului.

Petra, cunoscută drept „Orașul Roșu” sau „Orașul Trandafiriu”, este una dintre cele mai spectaculoase realizări ale civilizației antice, un loc unde piatra prinde viață și istoria capătă adâncime. Ascuns între munții accidentați ai sudului Iordaniei, acest oraș a fost sculptat direct în pereții abrupți de gresie roșie de către poporul nabateen, în urmă cu peste 2.000 de ani. Nu a fost construit în sensul clasic al cuvântului, ci a fost scobit în munte – fiecare coloană, fiecare arc, fiecare detaliu fiind cioplit cu o precizie incredibilă din trupul viu al pietrei.

Ceea ce uimește la Petra nu este doar frumusețea fațadelor sale, ci și dimensiunea impresionantă a întregului ansamblu urban. Celebrele sale monumente, precum Al-Khazneh („Trezoreria”), Mormintele Regale, sau Teatrul Roman, nu sunt simple decorațiuni, ci capodopere de arhitectură și inginerie. Fațadele templelor și ale mormintelor – unele înalte de peste 40 de metri – sunt săpate cu o simetrie perfectă, cu coloane, frontoane și basoreliefuri care dau impresia că au fost turnate, nu cioplite. Toate acestea au fost realizate fără ajutorul tehnologiei moderne, doar cu unelte simple, dar cu o viziune artistică și tehnică ieșită din comun.

Pe lângă frumusețea sa vizuală, Petra este și o dovadă impresionantă de adaptare la un mediu extrem. Situată într-o zonă aridă, unde ploaia este un lux rar, cetatea a supraviețuit și a prosperat datorită unui sistem ingenios de captare, direcționare și stocare a apei. Nabateenii au construit canale săpate în stâncă, acoperite cu capace de piatră pentru a preveni evaporarea, precum și cisterne uriașe și bazine colectoare, toate conectate într-o rețea bine planificată. Acest sistem hidraulic sofisticat funcționează și astăzi în unele părți, fiind considerat o minune inginerească a antichității. El nu doar că asigura supraviețuirea populației, ci le permitea să întrețină grădini, băi publice și o viață urbană organizată în mijlocul deșertului.

Petra nu era doar o așezare izolată, ci un veritabil nod comercial între Arabia, Egipt și Mediterană. Prin defileele sale treceau caravane încărcate cu mirodenii, tămâie, mătase și pietre prețioase, transformând orașul într-un centru înfloritor, bogat și cosmopolit. Tăcerea care domnește astăzi în valea sa pietrificată contrastează cu forfota negustorilor și a artizanilor de odinioară, ale căror urme se regăsesc încă în fiecare perete, scară și arcadă.

Azi, Petra rămâne un loc de pelerinaj nu doar pentru arheologi și istorici, ci pentru toți cei care caută să simtă măreția unei lumi pierdute. Lumina care cade pe pereții săi rozalii la răsărit sau apus creează un spectacol mistic, aproape sacru. Este un loc unde piatra povestește, unde fiecare formă cioplită este o mărturie despre inteligența, răbdarea și visurile unei civilizații uitate.

Petra nu este doar un sit arheologic – este o lecție despre ingeniozitate, frumusețe și armonie cu natura. Un oraș tăcut care a reușit, prin pietrele sale, să vorbească lumii peste milenii.

$$$

 În orașul Cuzco din Peru multe clădiri coloniale spaniole sunt construite pe fundațiile inca originale - zidurile de piatră ale incașilor sunt atât de precise încât nu încape o lamă de cuțit între pietre, iar după 500 de ani rezistă perfect la cutremure.

La o altitudine de peste 3.400 de metri, în inima Anzilor peruani, se află orașul Cuzco – capitala de odinioară a mărețului Imperiu Inca și una dintre cele mai fascinante destinații istorice ale lumii. Înscris în patrimoniul mondial UNESCO, Cuzco nu este doar o așezare urbană cu un trecut glorios, ci o capsulă vie a timpului, unde trecutul incaș și influența colonială spaniolă se împletesc literalmente, piatră peste piatră.

Ce face acest oraș cu adevărat unic este faptul că multe dintre clădirile coloniale construite după cucerirea spaniolă în secolul al XVI-lea au fost ridicate direct pe fundațiile originale ale templelor și palatelor incașe. Conchistadorii, impresionați de măiestria inginerească a poporului pe care l-au învins, nu au dărâmat complet construcțiile precolumbiene. Dimpotrivă, au păstrat și folosit ceea ce incașii lăsaseră în urmă – ziduri din piatră masivă, perfect lucrate, mai solide decât orice tehnică europeană cunoscută la acea vreme.

Zidurile incașe sunt celebre în întreaga lume pentru precizia lor incredibilă. Fiecare piatră este tăiată manual și șlefuită cu atâta acuratețe încât între blocurile de granit și andezit nu încape nici măcar o lamă de cuțit. Nu s-a folosit mortar între ele, iar totuși, structura a rezistat peste cinci secole de cutremure, ploi torențiale, invazii și transformări. Această tehnică, cunoscută sub numele de ashlar, permite zidurilor să “danseze” în timpul unui seism, fără să se prăbușească – o formă de inginerie antisismică sofisticată, cu mult înainte ca termenul să fi fost inventat.

Un exemplu celebru este Qorikancha, fostul Templu al Soarelui – cel mai sacru loc din Imperiul Inca. Aici, blocurile masive de piatră fin lustruite formează pereți drepți și colțuri perfecte. După cucerirea Cuzcului, spaniolii au construit pe acești pereți mănăstirea Santo Domingo, care a fost avariată de mai multe ori de cutremure, în timp ce structura incașă de dedesubt a rămas intactă.

De-a lungul străzilor pietruite ale Cuzcului, ochiul atent poate vedea cum etajele inferioare ale clădirilor sunt din piatră cenușie masivă, perfect îmbinată – incașe, iar cele superioare, din cărămidă roșie și stuc – coloniale. Este o împletire arhitecturală care spune, în tăcere, povestea unei civilizații cucerite cu armele, dar niciodată cu totul învinsă.

Strada Hatun Rumiyoc, una dintre cele mai vizitate din oraș, adăpostește celebrul “bloc cu douăsprezece unghiuri”, o piatră uriașă, tăiată cu o precizie uluitoare, care se potrivește perfect cu cele din jurul său – fără niciun liant. Acest nivel de precizie, obținut cu unelte simple, fără fier, fără roți și fără scris, i-a uluit pe arheologi și continuă să fascineze milioane de turiști.

Dar Cuzco nu este doar un muzeu în aer liber. Este un oraș vibrant, cu piețe aglomerate, festivaluri colorate, artă stradală și oameni care păstrează viu spiritul andin. Pe măsură ce soarele apune peste dealurile înconjurătoare, zidurile din piatră strălucesc în nuanțe de aur antic, amintindu-ne că adevărata durabilitate nu vine din putere, ci din armonia cu pământul și respectul pentru elemente.

Astăzi, Cuzco rămâne un testament viu al geniului incaș, al rezilienței în fața distrugerii și al felului în care pietrele pot povesti, peste veacuri, despre un popor care a ridicat imperii fără mortar, dar cu o viziune care a traversat timpul și cutremurele. În fiecare colț al orașului, trecutul și prezentul se ating – la propriu – iar fiecare pas este un pas prin istorie.

$$$

 Oamenii tăcuți au creierele care lucrează în mod diferit - ei procesează informațiile mai profund înainte de a vorbi, cortexul prefrontal le este mai activ, iar când vorbesc, cuvintele lor au impact mai mare pentru că sunt cântărite cu grijă.

Oamenii tăcuți nu sunt lipsiți de cuvinte — ci doar aleg să le folosească atunci când contează cu adevărat. Creierul lor funcționează diferit față de cel al persoanelor mai extrovertite sau spontane. Studiile neurologice arată că acești indivizi tind să aibă o activitate mai intensă în cortexul prefrontal – zona responsabilă cu analiza, planificarea și autoreflecția. În loc să reacționeze impulsiv, ei filtrează cu atenție fiecare idee, fiecare emoție, lăsând tăcerea să le fie aliată în înțelegerea profundă a lumii din jur.

Pentru acești oameni, comunicarea nu este un reflex, ci un proces. Înainte de a răspunde, ei reflectează. Înainte de a oferi o opinie, cântăresc consecințele. Aparența rezervată nu trădează nesiguranță, ci o inteligență introspectivă care valorizează claritatea și sensul. De aceea, când în sfârșit vorbesc, cuvintele lor au greutate. Nu pentru că sunt rostite cu voce tare, ci pentru că sunt alese cu grijă, izvorâte din tăceri pline de sens.

Această profunzime a gândirii le permite să perceapă detalii pe care alții le trec cu vederea. Ei observă, analizează, simt dincolo de suprafață. În conversații, pot părea retrași, dar adesea sunt cei care înțeleg cel mai bine nuanțele, ezitările și subtextul. În grupuri, nu sunt primii care iau cuvântul, dar adesea sunt cei care rostesc cu cea mai mare înțelepciune ceea ce ceilalți doar bănuiau.

Într-o lume în care suntem încurajați să vorbim mult și repede, oamenii tăcuți ne reamintesc valoarea răbdării și a gândirii profunde. Ne arată că tăcerea nu înseamnă absență, ci prezență în forma ei cea mai conștientă. Iar atunci când aleg să se exprime, vocea lor nu este doar auzită — este ascultată.

Adevărata forță a acestor oameni nu stă în volumul vocii, ci în semnificația pe care o dau fiecărui cuvânt. Cuvinte care nu sunt doar sunete, ci concluzii ale unor procese mentale bogate, elaborate, așezate în timp. Tăcerea lor nu este un gol — ci un spațiu fertil unde ideile prind rădăcini, cresc și înfloresc.

Poate de aceea, în prezența lor, simțim uneori că trebuie să vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult. Pentru că fiecare frază rostită de un om tăcut poartă cu sine o lecție de profunzime, un dar de reflecție și o invitație la a vedea lumea cu alți ochi — mai calmi, mai limpezi, mai lucizi.

$$$

În inima Romei, acolo unde istoria antică se împletește cu spiritualitatea milenară, se află un stat minuscul ca întindere, dar uriaș ca influență religioasă, culturală și simbolică: Statul Cetății Vaticanului, cunoscut simplu drept Vaticanul. Cu o suprafață de doar aproximativ 44 de hectare – mai mic decât un cartier urban – și o populație de circa 800 de persoane, Vaticanul este, oficial, cel mai mic stat independent din lume, atât din punct de vedere geografic, cât și demografic.

Această enclavă suverană se află complet în interiorul orașului Roma, Italia, și este sediul central al Bisericii Catolice, al reședinței papale și al celor mai înalte instituții religioase și administrative ale acestei confesiuni. Deși este înconjurat complet de Italia, Vaticanul funcționează ca un stat de sine stătător, cu propria guvernare, armată, sistem poștal, monedă (emisiuni simbolice de euro), pașapoarte, număr de înmatriculare și cod internațional de internet (.va).

Conducătorul suprem al Vaticanului este Papa, Suveranul Pontif al Bisericii Catolice, care deține atât rolul de șef spiritual al catolicilor din întreaga lume, cât și de conducător politic al statului. Papa este ales pe viață de către Colegiul Cardinalilor, într-un proces cunoscut sub numele de Conclav, desfășurat în mare taină în Capela Sixtină. În prezent, Vaticanul este condus de noul Suveran Pontif, succesorul Papei Francisc, care a fost un simbol al modestiei, al reformei și al dialogului interreligios. După moartea sa, Biserica Catolică a trecut printr-un nou moment de reflecție și continuitate, alegând un nou papă care să ducă mai departe misiunea spirituală a Vaticanului.

Deși mărunt ca teritoriu, Vaticanul adăpostește unele dintre cele mai valoroase comori ale civilizației umane. Aici se află Bazilica Sfântul Petru, cea mai mare biserică creștină din lume, construită pe presupusul loc al martiriului și înmormântării apostolului Petru. Catedrala impresionează prin cupola sa monumentală, proiectată de Michelangelo, prin baldachinul de bronz creat de Bernini și prin mulțimea de opere de artă care îi împodobesc interiorul.

Tot în Vatican se află Capela Sixtină, celebră în întreaga lume pentru frescele lui Michelangelo, mai ales Judecata de Apoi și Crearea lui Adam – capodopere care atrag anual milioane de vizitatori. Capela este nu doar un monument artistic, ci și un spațiu sacru, unde se desfășoară cele mai importante ritualuri ale Bisericii Catolice, inclusiv alegerea noului papă.

O altă comoară inestimabilă este ansamblul Muzeelor Vaticane, care cuprind zeci de galerii, săli și colecții impresionante de artă, arheologie, manuscrise și obiecte religioase, adunate de-a lungul secolelor. Aceste muzee găzduiesc opere ale unor maeștri precum Rafael, Caravaggio, Leonardo da Vinci și Giotto, dar și artefacte egiptene, etrusce și romane de o valoare inestimabilă.

În ciuda dimensiunilor sale reduse, Vaticanul are o influență globală profundă, atât religioasă, cât și diplomatică. Este recunoscut ca stat suveran de majoritatea țărilor lumii și întreține relații diplomatice cu peste 180 de națiuni. De asemenea, Vaticanul se implică activ în promovarea păcii, a justiției sociale și a dialogului interreligios.

Pe lângă rolul său spiritual, Vaticanul este și un centru de arhivare și cercetare, găzduind Arhivele Secrete Vaticanice (acum redenumite “Arhivele Apostolice”), care conțin documente istorice rare, unele vechi de peste o mie de ani. Biblioteca Vaticanului, una dintre cele mai vechi din lume, adăpostește peste un milion de cărți, manuscrise și incunabule.

În concluzie, Vaticanul nu este doar cel mai mic stat de pe glob, ci un gigant al spiritualității, culturii și istoriei. Este locul unde trecutul și prezentul se împletesc în fiecare piatră, frescă sau slujbă religioasă, iar ecoul unei tradiții milenare continuă să vibreze în inimile a peste un miliard de credincioși din întreaga lume. Un loc unde fiecare metru pătrat spune o poveste, iar fiecare zi aduce o nouă reflexie despre credință, artă și umanitate.

$$$

 Tunelul Gotthard din Elveția este cel mai lung tunel feroviar din lume, având 57 km. Trenurile traversează acest tunel în aproximativ 17 minute prin inima Alpilor elvețieni. Construcția a durat 20 de ani, iar echipele de muncitori au săpat din 5 puncte diferite, reușind să se întâlnească cu o precizie milimetrică.

În inima Elveției, ascuns sub piscurile dramatice ale Alpilor, se întinde unul dintre cele mai ambițioase și spectaculoase proiecte de infrastructură realizate vreodată: Tunelul de bază Gotthard. Cu o lungime de 57,1 kilometri, acest tunel feroviar este în prezent cel mai lung din lume, devansând tuneluri faimoase din Japonia și Marea Britanie. El străbate masivul Gotthard la o adâncime de până la 2.300 de metri sub munte, unind partea nordică și sudică a Elveției printr-o cale subterană dreaptă și eficientă. Este un simbol al preciziei elvețiene și al voinței de a depăși limitele naturale prin inovație și perseverență.

Construcția acestui gigant al ingineriei a început în 1996 și s-a întins pe o perioadă de 20 de ani, fiind finalizată oficial în 2016. Lucrările au fost desfășurate cu o complexitate logistică impresionantă: s-a săpat simultan din cinci puncte diferite, aflate în zone opuse ale muntelui. Pentru ca galeriile să se întâlnească perfect, inginerii au utilizat sisteme de orientare și cartografiere de o precizie incredibilă, reușind să sincronizeze traiectoriile cu o abatere de doar câțiva milimetri. Această reușită este cu atât mai impresionantă cu cât terenul străbătut era extrem de variat: granit dur, roci fragile, ape subterane și presiuni uriașe.

Tunelul este format, de fapt, din două galerii paralele, fiecare cu o singură linie de cale ferată, legate între ele prin pasaje de siguranță la fiecare 325 de metri. Această structură permite o circulație sigură și fluentă, fără riscuri de coliziune sau blocaj. Călătoria cu trenul prin tunel durează doar 17 minute, o performanță remarcabilă având în vedere că traversarea munților pe drumurile tradiționale durează mult mai mult și implică serpentine, pasuri montane și condiții meteorologice dificile.

Pe lângă viteza de deplasare, tunelul Gotthard are și un impact pozitiv asupra mediului. Prin devierea unei mari părți din transportul de marfă de pe șosea pe cale ferată, el reduce considerabil poluarea aerului și zgomotul în regiunile montane sensibile. Zeci de trenuri de marfă circulă zilnic prin tunel, ușurând traficul rutier și protejând ecosistemele alpine. De asemenea, trenurile de pasageri de mare viteză conectează mai rapid orașe importante din nordul și sudul Europei, făcând din Elveția un nod esențial în rețeaua continentală de transport.

Proiectul a presupus un efort financiar uriaș, cu un buget de peste 12 miliarde de franci elvețieni. Dar pentru Elveția, investiția nu a fost doar în beton și oțel, ci într-un viitor sustenabil. Tunelul Gotthard face parte dintr-o strategie națională de a muta transportul greu de pe șosele pe calea ferată, reducând astfel impactul asupra mediului și îmbunătățind calitatea vieții pentru generațiile următoare. Este o viziune pe termen lung care dovedește că dezvoltarea economică poate merge mână în mână cu protejarea naturii.

De-a lungul celor două decenii de construcție, mii de muncitori, ingineri, geologi și specialiști din zeci de domenii au lucrat neîntrerupt, zi și noapte, în condiții dificile. Temperaturi ridicate în subteran, presiune, umiditate și izolare – toate au fost parte din realitatea celor care au dat formă acestui vis. În semn de recunoștință, Elveția a ridicat monumente în cinstea celor care au participat la construcție, amintind că în spatele fiecărei mari reușite stă munca discretă și dedicată a unor oameni curajoși.

Astăzi, tunelul Gotthard este mai mult decât o rută feroviară – este o punte între lumi, între nord și sud, între tehnologie și natură, între prezent și viitor. Este dovada că, atunci când o națiune își propune să unească eficiența cu responsabilitatea, rezultatul nu este doar util, ci și profund inspirator. Sub muntele tăcut, trenurile glisează fără zgomot prin întuneric, purtând cu ele nu doar pasageri și mărfuri, ci și visul unei Europe mai conectate, mai curate și mai unite.

$$$

 Păsările colibri sunt printre cele mai fascinante și neobișnuite ființe din lumea înaripatelor. Deși sunt extrem de mici – unele specii având o lungime de doar 5 centimetri și cântărind cât o monedă –, ele posedă capacități aerodinamice incredibile care le deosebesc net de orice altă pasăre cunoscută. Ceea ce le face cu adevărat unice este faptul că sunt singurele păsări din lume capabile să zboare înapoi, dar și să planeze pe loc, rămânând suspendate în aer asemenea unui elicopter în miniatură.

Această performanță uimitoare este posibilă datorită mișcării de “8” pe care o descriu aripile lor în timpul zborului. Nu bat doar în sus și în jos, ci se rotesc într-un arc complet, creând o forță de susținere constantă atât în bătaia descendentă, cât și în cea ascendentă. În timpul unei singure secunde, aripile colibriului pot bate de 50 până la 80 de ori, în funcție de specie și de intensitatea efortului. Uneori, în timpul unui zbor agresiv sau al unei parade nupțiale, aceste bătăi pot atinge chiar și 100 de mișcări pe secundă.

Această mișcare rapidă are un cost metabolic uriaș. Colibrii au unul dintre cele mai rapide ritmuri metabolice din regnul animal, fiind nevoiți să consume cantități imense de energie într-un timp scurt. Se hrănesc aproape continuu cu nectar din flori, pe care îl extrag cu o limbă lungă și bifurcată, acoperită cu filamente care adună zaharurile din adâncul florilor. Pe lângă nectar, consumă și insecte mici pentru aportul de proteine necesar.

Pentru a-și menține funcțiile vitale, colibrii pot vizita peste o mie de flori într-o singură zi, într-un maraton de zboruri scurte, rapide și precise. Viteza lor poate atinge și peste 50 km/h, iar în timpul coborârilor bruște, în timpul unui zbor de curtare, accelerația este comparabilă cu cea a unui avion de vânătoare.

Creierul și vederea colibriilor sunt la fel de impresionante: aceste păsări au o memorie vizuală remarcabilă, reținând exact ce flori au vizitat deja și care oferă nectar. În plus, văd culori din spectrul ultraviolet, invizibile pentru ochiul uman, ceea ce le ajută să localizeze florile cele mai bogate în hrană.

În cultura populară, păsările colibri sunt simboluri ale grației, perseverenței și bucuriei. În mitologia aztecă, colibriul era considerat mesagerul zeilor, un spirit al energiei vitale care nu obosește niciodată. Micile păsări zburătoare ne reamintesc că, deși firave în aparență, natura poate concentra o forță uimitoare în cele mai mici forme de viață.

$$$

 Podul Akashi Kaikyo din Japonia este cel mai lung pod suspendat din lume: Cu o deschidere centrală de 1.991 de metri, Podul Akashi Kaikyo conectează orașul Kobe de insula Awaji. Este o minune inginerească, proiectat să reziste la cutremure, taifunuri și curenți marini puternici. Inițial, trebuia să fie mai scurt, dar un cutremur în timpul construcției i-a mărit lungimea.

Podul Akashi Kaikyo, cunoscut și sub numele de „Pearl Bridge”, este una dintre cele mai impresionante realizări inginerești ale lumii moderne. Situat în Japonia, acest pod suspendat deține titlul de cel mai lung pod suspendat din lume, datorită deschiderii sale centrale impresionante de 1.991 de metri – o distanță colosală între cei doi piloni principali. Construcția sa nu este doar o demonstrație de forță și precizie inginerească, ci și un simbol al curajului Japoniei de a înfrunta natura neîmblânzită cu soluții spectaculoase și durabile.

Situat deasupra strâmtorii Akashi, podul leagă orașul Kobe, aflat pe insula Honshu, de insula Awaji, deschizând o rută importantă de transport care continuă apoi către insula Shikoku. Strâmtoarea Akashi este cunoscută pentru curenții săi puternici, vânturile violente și pentru instabilitatea tectonică a zonei – ceea ce a făcut ca proiectarea și construirea acestui pod să fie o provocare fără precedent. Lucrările au început în anul 1988 și s-au încheiat zece ani mai târziu, în 1998, iar rezultatul este un pod care îmbină armonios tehnologia de vârf, siguranța și estetica.

Proiectat să reziste la cutremure devastatoare, taifunuri și curenți marini extrem de puternici, podul Akashi Kaikyo este o minune inginerească de aproape 4 kilometri lungime totală. Pilonii săi principali au o înălțime de peste 280 de metri, iar întreaga structură este susținută de cabluri uriașe fabricate din peste 300.000 de fire de oțel, care s-ar întinde pe o distanță de peste 150.000 de kilometri dacă ar fi desfășurate.

Un episod remarcabil din istoria construcției acestui pod îl reprezintă marele cutremur Hanshin (Kobe) din 1995, cu magnitudinea de 7,2. Cutremurul a avut epicentrul chiar în apropierea podului aflat în construcție și a provocat deplasarea celor doi piloni principali cu aproximativ un metru. În mod incredibil, structura deja construită nu a suferit daune majore – o dovadă a calității proiectului. În loc să refacă lucrările, inginerii au adaptat planurile, iar deschiderea centrală a fost modificată de la 1.990 la 1.991 de metri, făcând din acest pod nu doar un exemplu de precizie, ci și de flexibilitate inginerească.

Astăzi, Podul Akashi Kaikyo este o arteră vitală pentru transportul rutier între regiunile Honshu și Shikoku, fiind traversat zilnic de mii de autovehicule. Totodată, a devenit și o atracție turistică de prim rang, datorită panoramelor sale spectaculoase, iluminării arhitecturale din timpul nopții și a reputației de „pod imposibil” făcut realitate. Structura este monitorizată permanent prin sisteme inteligente care detectează mișcări seismice, variații de temperatură și sarcini dinamice, asigurând astfel un nivel de siguranță excepțional.

În concluzie, Podul Akashi Kaikyo nu este doar cel mai lung pod suspendat din lume, ci și o mărturie vie a ingeniozității și determinării umane în fața celor mai mari provocări ale naturii. Construit pe o linie de falie activă, într-o zonă expusă fenomenelor extreme, acest pod este un simbol al echilibrului între ambiția umană și respectul pentru forțele pământului, dovedind că limitele pot fi depășite atunci când știința, voința și precizia lucrează împreună.