$$$

 CREAȚIONISM

Ce este creaționismul?

Creaționismul este o teorie filozofică și religioasă care încearcă să explice originea vieții și a universului ca aparținând unei entități divine. Principalii teoreticieni și credincioși ai creaționismului se bazează pe povestea prezentată de Geneza, în care ființa umană nu provine dintr-un proces evolutiv, ci din crearea lui Adam și a Evei de către Dumnezeu. Astfel, creaționismul este în opoziție cu evoluționismul și teoria selecției naturale a lui Charles Darwin. Cu toate acestea, unii apărători ai creaționismului apără o interpretare figurativă a Bibliei, în care cele șase zile în care Pământul a fost creat de Dumnezeu sunt de fapt zile cosmice, care ar putea fi traduse ca milioane de ani.

Care sunt tipurile de creaționism?

Creaționismul este împărțit în două curente majore:

Creaționismul clasic: acest tip de creaționism se bazează pe scripturile Bibliei și insistă pe negarea tuturor dovezilor științifice existente cu privire la teoria evoluției biologice, cum ar fi fosilele și studiile genetice. În acest fel, creaționismul clasic susține că speciile actuale provin din arca lui Noe, construită pentru a adăposti două animale din fiecare specie și a le salva de Potopul Universal.

Creaționismul contemporan: acest tip de creaționism neagă evoluția pe baza unor argumente care depășesc sfera religioasă. În acest fel, în unele cazuri ajungem să vorbim de creaționism științific, deoarece se folosesc concepte din științele naturii. Cu toate acestea, deoarece această școală de gândire nu aplică metoda științifică, este considerată o pseudoștiință.

Care sunt argumentele creaționismului?

Principalele argumente în favoarea creaționismului, deși multe au fost respinse de știință, sunt:

Adaptarea perfectă a ființelor vii la habitatul lor răspunde unui design inteligent, iar acel proiectant este Dumnezeu. Cu toate acestea, oamenii de știință au respins acest lucru, afirmând că organismele se adaptează la ecosistemele în care sunt scufundate pentru a supraviețui.

Veriga lipsă a omului nu a fost găsită, deci nu se poate spune că este o specie care a evoluat din maimuțe. Cu toate acestea, oamenii de știință au pus la îndoială sau au abandonat termenul de verigă lipsă, tipic secolului al XIX-lea. Chiar și așa, se știe că specia intermediară dintre om și maimuță sunt bipezii genului Australopithecus, al cărui principal reprezentant este fosila lui Lucy.

Fosilele de animale preistorice pot corespunde unor animale mai recente. Această afirmație nu are prea multă validitate, deoarece toate fosilele sunt supuse analizei pentru a determina vârsta lor. În mod similar, fosilele găsite de animale preistorice pot fi numărate cu zeci de mii.

$$$

 DIDO - LEGENDARA REGINĂ A TIRULUI

Regina Dido (cunoscută și sub numele de Elissa, de la Elisha, sau Alashiya, numele ei fenician) a fost o regină legendară a Tirului din Fenicia, care a fost forțată să fugă din oraș cu un grup loial de adepți. Navigând spre vest, traversând Marea Mediterană, ea a fondat orașul Cartagina în jurul anului 813 î.Hr. și mai târziu s-a îndrăgostit de eroul troian și fondatorul poporului roman, Aeneas. Povestea lui Dido este cea mai faimoasă relatare în Eneida lui Virgil, dar ea a apărut în operele multor alți scriitori antici, atât înainte, cât și după.

Dido și Pygmalion

Cea mai veche mențiune care a supraviețuit despre mitul fondator al Cartaginei apare în opera lui Timeu din Taormina, un istoric grec (cca. 350-260 î.Hr.), ale cărui texte originale nu au supraviețuit, dar la care fac referire autori ulteriori. Timeu a fost primul care a prezentat fondarea Cartaginei ca având loc fie în 814, fie în 813 î.Hr. O sursă suplimentară despre Elissa istorică este Josephus, istoricul din secolul I d.Hr., care citează lista regilor tirieni din secolele X-IX î.Hr. a lui Menandros din Efes, care include menționarea unei Elisse, sora lui Pygmalion (Pumayyaton), care a fondat Cartagina în al șaptelea an al domniei acelui rege.

Cea mai faimoasă versiune a poveștii Didonei se găsește însă în Eneida lui Virgil . Scriitorul roman din secolul I î.Hr. o descrie pe Dido ca fiind fiica lui Belus, regele Tirului din Fenicia. Ni se spune că numele ei fenician era Elissa, dar libienii i-au dat noul nume Dido, care înseamnă „rătăcitoare”. Virgil povestește că fratele lui Dido, Pygmalion, și-a înșelat sora de moștenirea ei și apoi, pentru a păstra tronul Tirului, l-a ucis pe soțul lui Dido, Sychaeus. Într-o altă versiune, Dido s-a căsătorit cu Acherbas (Zakarbaal), unchiul ei și preot al lui Melqart (sau Baal ), care a fost executat în mod similar de Pygmalion pentru a-și dobândi averea. Dido a fugit apoi din oraș cu un grup de fani loiali (care îi includea pe comandanții militari Bitias și Barcas) și o comoară din aurul regelui pentru a naviga spre vest și a porni într-o viață nouă.

Fundația Cartaginei

Prima oprire a lui Dido a fost Kition, în Cipru , unde a luat un preot al Astartei după ce i-a promis că el și urmașii săi ar putea fi Marele Preot în noua lor colonie. Un grup de 80 de tinere , prostituate acolo în numele Astartei, au fost luate și ele cu ele, iar întregul grup a navigat spre Africa de Nord , unde au fondat noul lor oraș. Inițial, coloniștii au fost ajutați de colonia feniciană Utica din apropiere , iar populația libiană locală (condusă de regele Hiarbas) a fost dispusă să facă comerț cu ei și s-a oferit să închirieze o bucată de pământ potrivită. Condiția era ca aceștia să poată avea doar suprafața de pământ acoperită cu o piele de bou. Ingenioasa Dido a tăiat pielea în fâșii foarte fine și cu acestea a înconjurat un deal care, în timp, a devenit citadela orașului și a fost cunoscut sub numele de Dealul Byrsa, după cuvântul grecesc pentru piele de bou.

Numele acestei noi așezări era Qart-hadasht (Orașul Nou sau Capitala), iar amplasarea sa într-o poziție strategic avantajoasă pe o peninsulă întinsă de pe coasta nord-africană a fost aleasă pentru a oferi un punct de oprire util pentru comercianții maritimi fenicieni care navigau de la un capăt la altul al Mediteranei.

Descoperirile arheologice de ceramică grecească și rămășițele unor locuințe datând de la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr. sugerează deja prezența unei așezări mari și confirmă astfel cel puțin posibilitatea datei tradiționale de fondare. Orașele feniciene fondaseră deja colonii în jurul Mediteranei, așa că Cartagina nu a fost nicidecum prima, dar într-un timp relativ scurt, avea să devină cea mai importantă, să-și întemeieze propriile colonii și chiar să eclipseze Fenicia ca cel mai puternic centru comercial al vremii. Prosperitatea Cartaginei se baza nu numai pe amplasarea sa pe rutele comerciale, ci beneficia și de un port excelent și de controlul asupra terenurilor agricole fertile. În onoarea fondatorului lor, Cartagina a bătut monede din secolul al V-lea î.Hr., iar unii au identificat capul feminin cu bonetă frigiană văzut pe multe dintre ele ca reprezentând-o pe Dido. Unii scriitori romani sugerează că Dido a fost zeificată, dar nu există dovezi arheologice de la cartaginezi înșiși că acest lucru a fost adevărat.

Dido și Aeneas

Scriitorii romani, probabil începând cu poetul din secolul al III-lea î.Hr., Naevius, în lucrarea sa *Bellum Poenicum* , o prezintă pe Dido întâlnindu-l pe eroul troian Aeneas, care avea să-și întemeieze propriul oraș măreț: Roma . În mitul tatălui fondator al Romei, Aeneas a venit în Italia după distrugerea Troiei , la sfârșitul Războiului Troian . Aceasta se întâmpla cu patru secole înainte de fondarea Cartaginei, așa că este, prin urmare, cronologic imposibil ca cei doi să se fi întâlnit, dacă au existat vreodată. Virgil continuă apoi cu propria sa interpretare a mitului în *Eneida* , ceea ce a devenit versiunea clasică a poveștii. El ne informează că Aeneas este deviat de la curs de o furtună, dar este îndrumat de Venus să debarce la Cartagina. Dido se opunea unui lung șir de pretendenți încă de când soțul ei fusese ucis în Cartagina, dar când a fost lovită de săgeata lui Cupidon la comanda lui Venus, s-a îndrăgostit de erou. Odată, separați de anturajul lor într-o furtună, cei doi fac dragoste într-o peșteră. Din păcate, povestea de dragoste este de scurtă durată pentru Mercur, trimis de Jupiter , care îl îndeamnă apoi pe Enea să-și părăsească iubita și să continue călătoria care îi va împlini destinul de fondator al Romei. Când troianul se opune apelurilor lui Didone de a rămâne și pleacă, atunci regina se aruncă pe un rug funerar, dar nu înainte de a rosti un blestem teribil asupra troienilor, explicând astfel inevitabilitatea brutalelor războaie punice dintre Cartagina și Roma:

„Să nu existe iubire între popoarele noastre și să nu existe tratate. Ridică-te din oasele mele moarte, o, răzbunătorul meu necunoscut, și hărțuiește neamul lui Dardanus cu foc și sabie oriunde s-ar stabili, acum și în viitor, oricând ne va permite puterea. Mă rog să ne putem opune, țărm împotriva țărmului, mare împotriva mare și sabie împotriva sabie. Să fie război între națiuni și între fiii lor pentru totdeauna”. (Cartea IV: 622-9)

Conform unei alte tradiții, mai devreme decât Virgil, Dido a fost forțată să se căsătorească cu regele libian Hiarbas. Pentru a evita acest aranjament, Dido a făcut un foc mare, ca și cum ar fi fost pe cale să facă o ofrandă, dar apoi s-a aruncat în flăcări. De asemenea, este interesant de observat că în versiunea lui Virgil, Dido este portretizată cu simpatie, iar acest lucru reflectă probabil epoca augustană, când Cartagina, care nu mai era dușmanul urât al secolelor anterioare, era reabilitată în Imperiul Roman .

Moştenire

Legenda Didonei a devenit populară printre scriitori mai târziu, precum Ovidiu (43 î.Hr. – 17 d.Hr.), Tertullian (cca. 160 – cca. 240 d.Hr.), autorii din secolul al XIV-lea, Petrarca și Chaucer, iar ea apare ca figură centrală în operele lui Purcell ( Dido și Enea ) și Berlioz ( Troienele ), printre alții. O femeie conducătoare era excepțional de rară în realitatea și mitologia antică , așa că Dido a captivat imaginația timp de milenii. După cum rezumă istoricul D. Hoyos, „Povestea romantică și dramatică a Elissei se bazează foarte probabil pe o realitate istorică fundamentală, chiar dacă ar trebui evitate eforturile de a trata toate detaliile acesteia ca fapte reale” (12). Această poziție este susținută de M.E.Aubet: „există prea multe coincidențe între sursele orientale și cele clasice pentru a ne permite să credem că povestea Elissei nu a avut nicio bază istorică” (215).

$$$

 DOSOFTEI

Este unanim recunoscut faptul că în definirea unei naţii, a specificului ei naţional, după cum amintea şi strălucitul istoric literar George Călinescu, un rol primordial îl deţine „trăsătura diferenţială a unui popor”, care poate fi întrevăzută ca formă de manifestare într-o complexitate de valori caracteristice, dobândite de-a lungul timpului său istoric trăitor şi care, întreţesându-se expresiv, dau un fond comun, diferenţiat faţă de alte popoare. Între aceste valori, ca elemente de specifitate definitorii, stau: limba, tradiţia populară şi credinţa; fiecare în parte şi toate împreună pot „da sama” de un popor.

Vorbind despre limba română, despre închegarea ei şi, de aici, despre literatura română, este o cale lungă ce acoperă mai multe secole, începând de la „scrisoarea boierului câmpulungean Neacşu către judele Hanăş Bengner al Braşovului, la 1521, rămasă deocamdată ca primul răvaş românesc cunoscut” şi până în zilele noastre. Numai că în această privinţă, cea a apariţiei şi evoluţiei creaţiei literare româneşti, pe căile bătătorite de istoricii şi criticii literari ai vremurilor se constată două opinii diferite, diametral opuse, vorbindu-se în contradictoriu de chiar „două începuturi”, fiecare dintre ele fiind susţinute, de o parte şi de cealaltă, cu ardoare şi cu temeinicia punctelor de vedere exprimate. Astfel, potrivit acestor „divergenţe”, primul „început” literar acoperă perioada secolelor XVI-XVIII, prelungită puţin şi la începutul secolului al XIX-lea, fiind decis de către cronicarii moldoveni, Dosoftei, Cantemir şi de cronicarii munteni, având punctul „terminus” la „Tiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu (1812). Cel de al doilea „început” a fost „localizat” în timp „în preajma secolului al XIX-lea, când literatura a luat-o de la capăt”, după cum conchide şi Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”, ed. Minerva, 1990. Potrivit acestuia: următorii poeţi de „oh” şi „ah”, cum au fost Văcăreştii şi Conachi, au inventat, de fapt, literatura română modernă de astăzi, statornicindu-i speciile şi genurile pînă azi.

Şi, totuşi, dacă dorim să încheiem această „gâlceavă, cu înţelepciune” (vorba lui Dimitrie Cantemir), atunci putem să conchidem, fără a fi supuşi unui nou „diferendum”, că literatura română „a pornit vitejeşte doar odată cu criticismul junimist” (1863) lansat de Titu Maiorescu, aşa cum apreciază „cu împăcare” şi criticul literar Al.Cistelecan.  

Revenind la George Călinescu, cel care consideră că „spiritualitatea unui popor se aranjează în jurul unei - note de bază - înnăscute”, în cazul punctual al literaturii române acesta văzând - nota ei de bază - în „Epoca veche a începuturilor de ev mediu întârziat”, după cum îşi intitulează primul capitol al monumentalei sale Istorii, în care strădania minuţioasei sale cercetări estetice este îndreptată cu luare aminte peste operele înaintemergătorilor limbii române literare, scoţându-le la iveală, cu judecată stabilă şi nepărtinitoare, contribuţia lor însemnată de a face trecerea de la literatura religioasă, aflată în plină expansiune, la limba literară a începutului literaturii.

Între înaintemergătorii literaturii române ale acelei epoci „de ev mediu întârziat”, George Călinescu îl pune la loc de cinste şi pe Mitropolitul Dosoftei, căruia îi consacră nu mai puţin de trei pagini, 53-56, în Istoria , reeditată la Editura Nagard, în 1980.

Mai întâi, pedantul istoric şi critic literar, trecând laconic peste biografia lui Dosoftei, se opreşte în final la portretul acestuia zugrăvit „cronicăreşte” de Ion Neculce: „acest Dosofteiu mitropolitul nu era un om prost de felul lui; era neam de mazîl, prea învăţat; multe limbi ştia, eleneşte, latineşte, slavoneşte şi alte. Adânc din cărţi ştia, şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe aceste vremi nu se mai află un om ca acela”.

Întruchiparea portretistică a acestor puternice trăsături de caracter atribuite Mitropolitului Dosoftei ne îndeamnă, dară, să zăbovim mai pe îndelete asupra vieţii şi operei sale, în contextul istoric al devenirii de mai târziu, aşa cum au făcut-o de-a lungul vremurilor şi numeroşii săi exegeţi.

Astfel, desprindem, după Nicolae Iorga - citire, faptul că s-a născut la 26 octombrie 1624, la Suceava, pe numele lui de mirean Dimitrie, în familia neguţătorului Leontari - tatăl şi a Misirei - mama, Barilă, de origine exterioară graniţelor ţării (probabil macedoneană), dar cu multe rude şi legături româneşti.

Au trecut de atunci, iată, patru veacuri cu cei 400 de ani ai lor!

A pornit pe drumul învăţăturii la Şcoala Domnească de pe lângă Biserica „Trei Ierarhi” de la Iaşi, abia deschisă de domnitorul Vasile Lupu, la 1640. De aici continuă studiile la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lwov (Polonia), însuşindu-şi limbile: greacă, latină, slavonă şi polonă. Urmând calea credinţei ortodoxe, în 1648, îl aflăm la M-rea Pobrata (Probota), prima ctitorie a domnitorului Petru Rareş, unde s-a călugărit şi ca monah a primit numele de Dosoftei. Aici depune mare sârguinţă pentru traducerea în româneşte a Istoriei lui Herodot, a unui Pateric grecesc şi a altor texte, între care şi fragmente din Viaţa şi minunile Sf. Vasile cel Nou. Pe această bază, ascensiunea sa ecleziastică este fulminantă, fiind ales şi funcţionând ca episcop de Huşi timp de doi ani (1658-1660), ca mai apoi, timp de peste un deceniu (1660-1671), să fie episcop de Roman, perioadă fastă în care începe lucrul la „Psaltirea în versuri”, culminând cu alegerea sa ca Mitropolit al Moldovei în care a slujit pe acest scaun arhieresc în două perioade: prima(1671- 74), întreruptă de pribegia sa în Polonia, „ca urmare a schimbării de domn, dar şi a covingerilor sale antiotomane” şi a doua (1675-1686), odată ce este readus în demnitatea sa chiriarhală anterioară şi până la luarea sa ca ostatec, în 1686, de către regele polon Jan Sobieski, care, în retragerea oastei sale din faţa otomanilor, a luat din Moldova, atât pe Mitropolitul Dosoftei, cât şi Arhiva, Tezaurul Mitropoliei şi Moaştele Sfăntului Ioan cel Nou, ultimele fiind cu greu returnate Sucevei, în 1783.

În prima sa perioadă Mitropolitul Dosoftei, drept urmare a relaţiilor sale cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolae Milescu Spătarul, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie şi, astfel, are meritul înfiinţării la Iaşi a primei tiparniţe.

Dovedindu-se a fi un cucernic iubitor al sfinţeniei credinţei ortodoxe şi purtător de griji faţă de enoriaşii săi păstoriţi, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, înzestrat cu darurile dumnezeieşti ale misiunii sale, a lucrat cu îmbelşugare la traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi har a lui Dumnezeu, dăruind Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare pentru rânduiala slujbelor bisericeşti.

Primele sale cărţi tipărite au fost: Psaltirea în versuri şi Acatisul Născătoarei de Dumnezeu. Din pricina „stricării” tiparniţei de la Iaşi, acestea sunt tipărite în cele din urmă, în 1673, la Uniev, în Polonia. A lucrat la Psaltire cinci ani, după cum mărturiseşte pe foaia de titlu: „A fost lucrată cu lungă osteneală, în mulţi ani, socotită şi cercată prin sfintele cărţi şi di aciia pre versuri tocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare”. Cuprinzând versificarea celor 150 de Psalmi ai Dosoftei - Psaltirea în versuri - Psalm 11

lui David şi având peste 500 de file, cu cele 8634 versuri ale sale, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, după cum conchide şi istoria literară, este considerată prima operă poetică de mari dimensiuni din literatura română! (s.n.) Practic, Dosoftei poate fi socotit, fără tăgadă, înaintemergătorul Poeziei româneşti; el fiind şi primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox. Însuşi G.Călinescu, pornind de la primul Psalm, îi apreciază lui Dosoftei acea „proaspătă undă psaltmodică” : Ferice omul ce n-a merge / În sfatul celor fără de lege / Şi cu răii nu va sta-n cărare / Nici va şedea în scaun de pierzare. / Cu voia lui va fi tot cu Domnul / Şi-n legea lui va petrece somnul.

Adaptibilitatea tălmăcirii la specificul limbajului poetic autohton îi conferă lui Dosoftei prilejul primilor paşi făcuţi pentru introducerea limbii române în oficierea cultului ortodox, iar plăsmuirea versurilor sale are darul de a oferi credincioşilor o stare emoţională a receptării acestora. În acest sens al sensibilităţii poetice, G.Călinescu notează: „Dar mai ales Dosofteiu are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei care dă mireasmă mâhnirilor abstracte” : Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sânte, / Şi nu mă trece, ce-mi ia aminte! / Că-mi feci rea voe, pentru grea ură / De sânt cu spaimă´n cugetătură.

Reflectând asupra versificaţiei prozodice a Psaltirii, ilustrul istoric şi critic literar deliberează: „Oricât de stângace ar fi uneori stihurile mitropolitului, nu trebuie să uităm că întâiul (s.n.) a încercat tot felul de registre, făcând versuri de 6,7,8,10,12,13 şi 16 silabe. Este în stihuirea lui chinuirea, hilaritatea sfântă a misticilor italieni”.

După reinstalarea în scaunul Mitropoliei şi repararea „tiparniţei de la Iaşi”, Mitropolitul Dosoftei a continuat trudnica şi vrednica sa misie de a tipări noi „cărţi de slujbă”, între care: „Dumnezăiasca Liturghie” (1679 şi 1683), „Psaltirea d-nţăles”(1680), cu text paralel în româneşte şi slavoneşte, „Molitvălnic d-nţăles”(1681) şi „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, în 4 volume ( 1682 – 86), lucrare rămasă netrminată ca urmare a luării sale forţate în Polonia. Aici şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale. Cât a mai trăit în „nevoi şi scârbă”, sfântul ierarh Dosoftei şi-a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat vechile legături cu ierarhii ortodocşi ai Moscovei şi Kievului, traducând pentru aceştia, din greacă în slavonă-rusă, cărţile Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Stirul, Gherman al Constantinopolului şi Simeon al Tesalonicului , sprijinind astfel dreapta Crednţă a Bisericii. În ciuda presiunilor făcute în exil asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a rămas un stâlp al Ortodoxiei până la sfârşitul vieţii sale, din 13 decembrie 1693, când a fost chemat la Domnul. A fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, aflată astăzi în Ucraina.

Au trecut, iată, 326 ani de veşnicie ai sfântului mitropolit şi cărturar Dosoftei! Dacă în cultura şi literatura română posteritatea îi oferă prin veacuri cărturarului Dosoftei un loc binemeritat în rândul înaintemergătorilor, ce au deschis drumul spre o limbă română literară, cinstindu-i însemnata operă prin numeroasele reeditări postume ale scrierilor sale de har, nici Biserica ortodoxă nu râmâne mai prejos când este vorba despre pomenirea ierarhului mitropolit Dosoftei, păstor dreptcredincios şi jertfelnic pentru slava credinţei şi aducerea limbii române în Altar şi, astfel, în anul 2005, în 14 octombrie, de sărbătoarea Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, Sinodul B.O.R., întrunit la Iaşi, a proclamat la Sfânta Liturghie canonizarea Mitropolitului Dosoftei, spre a „fi numărat între Sfinții Bisericii și să fie pomenit și cinstit cu cântări de laudă în ziua de treisprezece a lunii decembrie. Poruncim, de asemenea, în Duhul Sfânt, ca viața, slujba și icoana Sfântului să fie primite cu evlavie de preoții, monahii și credincioșii ortodocși.”

Nici legendara Cetate ieşeană nu a coborât tradiţionala sa „ştachetă a cinstirii” când a venit vorba despre Dosoftei, ierarhul mitropolit, de numele căruia sunt legate pe vecie izvodiri şi împliniri aduse cuvântului românesc scris şi meşteşugit în tipărirea lui. În urma unor cercetări istorice minuţioase a fost identificat locul casei în care Mitropolitul Dosoftei şi-a instalat, la 1679, cea de a doua tiparniţă, acolo fiind tipărite: Liturghia, Psaltirea de-nţăles şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Mai întâi în această casă, aflată în capătul „Uliţei Mari”, apropiată Curţii Domneşti şi Bisericii „Sf.Nicolae”, ctitorită de Ştefan cel Mare, la 1492, a funcţionat o mănăstire de călugări, devenită, apoi, la 1675, reşedinţa mitropolitului Dosoftei. În zilele noastre, recunoscută ca monument istoric, această veche zidire din piatră, construită în formă de cub, pe la 1677, cunoscută şi sub numele de „casa cu arcade”, a fost restaurată după stampele vremii, între anii 1966-1969 şi, la 7 august 1970, a devenit „Secţia de literatură veche” a Muzeului Naţional al Literaturii Române, adăpostind colecţii unicat: de manuscrise şi cărţi vechi, de icoane din sec. XVI-XVIII-lea şi o machetă a unei tiparniţe din timpul lui Dosoftei.

 Iar ca toate să fie pe măsura cinstirii, în 1975, în faţa Casei Dosoftei, sub semnul omagierii vrednicului cărturar, înaintemergătorul tipăriturilor de cărţi în limba română, edilii ieşeni au inaugurat statuia în bronz a Mitropolitului Dosoftei, executată cu recunoscută măestrie artistică de către renumitul sculptor ieşean Iftimie Bârleanu, adăugându-şi, astfel, în patrimoniul Cetăţii ieşene de pe 7 coline un nou şi însemat monument, ridicat întru slava şi închinăciunea iluştrilor săi înaintaşi.

În spiritul tradiţiei împământenite a Cetăţii ieşene, acum, la slăvitul moment aniversar: „Mitropolitul Dosoftei - 400 de ani de la naştere” poate că ar fi nimerită o şi mai mare osteneală conjugată a Primăriei Iaşului şi a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, privind aducerea la Iaşi a osemintelor Sfântului Mitropolit Dosoftei, cum şi recuperarea Arhivei şi a Tezaurului Mitropoliei, luate ca „pradă de război” de către regele polon.

 În încheiere, dar nu în ultimul rând, conformându-mă întocmai „ sfintei porunci”, fie-mi, dară, primit „cântul de laudă” ce i-l ridic Sfântului Mitropolit Dosoftei, cel care s-a nemurit întru păstrarea Credinţei ortodoxe şi cinstirea Limbii române.

$¢$

 AUREL BARANGA, UMOR ÎN PAS DE DEFILARE

Pe numele său adevărat Aurel Leibovici, Aurel Baranga s-a născut la 20 iunie 1913 la București și a murit în 10 iunie 1979, tot la București. Va urma cursuri de medicină, pe care le va finaliza în 1938. A profesat medicina doar câțiva ani, dedicându-se după 1944 carierei literare. Va începe ca poet avangardist, debutând în 1929, ca mulți alții, în „Bilete de papagal”, micuța dar ospitaliera revistă a lui Arghezi, după care va colabora cu revistele de avangardă „Alge” și „Unu”, alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Sesto Pals și Sașa Pană. Abandonează poezia în favoarea teatrului, devenind un prolific autor de comedii propagandiste. Din 1948 și până la moarte va conduce revista de umor „Urzica”, pe care a și înființat-o. A lucrat și la diverse reviste literare, iar la un moment dat a ajuns director artistic al Teatrului Național. În perioada proletcultistă a scris cu sârg piese ce preamăreau realizările clasei muncitoare și satirizau obiceiurile moșierilor și ale altor exponenți ai regimului burghezo-moșieresc. A debutat în teatru cu piesa „Bal în Făgădău”, urmată de „Iarbă rea”, din 1948, în care o fiică de boier încearcă să submineze eforturile inginerilor și muncitorilor harnici și inimoși de a construi societatea socialistă. Evident, clasa muncitoare va triumfa împotriva sabotoarei. Piesele lui următoare nu se îndepărtează prea mult de acest tipar: personaje bombastice, care preamăresc eroica luptă a comuniștilor împotriva naziștilor și pentru îndeplinirea revoluției socialiste. În cele din urmă, odată cu „Mielul turbat”, începe să-și valorifice umorul și textele sale devin acceptabile. Multe dintre piesele sale ironizează birocrația din instituțiile de stat, care este învinsă în final de câte un angajat onest și inimos. O altă temă de predilecție a dramaturgului este nefericirea conjugală, ca în „Fii cuminte, Cristofor!”, în care compozitorul Cristofor Bellea, sătul de monotonia menajului său cu soția Ema, încearcă să aibă o aventură cu nevasta unui amic. Evident, nu reușește să-și finalizeze intențiile, ba mai mult, se trezește în fața perspectivei de a rămâne singur, deoarece Ema îl anunță printr-o scrisoare că vrea să-l părăsească. Treptat, comediile lui încep să aibă tot mai mult succes, fiind montate peste tot, cu largul sprijin al autorităților comuniste. „Siciliana”, „Opinia publică”, „Sfântul Mitică Blajinul” au succes la public, fiind jucate peste tot, spectacolul „Siciliana” de la dispărutul Teatru „Ion Vasilescu”, cu Dem Rădulescu pe afiș, stabilind recorduri de longevitate și încasări la vremea respectivă. Indiscutabil, Aurel Baranga n-a avut sclipirea lui Tudor Mușatescu, nici profunzimea lui Teodor Mazilu, dar a fost un bun meseriaș. Probabil că astăzi greu și-ar mai găsi locul în repertoriile teatrelor, dar tinerii dramaturgi ar trebui să-l citească, cel puțin pentru a învăța câteva dintre trucurile unui umorist de modă veche.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

$$$

 FRANÇOISE SAGAN – CRED CĂ DRAGOSTEA ESTE CA O BOALĂ, O INTOXICARE…

„Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ”Aimez-vous Brahms?”

Françoise Quoirez s-a născut în 21 iunie 1935, la Cajarc, Franta. La vârsta de optsprezece ani, ea a uimit lumea, scriind un scurt roman, “Bonjour Tristesse”, despre un adolescent care încearcă să-l împiedice pe tatălui lui să se recăsătorească. Romanul a fost publicat inițial în Franța în 1954. Autoarea și-a semnat romanul cu numele Françoise Sagan, pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Deși a scandalizat societatea franceză la jumătatea secolului trecut, “Bonjour Tristesse” s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost tradus în douăzeci de limbi. În anul următor, traducerea în limba engleză a atins numărul 1 în lista bestseller-urilor din New York Times.

Scrisul sofisticat și neconformismul ei, viața tumultoasă și riscantă, au șocat publicul francez și au făcut-o faimoasă.

Tot ea a dăruit cititorilor romanul ”Aimez-Vous Brahms?” și cinefililor povestea de iubire “Goodbye Again?” jucată de Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand.

După două mariaje eșuate, opinia despre romantism a autoarei ar putea fi numită sumbră. Într-un interviu dat în anul 1980, ea a mărturisit: „Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ei ”Aimez-Vous Brahms?” (”Vă place Brahms?”)

Adaptarea romanului, realizată de Anatole Litvak în 1960, este o melodramă concentrată pe un triunghi amoros neobișnuit. Filmul a fost premiat în 1961 la Vă place Brahms?, unde tânărul Anthony Perkins a câștigat Premiul pentru cel mai bun actor, imediat după ce a jucat în thriller-ul american ”Psycho” regizat de Hitchcock.

Coloana sonoră a fost realizată de Georges Auric după arii din Simfoniile nr. 1 și nr. 3 ale lui Johannes Brahms.

Romanul ”Aimez-vous Brahms?”, scris în 1959 de Françoise Sagan este o metaforă a iubirii imposibile.

Patruzeci de ani să fie vârsta femeii împlinite? Este întrebarea pe care o pune autoarea atunci când scrie povestea lui Paule, decoratoare de interior, o doamnă cu gusturi rafinate, delicată, seducătoare chiar dacă chipul ei își pierduse prospețimea. Cu un aer resemnat, Paule rămâne răbdătoare alături de Roger, bărbatul care o înșeală frecvent, după 6 ani de relație, deși susține că încă o iubește. Mereu în așteptarea întâlnirilor lor, ea trăiește dureros singurătatea celei care nu mai e pe primul loc în inima bărbatului iubit.

”Se pierdea, își pierdea propria urmă, nu avea să se mai regăsească vreodată. ”Vă place Brahms?” S-a oprit pentru o clipă în fața ferestrei deschise și a lăsat soarele să-i inunde privirea și a rămas uluită. Și, îndărătul acestei scurte întrebări – ”Vă place Brahms?” – , i s-a părut deodată că descoperă o imensă uitare: tot ce uitase, toate întrebările pe care se ferise voit să și le pună. (…) L-a sunat pe Philip. Încă nu știa ce să-i spună. Probabil: ”Nu știu dacă îmi place Brahms, nu cred”. (…)

E momentul de vulnerabilitate în care îl întâlnește pe tânărul de 25 de ani, Philip, fiul unei cliente bogate, care se îndrăgostește cu pasiune de ea. Nevoia ei de afecțiune pare că-și găsește rezolvarea, iubirea răspunde iubirii, așa cum de mulți ani nu i se mai întâmplase.

Autoarea evocă acest triunghi amoros din punctul de vedere al fiecărui personaj, acordând cea mai mare atenție trăirilor intense ale lui Paule, îndoielilor și renunțărilor ei, dorințelor și neîmplinirilor ei. Francoise Sagan analizează cu tandrețe reacțiile acestei femei care un timp rezistă la avansurile tânărului însă, atunci când Roger începe o nouă relație cu tânăra „Maisie”, cedează și se lasă iubită cu pasiune de el, ca și cum ar fi fost pentru ultima dată.

Blamați, dezaprobați, marginalizați de prietenii și partenerii de afaceri pentru îndrăzneala de a-și trăi povestea de iubire în ciuda diferenței de vârstă, Paule și Philip descoperă cât de fragilă este legătura lor. Nu e nevoie decât de un gest din partea lui Roger, și Paule revine în vechea lor relație preferând căsătoria cu bărbatul matur dar infidel lipsei de perspectivă pe care o întrevede gândindu-se la Philip. Gestul ei este amendat de tânărul îndrăgostit care o acuză că a lăsat iubirea să treacă, că și-a neglijat nevoia de fericire și că a ales să se resemneze. ”Ar trebui să fiți condamnată la moarte, veți fi condamnată la singurătate”.

Iubirea e analizată în complexitatea ei, iar accentul cade mai ales pe acele argumente ale inimii pe care rațiunea le ignoră. Personajele trăiesc spaima de abandon, de pierdere, de uitare, purtând amprenta unei tristeți nevindecabile.

Romanul pune în oglindă două iubiri, amândouă incapabile să aducă fericirea partenerilor prinși în vârtejul sentimentelor. Daca una este superficială, însă ”în linie cu regulile morale și estetice”, cealaltă este lipsită de maturitate, instabilă. În acest triunghi amoros în care nimeni nu se împlinește afectiv, personajele se caută, se confruntă dar niciodată nu se găsesc cu adevărat.

În Autobiografia ei scrisă în colaborare cu Alan Burgess, Ma Vie (My Story), apărută la Paris, în 1980, Ingrid Bergman, interpreta rolului Paule, scria despre unul dintre reproșurile aduse de critici filmului ”Vă place Brahms?”:

”În rolul unei femei mature împărțită între un amant infidel (Yves Montand) și un băiat instabil și însetat de amor (Tony Perkins), Bergman este la fel de frumoasă ca niciodată — și în mod paradoxal, acesta este marele defect al filmului. La 46 de ani, ea este încă prea strălucitoare, prea dinamică, prea echilibrată pentru a fi convingătoare în rolul unei femei îmbătrânite.”

Presa și publicul American nu au primit favorabil filmul și Bergman vorbește despre atitudinea lor neprietenoasă în aceeași autobiografie:

„Îmi amintesc că mergeam la San Francisco. […] Nu trecusem încă de vamă când ziariștii care mă așteptau au atacat: « De ce ați făcut acest film oribil? »

Eu am întrebat: « Care film oribil?

— Vă place Brahms?, desigur! »

Eu am explicat: « Este adaptarea unui roman de Françoise Sagan, și la Paris are un mare succes.

— Dar, acesta e un film teribil, groaznic.

— De ce este groaznic?

— Vă împărțiți viața cu un om cu care nu sunteți căsătorită și v-ați luat un amant suficient de tânăr pentru a vă fi copil. Ce rușine! Și apoi, vă întoarceți la tipul cu care locuiați, care v-a înșelat în toți acești ani și care este gata să-și reînceapă aventurile. Dar ce este acest gen de film? »

Iată cum au reacționat ziariștii din San Francisco cunoscuți pentru cinismul și duritatea lor! De fapt, ele reflectă opinia americană, iar în Statele Unite ale Americii filmul nu a avut nici un succes.”

_$$

 Niccolo Machiavelli a murit pe 21 iunie 1527...

Numele diplomatului, filosofului, omului politic și scriitorului florentin Niccolo Machiavelli este cunoscut celor mai mulţi dintre noi prin prisma unei zicale, a unui proverb:„Scopul scuză mijloacele”. De asemenea, înțelesul termenului „machiavelic” face referire, poate prea mult și pe nedrept în ceea ce-l privește pe autor, doar la butada amintită, însemnând:duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean. Probabil cea mai tradusă și cunoscută lucrare a unui autor italian, Principele este ultima carte a lui Machiavelli. Ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul că o lucrare scrisă în vremea condotierilor, pe când Petru Rareș, voievodul Moldovei, se afla pe tron și plătea tribut unui alt personaj celebru azi, sultanul Suleyman Magnificul, este de actualitate și azi.

Născut în 1469, la câțiva ani după căderea Constantinopolului sub turci, în vremea în care sultanul Mahomed al II-lea se afla pe tronul Imperiului Otoman și când Ștefan cel Mare stăpânea Moldova, Niccolò di Bernardo dei Machiavelli avea să se afirme după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al „Consiliului celor Zece”, consiliu care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez, la Sfântul Scaun și la împăratul german. În timpul misiunilor sale a cunoscut mulți dintre principii italieni și suverani străini, cărora a putut să le studieze strategiile politice. Poate cel pe care l-a urmărit în mod special a fost Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. După eliberarea sa, a fost exilat și detașat în San Casciano, unde a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului anterior. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici. În același an a murit, la Florența, și a fost îngropat în Basilica Santa Croce.

„Este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”

"Principele" a rămas cunoscut drept cartea de căpătâi a lui Machiavelli, deși florentinul mai are și alte lucrări care îi completează opera. În tratatul său care a împlinit cinci secole de existenţă, Machiavelli descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Unii au privit cartea ca o sprijinire a tiraniei și a despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia. Totuși, lucrarea este bazată pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale:„Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una, și alta;dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”. În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.

Împlinirea celor 500 de ani de existenţă a tratatului "Principele" a fost sărbătorită în Italia şi în toată lumea prin simpozioane, studii şi seminarii. În România, de asemenea – în cadrul conferinţei organizate de către Universitatea Europei de Sud-Est Lumina şi Universitatea Bucureşti, sub patronajul Ambasadei Italiei – cercetători şi istorici de renume internaţional au discutat despre importanţa şi semnificaţia acestei opere. A fost un bun prilej pentru a reflecta asupra caracterului viu şi actual al uneia dintre cele mai cunoscute şi traduse opere ale literaturii italiene la cinci secole după apariţia acesteia.

Este extraordinar şi arhicunoscut raţionamentul exprimat în faimosul capitol XVIII din "Principele", unde Machiavelli, făcând o comparaţie între caracteristicile complementare cu care sunt înzestrate vulpea şi leul, ilustrează faptul că, în esenţă, principele trebuie să ştie să folosească atât viclenia, cât şi puterea, fără a fi însă loial în mod necesar dacă această loialitate ameninţă să îl distrugă. Scopul, conform cuvintelor sale devenite deja proverbiale, este acela de a învinge şi de a menţine puterea, iar mijloacele prin care se urmăreşte acest scop vor fi, oricum, onorabile. De-a lungul timpului, acest raţionament a fost interpretat şi reinterpretat dincolo de semnificaţia originală, simplificându-se în fraza:„scopul scuză mijloacele”. 

Există, însă, un alt citat din Machiavelli (din capitolul XXV al tratatului) care se bucură poate de o şi mai mare actualitate:acela în care îl îndeamnă pe principe să-şi adapteze modul de acţiune la lucrurile imprevizibile care pot apărea („vitregie a sorţii”/„malignità di fortuna”).

În opinia lui Machiavelli, cel care deţine puterea poate să acţioneze „cu grijă”/„con rispetto” (adică prudent şi precaut) sau „năvalnic”/„con impeto”, însă dacă „vremurile şi împrejurările se schimbă”/„e’ tempi e le cose si mutano” este destinat să-şi schimbe linia de acţiune cu riscul eşecului.

După cum bine ştiu cei din diplomaţie, politica – exceptând principiul „pacta sunt servanda” – nu se poate întemeia pe abordări dogmatice şi inamovibile, ci trebuie să fie flexibilă, aderentă la realitate şi să ştie să recurgă, atunci când este necesar, la mediere:o invitaţie pentru a ne ancora în realitate abandonând tiparele predefinite. O lecţie care vine din perioada lipsită de prejudecăţi a Renaşterii, însă care, la o distanţă de cinci secole, nu pare să-şi fi pierdut deloc valabilitatea. 

Diego Brasioli

Ambasadorul Italiei la Bucureşti

$$_

 Povestea cutremurătoare a marelui actor Puiu Călinescu, decedat pe 21 iunie 1997

La numai 5 ani, Puiu rămâne fără mamă și este dat unor mătuși. Actorul ajunge să suporte bătăi crunte, iar atunci când scapă de violență se confruntă cu sărăcia. Drumul său în viață nu a fost ușor, dar marea de tristețe a transformat-o în bucuria pe care le-o transmitea oamenilor de fiecare dată când urca pe scenă sau când apărea pe micile ecrane.

"Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul şi de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul şi nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat şi am ars lumina în tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc ţepenel, am în mine un demon De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea Puiu Călinescu în emisiunea “Planeta Cinema”, a Eugeniei Vodă.

După o copilărie grea și ani de sărăcie, Puiu o cunoaște pe care care avea să-i fie soție, la cinematograf. Cei doi se îndrăgostesc și se căsătoresc, dar socrii nu-l au la inimă pe actor. Totuși, odată cu războiul, artistul le dovedește că este un om de ispravă, fiind cel care i-a ajutat financiar în perioda aceea.

„Tata se ridicase şi devenise actor, putea ajuta familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită”, spunea Carmen Călinescu, fiica actorului, pentru Jurnalul Naţional.

Prin anii '70, succesul lui ca actor atinge cote maxime și cunoaște fericirea în sânul familiei, odată cu nașterea celor două fiice. Totuși, ceea ce avea să urmeze a fost o lovitură mult prea grea pentru Puiu. A trăit să-și vadă una dintre fiice moartă.

„În 1995, sora mea, Silvia, a murit la 50 de ani. Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. A avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. Băiatul ei, Bogdan, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la Predeal. Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers şi am spart uşa. Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală”, povestea Carmen Călinescu.

După această cumpănă cruntă, Puiu Călinescu găsește puterea să urce din nou pe scenă, dar organismul lui cedează și i se face rău, apoi ajunge pe mâinile medicilor.

„Se pare că suferise un infarct. Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la Sinaia. Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea < ia-mi hârtia asta din mână >, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata!’’, mai spunea fiica lui.

Pentru scurt timp, starea lui se ameliorează, dar acesta îi mărturisește fiicei lui că s-a visat mort. La finalul acelei zile, actorul și-a dat ultima suflare. Pentru Carmen, a fost o lovitură extrem de grea, iar cinci ani mai târziu avea să-și piardă și mama.

$#$

 În memoriam Sarmiza Bilcescu

«Succesele dumitale la facultatea noastră au onorat Franţa şi şcoala de drept din Paris şi au împrospătat vechea afecţiune ce ne leagă de România, iar acum, când ne-ai părăsit, ne pari mai mult eroina unei legende…» Rândurile acestea erau scrise în toamna anului 1890 de Colmet de Santerre, decanul Facultăţii de drept din Paris, către Sarmiza Bilcescu din Bucureşti, care în acel an deţinea mult râvnitul şi controversatul titlu de prima femeie doctor în drept din lume şi prima femeie avocat din Europa.

Un an mai târziu, Baroul de Ilfov înscria în rândurile sale pe această deschizătoare de drumuri din istoria emancipării mondiale feminine.

Sarmiza Bilcescu s-a născut la Bucureşti, în anul 1867. La vârsta de 17 ani, în 1884, a absolvit Liceul Sf Sava şi a plecat la Paris, unde s-a înscris, uşor, la Facultatea de litere şi cu mari dificultăţi la Drept, era prima femeie acceptată la cursurile acestei facultăţi.

În anul 1890 şi-a dat doctoratul în drept, pe care l-a obţinut cu mari laude, succesul său fiind strălucit. Revista pariziană L’ILLUSTRATION din 21 iunie 1890 scria despre acest eveniment: «O tânără venită din România a reuşit să dobândească, pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincţie a Facultăţii de drept din Paris. Este vorba de d-ra Sarmiza Bilcescu, o foarte frumoasă româncă, a cărei teză de doctorat, “De la condition legale de la Mére en droit romain et en droit francais“, a stârnit admiraţia unanimă a comisiei examinatorii.

Proaspăta laureată, deţinătoare a primului titlu feminin de doctor în drept, a fost felicitată călduros chiar de domnul Colmet de Santerre, decanul facultăţii, care, iniţial, se opusese înscrierii la cursuri a domnișoarei Bilcescu». Articolul din L’ILLUSTRATION este însoţit de un desen (o pagină întreagă) reprezentînd scena examenului care avea să dea lumii prima femeie doctor în drept. În anul 1887, la Paris, ca şi în celelalte metropole ale lumii, opoziţia faţă de pătrunderea femeilor în învăţămîntul superior era dârză şi aproape de neînvins. În tot Parisul erau numai câteva studente la litere şi la medicină şi nici una la drept. Pentru acest lucru înscrierea Sarmizei Bilcescu a întâmpinat mari dificultăţi. Prezenţa ei la cursuri fiind permanent boicotată, Maria Bilcescu, mama cutezătoarei studente a fost nevoită s-o întovărăşească zi de zi, audiind astfel şi ea toate cursurile. Este uşor de imaginat cât de riguros a fost examenul de doctorat susţinut de Sarmiza Bilcescu, în acel climat de barare a drumului femeii către învăţământul superior.

Nici în România situaţia nu era mai bună, pentru că înscrisă, prin surprindere, în barou, Sarmizei i se pregătea, la depunerea jurământului, o opoziţie unanimă din partea avocaţilor.

De aceea tânăra nu s-a prezentat la această ultimă formalitate, mulţumindu-se să dea consultaţii juridice în afara tribunalelor, fără a pleda în instanţă.

Zece ani mai târziu, în 1901, o absolventă a Facultăţii de drept din Bucureşti, d-ra Popovici, a fost respinsă la înscriere de baroul Ilfov cu următoarea motivare: «Deşi în Legea avocaţilor din 1864 nu există nici o prohibiţie expresă pentru femeie, totuşi nu se poate acorda acest drept femeilor, întrucât ele nu au capacitatea completă de reprezentare în justifie, urmând a li se cere în instanță autorizația maritală» (?!!).

Este de remarcat şi faptul că în anul 1864, când s-a votat legea avocaţilor, România era a doua ţară din lume (după Statele Unite) care nu menţiona, ca în toate celelalte ţări, în nici o lege interdicţii pentru femei.

În anul 1897 s-a căsătorit cu inginerul Constantin Alimăneștianu, dar în 1907, a rămas văduvă. Singurul fiu al cuplului, Dumitru Alimăneștianu, a devenit în anii ‘30 raportorul bugetului general al statului.

Prima femeie avocat din lume a încetat din viață la Bilceşti-Muscel pe 26 august 1935, la vârsta de 68 ani.

Ziarul Viitorul scria la dispariția sa: “A organizat, împreună și cu alte doamne românce, ateliere de cusături naționale în țară şi a determinat o mulţime de expoziţii în Bucureşti, cu cusături naţionale. În mai multe centre europene a organizat pavilioane cu cusături româneşti, iar cu câţiva ani în urmă o asemenea expoziţie a avut loc şi la Shanghai. Prin mintea sa şi prin inima sa patriotică a dus şi înfăţişat arta noastră naţională în multe ţări. A făcut parte din comitetul de patronaj al Cantinelor Studenţeşti, a organizat şi înfiinţat căminuri unde tinerii săraci au putut găsi şi casă şi masa. Majoritatea acestor tineri erau de la ţară şi atâtea generaţii de studenţi, astăzi titraţi şi-n sfârşit cu situaţiuni înalte în stat, fără să ştie în amănunt, datorează posibiltatea de a fi studiat în condiţiuni mai bune doamnei Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu.

Dar în legătură cu aceasta, dânsa a dat burse chiar din caseta sa multor copii săraci, buni la învățătură, ajutându-i chiar de a studia şi în diferite centre universitare din Apus.

În societatea românească, doamna Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu a trecut ca una dintre personalităţile ce au avut o cultură superioară şi o educaţie rară. Dânsa a fost şi foarte bogată, a succedat şi un mare nume, din boieria noastră de altădată. Adică dânsa a avut toate elementele de a duce o viaţă de recreere, nu numai de muncă, cum s-a scurs viaţa sa.

Cu toate acestea, dânsa, cu cultura sa înaltă, cu marea sa avere, ducea o viaţă de o simplicitate impunătoare şi de o ţinută modestă care va rămâne clasică prin felul ei. Era bogată, dar această bogăţie nu servea vreunui lux, ci numai şi numai pentru opere sociale şi ajutorări individuale, spre a se da tot societăţii elemente destoinice.

Dânsa este şi prima femeie româncă care a făcut parte dintr-un consiliu de administraţie al unei societăţi comerciale, Cartea Românească, societate comercială, dar cu caracter educative: cartea şi şcoala.

Toate aceste ramificaţii de activitate erau nu spre a mări al său patrimoniu material, căci din averea sa dădea în toate părţile unde ştia că ajutorul său conduce la realizări bune. Aceste ale sale preocupări de ordin social în comerţul românesc aveau de scop de a ridica femeia româncă la mai multe posturi de răspundere şi de stimă.

A iubit frumosul românesc sub toate manifestările constructive, a dat pildă de înaltă cultură şi de muncă creatoare, a înălţat numele femeii românce şi al Ţării sale.

Viaţă sa rămâne o pagină înălţătoare în viaţa statului nostru, la care fără zgomot a muncit 40 ani”.

$$$

 Membră a masoneriei feminine și adeptă a teosofiei, scriitoarea Bucura Dumbravă a fost o mare iubitoare a munților 

Františky Jozefíny Szekuliszovej s-a născut pe 28 decembrie 1868, la Bratislava, fiind fiica lui Július Bernhard Szekulis şi a Louisei. Familia ei s-a mutat în România în 1873, când fetița avea cinci ani, iar ea a primit numele Ștefania (Fanny) Seculici și a fost înscrisă la o școală din Sinaia, apoi la una din București.

Pe când se afla într-o vacanță la Sinaia, tânăra de 14 ani i-a citit câteva poezii proprii în limba germană reginei Elisabeta a României, care a încurajat-o să continue, a invitat-o de mai multe ori la Castelul Peleș și a sprijinit-o din punct de vedere material. A învățat apoi la un pension german din București, unde a studiat și limba română.

Sub influența lui reginei Elisabeta în al cărei anturaj se afla, Bucura devine interesată de natura României, de literatura și folclorul românesc. În 1905 a înființat societatea “Chindia”, care își propunea să cultive gustul pentru dansurile naționale și portul popular.

A început să scrie romane istorice sub pseudonimul Bucura Dumbravă, apoi a început o trilogie intitulată “Spărgătorul de valuri”. Din aceasta au apărut două romane scrise în limba germană: “Der Haiduck”, o carte despre haiducul Iancu Jianu (tradusă în română de Teodor Nica sub titlul “Haiducul”) și “Der Pandur”, o carte despre Tudor Vladimirescu, tradusă în același an de Elisa Brătianu cu un cuvânt introductiv de Carmen Sylva. Cel de-al treilea roman al trilogiei, “Sarea Norodului”, evoca figura lui Gheorghe Lazăr, dar manuscrisul în limba germană s-a pierdut.

Pasionată de drumețiile pe munte, Bucura pleca în fiecare primăvară la Sinaia, făcând excursii lungi în Bucegi, în Parâng, în Retezat și în Făgăraș, alături de prietenii și prietenele ei. În lunile de toamnă și de iarnă studia colecția de manuscrise a Academiei Române, iar în 1921, împreună cu geograful Mihai Haret și scriitorul Emanoil Bucuța, a înființat “Hanul Drumeților”, o asociație de turism care a efectuat lucrări de reparații la poteca pe valea Jepilor, a construit Hanul Peștera, a contribuit la construirea “Casei Omul” (actuala Cabana Omu). Clubul de turism avea 4.000 de membri grupați în 12 subsecțiuni regionale, iar aceștia publicau hărți topografice specializate, marcau traseele turistice și protejau în mod activ mediul înconjurător.

În ciuda vârstei, Bucura avea un stil de viață activ. În 1923, se afla în Elveția, unde a urcat pe Vârful Matterhorn, revenind în 1925 pentru a escalada unul dintre ghețarii Mont Blanc. Întoarsă în România, a stabilit un standard regional pentru alpinismul feminin, după ce a atins Vârful Omu, apoi s-a stabilit în cartierul Bran, în satul Poarta, unde intenționa să își înființeze propriul hotel.

Sub influența drumețiilor sale montane, Bucura Dumbravă a scris prima carte în limba română, “Cartea munților” publicată în 1920, care conținea îndrumări pentru organizarea și efectuarea de drumeții.

Scriitoarea a devenit membră a Marii Loje de Adopţiune Steaua Orientului care fusese fondată pe 1 martie 1922 alături de Claudia Millian-Minulescu, soția poetului Minulescu, actrița Agepsina Macri-Eftimiu, care era soția scriitorului Victor Eftimiu, Zoe C. Pallade și Smaranda Maltopol, soția colonelului Mihail Maltopol.

În ultimii ani de viață Bucura Dumbravă a început să fie preocupată de studiul teosofiei, iar în anul 1925 a înființat prima lojă teosofică din România, “Frăția”. care funcționa chiar în locuința ei de pe Calea Dorobanți din București și pe care a condus-o până la moarte. Scriitoarea a ținut sesiuni spiritiste la Sala Blank Marmorosch, la care participau Mateiu Caragiale și profesoara feministă Eugenia de Reuss Ianculescu ca martori mai mult sau mai puțin implicați în demonstrațiile pe care le făcea.

A urmat participarea la mai multe congrese teozofice, dintre care două în India. La întoarcerea din una dintre călătorii, după ce participase la un congres de teosofie și îl cunoscuse pe predicatorul spiritual Jiddu Krishnamurti, despre care cei care credeau în el îl considerau Mesia, s-a îmbolnăvit de malarie pe vapor. Bucura Dumbravă a murit în ianuarie 1926 într-un spital din Port Said, Egipt, dar înainte de a muri, le-a spus îngrijitoarelor ei că numai vederea munților ar mai putea să o însănătoșească. Rămăşiţele ei pământeşti au fost incinerate şi cenuşa s-a întors în ţară într-o urnă egipteană.

În anul 1927 a apărut la București lucrarea postumă “Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori”.

$_$

 21 iunie 1908 - 250.000 femei manifesteaza in Hyde Park, la Londra, cerand drept de vot. 

Infiintata in 1876 de catre militanta drepturilor femeilor , Emmeline Pankhurst si fiica sa, Christabel. Miscarea sufragetelor a reprezentat o succesiune de actiuni de emancipare a femeilor din Anglia de la inceputul secolului al XX-lea, al caror scop a fost obtinerea drepturilor politice pentru femei, in principal a dreptului de vot.

Etimologia cuvantului “sufrageta”

“Sufragiu” deriva din latinescul “suffragium”, si are sensul de “vot”, “suport politic”, “dreptul de a vota”. Termenul “sufrageta” a fost folosit pentru prima oara de jurnalistul Charles E. Hands, in 1906, in ziarul londonez Daily Mail, acesta referindu-se in deradere la activistii miscarii de vot a femeilor, in special membri ai Uniunii Sociala si Politica a Femeilor.

Istoricul miscarii

In sec. al XIX-lea, femeile nu aveau un cuvant de spus in politica nationala, ele nu puteau candida in Parlament si nici macar nu le era permis sa voteze. S-a presupus ca femeile nu au ce cauta la vot, si asta pentru ca rolul femeii era de a se ingriji de casa si de creșterea copiilor. Ca urmare a revolutiei industriale multe femei au intrat pe piata muncii, creandu-se astfel un context favorabil intalnirilor organizate pentru dezbateri politice și sociale. Campaniile pentru dreptul la vot al femeilor au inceput sa prinda contur in 1866, iar din 1888, femeile au castigat dreptul de a vota in alegerile consiliilor

locale.

Emmeline Pankhurst a fost fiica lui Robert Goulden și a soției sale, Sophia Crane, o familie cu vederi radical-democrate. Ei erau adepții partidului liberal, care era angajat pentru abolirea sclavagismului, milita contra legii care prevedea vama impusă pe cerealele importate și care se angaja pentru drepturile femeii.

Emmeline a participat deja la vârsta de 14 ani la întruniri care militau pentru dreptul internațional al femeii. Între anii 1873 – 1879 a învățat în gimnaziul de fete din Paris. După reîntoarcerea în Manchester, s-a căsătorit, în același an, cu avocatul Richard Marsden Pankhurst (1834–1898), care era cu 24 de ani mai în vârstă decât ea. 

După moartea soțului, în anul 1898, Emmeline a început să aibă probleme financiare, trebuind să trăiască cu copiii dintr-un salariu modest de funcționară de la starea civilă. La 10 octombrie 1903 a înființat, împreună cu alte patru femei și fiica ei Christabel, organizația cu vederi radicale „Women’s Social and Political Union” (Uniunea politică și socială a femeilor), care propaga teoria unei militări pașnice. Ideea a fost preluată de mișcarea din SUA pentru drepturile femeilor, iar mai târziu de Mahatma Gandhi, și Martin Luther King. Mișcarea femeilor din Anglia a recurs și la metode radicale, ca incendieri și atentate cu bombe, ceea ce a dus la arestarea ei repetată.

In Anglia anului 1897, Millicent Fawcett a pus bazele Uniunii Nationale a Societatilor de Sufragete (UNSS), care a militat in mod pasnic pentru drepturile femeilor, axandu-se in special pe activitati de lobby, organizarea de intalniri, colectarea de semnaturi si inaintarea de petitii. Grupul tinea, de asemenea, intalniri publice și publica broșuri, pliante, ziare și reviste care subliniau motivele și justificarile pentru acordarea dreptului la vot. In 1903, Emmeline Pankhurst impreuna cu fiicele sale Christabel si Sylvia Pankhurst au fondat o noua organizatie, Uniunea Sociala si Politica a Femeilor (USPF). In scopul de a obtine publicitate și cresterea sensibilizarii, Uniunea Sociala si Politica a Femeilor s-a angajat intr-o serie de actiuni mai agresive. Militantele se legau cu lanturi de balustrade, dadeau foc proprietatilor publice și private, perturbau discursuri, atat in cadrul reuniunilor publice, precum și in Camera Comunelor. Membrii Uniunii și ai altor grupuri militante aparute la acea vreme au fost cunoscute sub numele de “sufragete”(“suffragette”, in engleza). Multe sufragete au mers la inchisoare, ca urmare a actiunilor și a campaniilor lor, ele alegand de multe ori sa faca greva foamei in inchisoare pentru a atrage atentia asupra luptei lor. Una dintre cele mai inversunate sufragete a fost Emily Davison, care, in 1913, s-a aruncat in fata calului regelui, la Epsom Derby. Mai tarziu a murit din cauza ranilor si a devenit un martir pentru cauza.

Evolutia miscarii feministe in diverse tari

SUA: Miscarea feminista s-a dezvoltat din miscarea anti-sclavagista (abolitionista), la care se raliase un numar neobisnuit de mare de femei. Aceste femei trebuiau sa-si apere revendicarile mai ales in fata bisericii, dar si in cea a ideilor preconcepute formulate de abolitionistii barbati. Tipic pentru miscarea feminista din SUA este faptul ca

aici femeile albe au luptat alaturi de cele de culoare. Miscarea feminista pentru dreptul la vot a fost reprezentata de diua structure associative, “National Woman Suffrage Association” (NWSA) si “American Woman Suffrage Association” (AWSA), organizatii care mai tarziu au fuzionat. In SUA, femeile au capatat drept de vot deplin in anul 1920.

Anglia: Miscarea feminista din aceasta tara a propus prima reformare a legii electorale inca din 1832. Lupta politica organizata s-a impus insa de-abia la inceputul anilor saizeci ai secolului XIX. Asa a aparut miscarea influenta a sufragetelor, care dorea sa obtina dreptul de vot pentru femei prin intermediul actiunilor publice si al petitiilor. Un partener important de coalitie al sufragetelor a fost filosoful si deputatul englez din Camera Comunelor, John Stuart Mill. Miscarea feminista a reusit sa obtina mai intai dreptul activ si pasiv de vot la nivelul comitatelor si al nivelelor administrative inferioare (din 1869). “Miscarea pentru apararea bunelor moravuri” condusa de Josephine Butler s-a impotrivit reglementarii prostitutiei de catre politie. Pentru intaia oara, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile prostituatelor. La scurt timp dupa aceea, aceasta reglementare a fost desfiintata. Femeile proletare s-au organizat in “Women’s Trade Union Provident League”. Si ele au aderat mai tarziu la principiul dreptului de vot pentru

femei. Astfel, asa numita miscare a sufragetelor a devenit una din cele mai mari miscari politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Razboi Mondial. Si pentru ca guvernul liberal nu a reactionat in nici un fel la petitiile acestei miscari, femeile au apelat la actiuni spectaculoase si la distrugeri de proportii. Popularitatea de care se bucurau feministele

a crescut in urma arestarilor care au urmat acestor actiuni si a tratamentelor brutale la care au fost supuse sufragetele in inchisoare. Izbnucnirea Primului Razboi Mondial a pus insa punct miscarii feministe pentru dobandirea dreptului de vot

Germania: Miscarea feminista din aceasta tara s-a desfasurat la inceput sub insemnul Revolutiei de la 1848. In perioada urmatoare a Restauratiei, femeilor le-au fost retrase unele drepturi fundamentale, precum dreptul de participare la activitati in cadrul unor societati sau de redactare a ziarelor, precum si la orice activitate politica. Astfel, miscarea feminista a fost inabusita. Liberalizarea politica din anii 1860 a condus la infiintarea, in 1865, a primei societati germane a femeilor, “Das Allgemeine Deutsche Frauenverein” (ADF), de catre Louise Otto-Peters. Social-democratia germana timpurie

a mers mana in mana cu puternica miscare proletara a femeilor, a carei organizatoare a fost Clara Zetkin. Influentata de aceasta, social-democratii au preluat in programul lor principiul dreptului de vot pentru femei. In Germania, dreptul la vot al femeii a fost introdus in anul 1918, dupa pierderea razboiului, de catre Partidul Social-Democrat.

Franta: Putinele succese repurtate de femei pe timpul Revolutiei Franceze in domeniile educatie si dreptul familiei au fost limitate de iacobini incepand cu 1793. Ei au interzis asociatiile de femei si au restrans prin lege activitatile femeilor la nivelul propriului camin. Aceasta politica restrictiva a fost continuata si in timpul domniei lui Napoleon I, fiind inregistrata si in “Code Napoleon” (1804), astfel incat de abia la Revolutia de la 1848 a mai putut fi vorba din nou despre o miscare a femeilor. Asociatiile femeilor aparute in aceasta perioada criticau indeosebi legile casatoriei si incercau sa impuna cu

ajutorul petitiilor dreptul de vot pentru sexul slab. In aceasta perioada a aparut si o miscare feminista proletara deosebit de puternica, aflata sub influenta socialistilor timpurii, Charles Fourier si Flora Tristan. Restauratia ce a urmat Revolutiei de la 1848 nu a fost atat de puternica incat sa submineze intrutotul miscarea feminista. Succesele s-au lasat insa asteptate. Lupta femeilor franceze a fost una din cele mai de durata. Chiar daca Franta fusese prima tara europeana care introdusese principiul dreptului universal si egal de vot pentru barbati, ea a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia in anul 1944. De abia in anii 1980 au fost inlaturate si ultimile articole discriminatoare din dreptul civil.

Impactul Miscarii Sufragetelor

Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, atentia societatii s-a concentrat din nou asupra familiei si maternitatii: soldatii deziluzionati intorsi din razboi trebuiau ingrijiti, iar scaderea ratei natalitatii trebuia compensata. Dreptul familiei si al casatoriei a fost supus reformelor in multe tari. Discriminarea si tratamentul inegal al sotiilor au fost inlaturate partial din spatiul traditional burghez sau crestin si adaptate realitatilor curente. In Germania, de exemplu, acest lucru a vizat alegerea numelui de familie (numele de familie in cazul unei casatorii poate fi atat cel al barbatului, cat si cel al femeii), legea casatoriei (barbatul si femeia au drepturi egale in ceea ce priveste exercitarea unei profesii), legea divortului (a fost desfiintat principiul partii vinovate) si dreptul la custodie (binele copilului primeaza).

Reforma legii avortului este un alt rezultat, in sensul avortului permis de lege in limita a doisprezece saptamani de sarcina. Reprezentarea egala a femeilor in pozitiile cu autoritate sporita. Au fost emise, de asemenea, legi care protejeaza angajatele

insarcinate (pastrarea locului de munca).

Miscarea feminista a avut influente remarcabile in toate domeniile societatii – atat la nivel institutional, cat si in viata privata, in ceea ce privea convietuirea sexelor. Multe revendicari ale acestei miscari continua sa fie de actualitate, unele dintre ele fiind aplicate de abia in zilele noastre (vezi “Asylgrund Frau”, recunoasterea perechilor homosexuale, pedepsirea violurilor comise sub pavaza casniciei etc.).

$¢$

 Moartea lui Take Ionescu: marele om politic a fost ucis în Italia, de o banală porţie de stridii... A murit pe 22 iunie 1922

Take Ionescu, om politic, ziarist şi strălucit avocat, prim-ministru al României în perioada 1921-1922, n-a făcut politică, ci a scris istorie. A fost primul om politic al României care, fără avere, fără relaţii, fără susţinere, a reuşit să creeze un partid de opoziţie. În plină ascensiune politică, a murit în urma unui accident stupid: infecţie din cauza unei porţii de stridii consumate la un restaurant din Italia. La moartea lui Take Ionescu, deşi acesta i-a fost înverşunat opozant, Carol I avea să spună despre politician că a reprezentat „omul cel mai inteligent din timpul domniei mele”. Rămas în istorie pentru talentul său oratoricesc de pe urma căruia şi-a căpătat porecla de ”Gura de aur”, Take Ionescu a avut o ascensiune ieşită din comun pentru condiţiile secolului trecut. Pe numele său adevărat Dumitru Ioan, Take Ionescu s-a născut pe 13 octombrie 1858 la Ploieşti, într-o familie modestă de negustori. Originea sa i-a interzis de la bun început ascensiunea în lumea politicii, o sferă rezervată doar privilegiaţilor vremii veniţi din familii bogate. Take Ionescu a spart însă tiparele şi fiul negustorului modest din Ploieşti a ajuns unul dintre cei mai importanţi oameni ai României. În timpul liceului şi-a schimbat numele din Ioan în Ionescu. A plecat la Paris pentru a studia Dreptul şi a devenit doctor în avocatură. Revenit în ţară şi-a început cariera de avocat şi în scurt timp a căpătat renumele de ”Gură de aur”, datorită talentului oratoric excepţional. A creat Partidul Conservator Democrat S-a înscris în Partidul National Liberal, iar la alegerile din 1884 a fost votat deputat de către colegiul al III-lea de Ilfov. Peste doi ani, în 1886 a părăsit liberalii, nemulţumit de politica lui Ion Brătianu. La alegerile din 1888 a candidat ca independent, programul său politic fiind cunoscut sub numele de ”takism”. Curtat de Lascăr Catargiu, în 1891 acceptă să intre în rândurile Partidului Conservator şi a fost numit ministru al cultelor în cabinetul Catargiu. S-a rupt de conservatori şi a înfiinţat în 1908 Partidul Conservator Democrat, cu care a reuşit să obţină rezultate bune la alegeri. În 1913, Take Ionescu a devenit ministru de Interne. În perioada ministeriatului său a fost dată o nouă lege pentru organizarea Ministerului de Interne, potrivit căreia în subordinea lui au intrat servicii centrale şi speciale. Denumirea partidului înfiinţat de Take Ionescu a cunoscut de-a lungul anilor mai multe variante. În urma fuziunii cu Partidul Conservator-Nicolae Filipescu, PCD a adoptat de numirea de Partidul Conservator Naţionalist. După Marea Unire, s-a intitulat Partidul Conservator Unionist, iar apoi a căpătat denumirea de Partidul Democrat. Slăbiciunea lui Take Ionescu La începutul anului 1917, situaţia din România era una tulbure, în contextul Primului Război Mondial. Take Ionescu deţinea funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În toată agitaţia politică din ţară, politicianul cere învoire de la Ionel Brătianu pentru a merge la Odessa. Pretextul era o întâlnire cu conducători ruşi. În realitatea însă, politicianul se grăbea să treacă graniţa pentru a-şi vedea iubita. Doamna Cordescu era refugiată cu familia la Odessa. Momentul ”dezertării” politicianului din slujba îndatoririlor politice pentru o pasiune fulgerătoare este evocat de I. Ghe. Duca în ”Amintiri politice”. „Pe la mijlocul lui septembrie, cand luptele au încetat pe front, Take Ionescu şi Ferechide au cerut un concediu lui Brătianu şi au plecat la Odessa. S-ar fi putut crede că aceşti doi bărbaţi politici încărunţiti în slujba statului treceau Nistrul ca să-şi dea seama prin ei înşişi de cele ce se petrec în Rusia, sau poate pentru a lua contact cu cercurile conducatoare ale noii Rusii. Nicidecum, preocupările lor erau mult mai idilice. Take Ionescu era nerăbdător să-şi revadă viitoarea sa soţie, pe doamna Adina Cordescu, iar Ferechide era grăbit să se întâlnească cu o tânără prietenă a sa. De la Odessa ne venea ştirea că Take Ionescu se exhiba pretutindeni cu obiectul pasiunii sale şi că Ferechide nu se sfia să treacă pe dinaintea compatrioţilor refugiaţi pe malurile Pontului Euxin, purtând tot felul de pachete sau jerbe de flori. Fireşte, aceste atitudini provocau inutile comentarii şi aprecieri displăcute. «Ţara este în nenorocire şi miniştrii bătrâni petrec şi se ţin de aventuri amoroase!». Toţi puritanii cereau sa se puie capăt scandalului. Evident că exhibiţiunea de la Odessa era totdeodată inutilă şi exagerată. Nu trebuie uitat că cei stăpâniţi deodată de o juvenilă ardoare aveau unul aproape 60 şi celălalt peste 75 de ani”. Când s-a îndrăgostit de Adina Cordescu, Take Ionescu era un om căsătorit. Şi-a dobândit libertatea în urma unui accident tragic. Bessie Ionescu moare în aprilie 1918, la vârsta de 60 de ani, în urma unui stupid accident de călărie pe Rotten Row în Hide Park. Într-un interviu acordat la începutul anilor 70, Adina Cordescu evoca momentul morţii primei soţii a politicianului: ”Cât eram la Nisa, la Hôtel Rhune veneau noutăṭi din ajun ṣi jurnalul zilei. Se anunṭă moartea doamnei Take Ionescu, într-un accident, la Londra. A fost explicat mai pe urmă că acest accident era o plimbare călare, în Hyde Park, a avut un accident teribil, a căzut cu capul de marginea trotuarului ṣi a murit după operaṭia care i s-a făcut, pe loc, intervenṭia, care n-a putut să-i facă nimic, că-ṣi rupsese ṣira spinării. La Paris a făcut foarte multă rumoare asta, la Nisa la fel”. După încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale, singurul gând al lui Take Ionescu a fost să plece la Paris, unde ajunsese deja Adina. A solicitat Guvernului un tren special care să-l ducă la Paris pentru a face lobby pentru România. Trenul a rămas în istorie drept Trenul ”Take Ionescu”. Take Ionescu şi Adina Cordescu s-au căsătorit în 1918. Ambiţia de a fi prim ministru Ca om politic, Take Ionescu a avut o mare ambiţie. Aceea de a deveni şeful Consiliului de Miniştrii. La sugestia regelui Ferdinand I, pe 11 decembrie 1921, Take Ionescu şi-a dat demisia din fruntea Ministerului de Externe cauzând astfel o criză politică ce l-a determinat pe Alexandru Averescu să depună mandatul guvernului peste două zile. În aceste condiţii, şeful statului l-a numit pe Take Ionescu preşedinte al Consiliului de Miniştri. Guvernul său a primit însă un vot de blam în Parlament, iar Take Ionescu a fost nevoit să-şi depună mandatul la scurt timp de la învestire. Ucis de stridii Dezamăgit de votul de blam primit, politicianul a plecat în vacanţă, în vara anului 1922. În Italia, la Napoli, marele om politic nu şi-a găsit însă liniştea, ci sfârşitul. Afla în luna iunie într-un restaurant din Napoli, Take Ionescu nu refuză o porţie de stridii pe care o vânzătoare i-a oferit-o, se spune, insistent. Din cauza stridiilor infectate, i se declanşează o infecţie bacteriană a aortei. În ciuda eforturilor medicilor,Take Ionescu a murit în Italia, pe 22 iunie 1922, din cauza unei hemoragii interne. Felul în care a murit a stârnit suspiciuni privind o posibilă eliminare a sa de pe scena politică, pusă la cale de adversari. Mari semne de întrebare a ridicat faptul că vânzătoarea care i-a oferit lui Take Ionescu stridiile infectate nu a mai fost de găsit. Trupul neînsufleţit al politicianului a fost adus în ţară cu onoruri. Trenul mortuar a plecat de la Roma pe 24 iunie, iar la Bucureşti a fost întâmpinat de mii de români care au vrut să îi aducă un ultim omagiu marelui orator.Trupul lui Take Ionescu a fost aşezat în rotonda Ateneului Român. Politicianul a fost înmormântat la mănăstirea Sinaia, aşa cum ceruse în testament.

$$$

 Principesa Mărioara a României, devenită regina Maria a Iugoslaviei: dramele unui destin regal

Regina Maria a Iugoslaviei a murit pe 22 iunie 1961...

Principesa Mărioara s-a născut pe 6 ianuarie 1900, la Castelul Friedenstein din Gotha, fiind a treia născută dintre cei șase copii ai Reginei Maria și Regelui Ferdinand al României. Întâmplător, în acea perioadă la opera din Gotha se prezenta creația compozitorului francez Ambroise Thomas, “Mignon”, o operă comică în trei acte bazată pe o povestire a lui Goethe, care a inspirat diminutivul de alint al micuței principese.

Mărioara își petrece copilăria la Palatul Cotroceni, reabilitat de Regele Carol I și dăruit lui Ferdinand și Mariei și la Castelul Pelișor. Cel mai apropiat dintre frații ei va fi Nicolae, fratele ei mai mic. Copiii vor fi educați de părintele Mazarie la religie, de Vasile Păun la limba română, domnișoara Păun la limba franceză și Nicolae Iorga la istorie. Pregătirea la muzică le-a oferit-o George Enescu.

Principesa Mărioara avea deja 16 ani când fratele ei cel mic, ultimul născut al Reginei Maria, Principele Mircea, a murit, iar decesul a afectat-o foarte mult. În timpul refugiului familiei regale la Iași, Mărioara o însoțea adesea pe mama ei în activitățile de caritate, îngrijind soldații răniți în timpul războiului. După război, în 1919, principesa a studiat pentru un an la școala de fete Heathfield din Ascot, acolo unde mai târziu va învăța și Principesa Ileana.

Regina Maria l-a cunoscut într-una dintre călătoriile ei la Paris pe Alexandru al Serbiei și, plăcându-l mult pe tânăr, i-a venit ideea unei căsătorii a fiicei sale mijlocii cu el, deși acesta nu făcea parte dintr-o dinastie cu mare vechime. În ziua de Crăciun a anului 192, la Castelul Peleș, s-a oficiat logodna dintre Alexandru, noul rege al Iugoslaviei, și principesa Mărioara. Ceremonia religioasă a logodnei a avut loc pe 20 februarie 1922, la Palatul Cotroceni, iar pe 21 februarie seara s-a organizat dineul de gală.

La scurt timp după sosirea în Serbia, Mignon a început să învețe limba sârbă și să ia lecții de istorie. Cuplul a avut trei băieți – Prințul Petru, Prințul Tomislav și Prințul Andrei. Pe 8 octombrie 1934, regele Alexandru a fost asasinat în timp ce se afla într-o vizită de stat în Franța, în portul Marsilia.

Astfel Mărioara a devenit regina mamă a Iugoslaviei, iar fiul ei cel mare a devenit rege sub numele de Petru al II-lea al Iugoslaviei, ultimul suveran iugoslav. În momentul deschiderii testamentului defunctului rege Alexandru s-a constatat că fostul monarh încredințase regența nu Mărioarei, soția sa, ci vărului său, prințul Pavle Karadordevici, fiul lui Arsenjie, fratele tatălui său, Petru I. În martie 1941, regele Petru, ajuns la vârsta de 17 ani, a fost proclamat major, și a participat la o lovitură de stat susținută de britanici, dar curând Serbia avea să fie într-o situație politico-militară extrem de complicată, iar familia regală a plecat în exil.

Ajuns la Londra, în 1944, tânărul rege Petru a decis să se căsătorească cu Alexandra a Greciei și nu s-a mai întors niciodată în Serbia pentru că monarhia fusese abolită prin referendum, deși el refuzase să abdice.

Regina mamă Mărioara a murit în exil la Londra, pe 22 iunie 1961, la vârsta de 61 de ani, și a fost înmormântată la “Royal Burial Ground”. În 2013 a fost reînhumată la Mausoleul Regal Oplenac de lângă Belgrad, acolo unde se afla din 1934 soțul ei, Regele Alexandru I al Iugoslaviei.

$$$

 UN EROU UITAT. LUMINI ŞI UMBRE. Ioan P. Daşchevici

     Ioan P. Daşchevici, se năştea în satul Şipote-Iaşi, la 22 iunie 1872, ca fiu al adminstratorului de moşie Petru ( 1835/36-1893) şi al Eufrosinei Ţopa.Tatăl său venise din Bucovina Austriacă, unde îşi făcuse studiile, ajungând la Şipote în anul 1870 împreună cu trei copii Leon(1864), Eugen şi Emilia(1870-?), la care se adaugă alţi trei născuţi în acest sat :Ioan (22 iunie 1872) , Elena(16 martie 1874-1941) şi Glicheria ( 29 mai 1875-? ). După moartea primei soţii, se va recăsători cu Elena Placa(1860-1933), cu care va mai avea alţi 4 copii: Zenovia, Gheorghe, Constantin(12 august 1883-ianuarie 1966) şi Victoria (6 martie1888-1962)[1].   

    Casa în care a copilărit viitorul erou nu mai există , dar locul îl cunosc graţie relatărilor a doua persoane, un bătrân veteran ,Constantin Ciobanu şi socrul meu Gheorghe Prisacaru. De la primul am aflat că în lumea satului familia era percepută drept evreiască, datorită numelui, iar de la cel de-al doilea am aflat ce s-a întâmplat cu casa. În anii ‘30 familia a vândut casa părintelui Ursu şi de la acesta a trecut la familia Mihai Crăcană. Casa se află foarte aproape de biserca satului, lângă curţile lui Luca Arbore.Îşi face studiile primare la Iaşi, apoi cele militare la Iaşi şi Bucureşti . Actele şcolare îl atestă ca elev silitor la sfârşitul anului şcolar 1884-1885, sârguinţa sa fiind recunoscută prin acordarea premiului I cu coroniţă la Şcoala din Păcurari.

Urmărtorii patru ani sunt marcaţi de pregătirea cu profesori particulari, semn al prosperităţii familiei .Fişa personală de intrare în Şcoala fiilor de militari indică ca dată de accedere în şcoală prin hotărârea Ministerului de Război nr.134 din 2 august 1889, fiind primit în clasa a-II-a ca elev scutit ,intrarea în şcoală s-a produs la 23 august 1889. În cei trei ani a promovat toate clasele până la 15 septembrie 1892, când a fost înaintat în Şcoala de Ofiţeri prin decizia 187 a Ministerului. Numărul matricol acordat era 899 ,iar posesorul său avea 1,67 inaltime.

Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie de la Bucureşti este continuatoarea Şcolii Militare Unice a Principatelor Unite, care pentru o perioadă de 6 ani va rezida la Iaşi , iar din 1872 va fi mutată la Bucureşti cu nivelul superior[4].  

  Îşi începe cariera în 1894 ca sublocotenent (1894), locotenent (10 mai 1898), căpitan (10 mai 1906), maior (10 mai 1911), lt-col (1 iulie 1915), colonel( 11 mai 1917) şi general de brigadă la 1 aprilie 1919. Mutaţiile sunt următorele Reg.VIII Călăraşi (1897), 1 aprilie 1913, Reg.V Călăraşi cu o vechime de 16 ani în cadrul regimentului şi decorat. Ca stagiu înaintea promovării ca lt.-col, a fost mutat la 1 iunie 1915 la un alt eşalon[5].

 Câteva documente de familie arată că a îndeplinit funcţii militare în cadrul Reg.8 Călăraşi 1894-1906 la Galaţi, apoi în cadrul Reg.1 Roşiori Turnu Severin (concomitent Reg. 8 şi 9 Călăraşi), din 1906-1911 Reg.5 Călăraşi, 1911-1913, 1913-1919 ,ofiţer comandant al Reg.8 Roşiori ca lt-col şi colonel.A fost decorat cu Medalia Jubiliară Carol I (1906), Coroana României în grad de Cavaler(1918), Semnul Onorific de Aur pentru XXV ani de serviciu (1919), Crucea Comemorativă cu baretele Bucureşti şi Mărăşeşti (1919), Steaua României cu spade în grad de Ofiţer şi panglica Virtuţii Militare(1920), apoi Comandor al Coroanei Românei (1922), al Stelei României (1928) şi Mare Ofiţer al Coroanei României (1931).

Regimentul 8 Roşiori al Div. II Cavalerie în 1872 încartiruit în oraş şi la Popăuţi iar din 1899 şi noile cazărmi de lângă gară, “o frumoasă cazarmă în cadrul căruia, după primul război mondial, s-a amenajat "Câmpul de alergări"[7].Efectivele sale au participat la Războiul de Independenţă , iar în 1913 la Campania din Bulgaria. În primul război mondial s-a distins în luptele din Transilvania – Carpaţi – Dunăre – Bucureşti – Mărăşeşti, ulterior participând la operaţiunile militare din Ungaria (1918 - 1919).

În perioada 1904-1906 asa cum însuşi generalul de brigadă menţiona într-o scrisoare datată 27 Mai 1931 a făcut un stagiu de 2 ani în armata austro-ungară în Regimentul 5 Dragoni din Winner Neusdadt[8]. La sfârşitul stagiului de 2 ani se reîntoarce în ţară şi este promovat căpitan la 10 mai 1906 , în cadrul căruia rămâne pentru câţiva ani, iar mai apoi va fi mutat la Regimentul 5 Călăraşi până la 1911,când revine la Reg.8 Roşiori cu care participă la al II-lea război balcanic.

  Un episod nefericit din istoria Armatei Române.Răscoala de la 1907

    După incidentul din 8 februarie 1907 din comuna Flămânzi, judeţul Botoşani, când administratorul moşiei, Gheorghe Constantinescu, a fost agresat de ţăranii nemulţumiţi de

clauzele împovărătoare ale învoielilor agricole, a urmat o perioadă de agitaţie în rândul ţărănimii din nordul Moldovei, din cauza noilor învoieli pe anul în curs. Până la sfârşitul lunii februarie a avut loc o adevărată mişcare petiţionară care nu s-a soldat cu un răspuns satisfăcător din partea autorităţilor. La 28 februarie se înregistrează primele manifestări violente ale ţăranilor din satele din nordul Moldovei, pentru ca în următoarele două săptămâni revoltele să se întindă în întreaga ţară.În acel moment la putere se afla Partidul Conservator, condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino, cu generalul Gheorghe Manu la Ministerul de Război. Depăşiţi, conservatorii au cedat locul unui guvern liberal, în frunte cu D.A. Sturdza, la interne fiind Ion I.C. Brătianu.

A doua zi, Parlamentul a votat abrogarea unor legi contestate de ţărani, cum erau cele care instituiau taxa pe vin sau taxa de 5 lei pe gospodărie în vederea constituirii pătulelor de rezervă pentru anii secetoşi, iar guvernul a trecut la o represiune dură. Teritoriul României a fost împărţit în 12 zone de operaţii, fiind organizate coloane mobile care patrulau şi interveneau în forţă împotriva grupurilor de răsculaţi, folosind muniţie de război. Până la sfârşitul lunii martie răscoala a fost înăbuşită printr-o represiune foarte dură, în special în Oltenia, unde luase formele cele mai violente. Majoritatea trupelor au fost retrase în cazărmi la începutul lui aprilie, dar (aşa cum se poate constata şi din documentele din lucrarea de faţă) ultimele unităţi militare au intrat în garnizoanele de reşedinţă abia la începutul lunii mai, iar pe timpul strângerii recoltei au fost trimise patrule înarmate prin sate pentru a preîntâmpina orice tulburări. Analizând conţinutul documentelor, se poate constata că armata nu a acţionat ca o forţă oarbă de represiune, aşa cum de multe ori s-a scris, mai ales în timpul regimului comunist. Într-o primă fază a răscoalei, în judeţele din Moldova, armata a reacţionat de cele mai multe ori cu reţinere, trupele fiind însoţite de un procuror care supraveghea respectarea formelor legale de acţiune, în special executarea somaţiilor regulamentare. Tot în această perioadă,unităţile militare angajate în restabilirea ordinii au folosit, în majoritatea cazurilor, muniţie de manevră, neletală. Această procedură, departe de a linişti spiritele, a contribuit la creşterea caracterului agresiv al grupurilor de răsculaţi şi la înmulţirea cazurilor de devastări şi incendieri de conace, precum şi de brutalităţi, care au dus uneori până la comiterea de asasinate, săvârşite asupra administratorilor de moşii, arendaşilor şi chiar a oficialităţilor. Desigur, nu putem minimaliza acţiunile extrem de dure de reprimarea răscoalei din Oltenia, acolo unde mişcările ţărăneşti au fost cele mai violente.

  În perioada 27 februarie-1 aprilie 1907 în Registrul istoric la Reg. 8 Călăraşi din Corpul 4 Armată se consemna : ,, 2 martie Regimentul, cu 3 escadroane, a împiedicat, prin şarje, pe răsculaţi de a pătrunde în oraş. Escadronul 2, căpitan Daşchievici Ion, a fost detaşat la Erbiceni, unde locuitorii asediaseră casa proprietăţii , urmând a o devasta. Escadronul a intervenit, şarjând pe răsculaţi. Un locuitor a lovit pe un sergent cu un ciomag; sergentul parând lovitura, lama sabiei s-a rupt, iar locuitorul a fost lovit la un deget".

Al II-lea Război Balcanic 1913

     Mobilizarea Armatei Române a început în noaptea de 5 iulie spre 6 iulie 1913. Au fost chemate sub drapel contingentele: 1901-1911 pentru unităţile operative, 1895-1900 din miliţii şi 1897-1909 pentru marină.Efectivele mobilizate s-au ridicat la un total de 509.820 oameni, reprezentând peste 6 % din populaţia ţării, din care: 417.720 pentru armata de operaţii, 56.000 părţile sedentare şi 36.100 trupele „teritoriale” (miliţii). Dintre aceştia 8.693 erau ofiţeri, circa 91 % din ei (7.940) fiind detaşaţi la armata de operaţii . Concentrarea marilor unităţi a fost realizată operativ prin transportarea pe calea ferată a Corpurilor 3 şi 4 Armată din Moldova şi depla sarea pe jos a trupelor aparţinând corpurilor 1 şi 2 Armată, dislocat la pace în zona Craiova şi respectiv Bucureşti.

Funcţii 1913-1916

     Printre primele misiuni la nivelul Ministerului de Război este cea prezentată de Ziarul ieşean Opinia din 20 octombrie1913 care semnala : ,, Maiorul Daşchievici din regimentul 8 Roşiori a fost numit delegat al Ministerului de Război în Comisiunea recensământului, inspectării şi clasării noilor contingente” (Opinia, X,1913,nr.2015, 20 Octombrie).

De la Carpaţi , la porţile Bucureştilor şi pe reduta Mărăşeşti

În anul 1916 colonelul Ioan Daşchievici îl avea în subordine pe căpitanul Victor Dombrovski şi pe care l- a numit la Escadronul 2 Roşiori din Regimentul 8 Roşiori, post în care a fost remarcat de superiorii săi Astfel în foaia calificativă era notat „l-a comandat cu mult curaj în luptele de eliberare a Transilvaniei şi la Oituz” (după cum nota comandantul Regimentului 8 Roşiori, colonelul Daşchievici). După o perioadă de refacere din punct de vedere organizatoric, al completării efectivelor de luptători şi mijloacelor de luptă, precum şi al instrucţiei efectivelor de ostaşi, căpitanul Victor Dombrovski a participat, cu Escadronul 5, pe care l-a comandat, la crâncenele lupte de la Oituz, din lunile iulie - august 1917.

     În a doua jumătate a lunii septembrie 1916, trupele româneşti s-au retras din Transilvania în faţa ofensivei de neoprit a armatei austro-ungare. Valea Oituz era apărată de Divizia a II –a de cavalerie, retrasă din Transilvania, la care s-a mai adăugat divizia 15, care venea din Dobrogea. Potrivit mr. Nicolae Irimia, “zona Trotuş-Ghimeş-Uz era apărată de divizia a VII-a comandată de generalul Istrate, iar în munţii Vrancei se afla brigade a VII-a mixtă, compusă dintr-un regiment de grăniceri şi un regiment de infanterie. (…) Divizia a II-a cavalerie, comandată de generalul Sinescu, care evacuase Târgu Secuiesc, la 26 septembrie, se găsea în ziua următoare pe muntele Moghioroş, între localităţile Breţcu şi Oituzul Ardelenesc. La Oneşti debarcau în aceeaşi zi primele grupuri de ostaşi ai Diviziei 15 retrasă din Dobrogea, care împreună cu Divizia a II-a cavalerie formau armata ce avea misiunea să apere poarta ţării de la Oituz”.

Divizia II Cavalerie este retrasă spre spaţiul dintre Olt,Argeş şi Dunăre în încercarea de a rezista presiunii extraordianre exercitată de Puterile Quadruple :Germania, Aunstro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria. Totuşi, la 20 noiembrie 1916, copleşită de superioritatea adversarului şi cu forţele epuizate după marşuri şi lupte neîntrerupte, Divizia 2/5 Infanterie a început retragerea la est de Neajlov. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a inlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 si 6 Rosiori, iar greu incercata Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urma si cele doua brigazi formau Corpul de Cavalerie. La est de rău se afla Corpul de Cavalerie (Brigazile 1 si 6 Rosiori, Divizia 2 Cavalerie si o brigada din Divizia 5 Infanterie).           

Participarea la luptele pentru dezrobirea provinciilor româneşti în primul război mondial cu gradul de colonel în Regimentul 8 Roşiori la Bucureşti,Mărăşeşti au fost răsplătite prin decernarea Crucea Comemorativă cu baretele Bucureşti şi Mărăşeşti 1919 prin Înalt Decret Nr. 1744/ 18 iulie 1918 şi Brevet Nr. 13078/ 20 iunie 1920.

     În componenţa Diviziei 8 infanterie avea să fie numit colonelul Ioan Daşchievici, comandantul regimentului 8 Roşiori ca participant la eliberarea Bucovinei natale, în funcţia de comandant al Suceava , cu rol de rezervă a Diviziei. Apoi teritoriul Bucovinei a fost împărţit în două sectoare la sud de Prut:Sectorul I cu judeţele Suceava , Gura Humorului, Câmpulung şi Vatra Dornei controlat de colonelul Gheorghe Liciu şi Sectorul II cu judeşele Rădăuţi şi Siret cvontrolat de roşiorii săi şi jandarmii colonelului Nicolae Samsonovici [15].

 Despre campania militară română în Pocuţia , un martor ocular nota în rezumat :

     ,, La 22 mai 1919 Marele Cartier General ordona prin intermediului Corpului 4 Armată de la Iaşi, în subordinea căreia se afla Divizia 8 Infanterie (cmdt.gen. Ioan Zadik) să treacă graniţa Bucovinei şi să înnainteze între Carpaţi şi Nistru pe linia Nodworna-Ottynia-Nieszwiska. În ziua de 24 mai , la ora 4.00 trupele române nu întâmpină rezistenţă semnificativă , iar teritoriul este preluat de armatele române care constituie Comitetul Teritorial Pocuţia cu garnizoana al Kolomeea. La conducerea garnizoanei a fost numit temporar colonelul Daşchievici şi apoi Liciu Gheorghe”[16]. 

Răsplata meritelor militare 

     Modul strălucit în care s-a achitat de misiunea sa în Bucovina şi Pocuţia i-a adus aprecierile compatrioţilor, al căror ecou le consemna într-o scrisoare :,, căci acest valoros şi distins ofiţer general ne este cunoscut încă din iarna anului 1918 şi primăvara anului 1919, când a fost c-dantul sectorului Sud Bucovina cu reşedinţa la Rădăuţi , a fost în capul unui Detaşament mixt , a trecut în Pocuţia şi a fost c-dantul garnizaonei Colomeea, timp de 2 luni.La plecarea sa din Colomeea populaţia i-a îmbrăcat vagoanele unităţilor ce le comanda în flori, pentru modul desăvârşit cum s-a condus cu populaţiunea”

     Pentru activitatea militară din perioada 1919-1921 în postul de comandant de brigadă 7 Călăraşi şi de comandantal Garnizoanei Arad,a primit Ordinul Steaua României în grad de Ofiţer cu panglică de Virtute Militară ca ofiţer combatant prin Îalt Decret nr.3958 din 30 septembrie 1920, la care se va adăuga Coroana României în grad de Comandor prin Înaltul Decret No.4768/ 14 noiembrie 1922.

În perioada 1921-1931 a îndeplinit funcţii de comanda în cadrul Corpului VII Armată cu sediul la Sibiu , dintre care enumăr : Brigada 4 Roşiori, Divizia 18 Infanterie şi chiar adjunct al Corpului VII Armată, merite care i-au adus Ordinul Coroana României în grad de Comandor pentru generalul ce făcea parte din C-damentul Teritorial al Corpului VII Armată, şi chiar la data de 1 Octombrie 1931,a Ordinului Coroana României în grad de Mare Ofiţer prin Înaltul Decret No 3357/ 7 Oct. 1931, pentru Comandantul Corpului VII Armată Sibiu, publicat în M.O. Nr. 242 / 1931.

 Prefect de Cernăuţi

În perioada domniei lui Carol II-lea au fost numiţi generali activi sau în retragere, în funcţiile administrative cele mai înalte, un exemplu fiind chiar Viktor Dombrovski , subordonat al generalului , mai ales că circumstanţele epocii impuneau o sporire a capacităţii de apărare. Numirea sa fusese agreată de Rege, dar care amâna numirea în postul de Prefect al Bucovinei, poate pentru o numire în posturi militare. Spijinul fusese obţinut şi din partea populaţiei Bucovinei şi a cercurilor politice apropiate lui Nicolae Iorga şi Constantin Argentoianu.Omul din preajma vieţii politice se numea Ioan Şoneriu, vărul drept la soţiei generalului, după cum mărtirisea într-o scrisoare din 1931.

      Ca prefect de Cernăuţi s-a confruntat cu diferite probleme precum starea drumurilor, însă cea mai gravă problemă era traiul greu al pensionarilor şi profesorilor , după cum declara ziarului de limbă germană Der Tag in Cernowitz : ,, Eu voi vorbi , ne-a spus prefectul , în special pentru persoanele în vârstă și profesorii care nu sunt plătiţi pentru mai multe luni, în cadrul audinţei la Ministerul de Finanțe"(Nr. 27, Mittwoch, 13.04.1932,p.4,Mitte, links).

Ca unul care a cunoscut realităţile războiului şi luptase împotriva forţelor bolşevizate ucrainene , a avertizat factorii de decizie de la Bucureşti asupra periolului bolşevizării din interiorul societăţii , pe fondul tăierilor de salarii , aşa numitele curbe de sacrificiu.

    Sub titlul,Politica externă şi pensionarii” prefectul general rostea următoarele :   

Nu-i uitaţi pe pensionari! În cazul în care statul nu-i va plăti, atunci s-ar putea să fie bolșevici. Cu toate acestea noi nu dorim. Și cred că, dacă am deveni bolșevici, apoi toată România ar fi acoperită de bolșevism.Spiritulul bolșevismului, dar apoi nu regat în cauză, a inundat țările vecine. După România urmează la rândul lor Ungaria, Austria, Germania și Cehoslovacia, și în cele din urmă întreaga lume. Deci, dacă ar trebui să fie bolșevici Dumnezeu sa ne fereasca !, Europa ne-ar face pe noi responsabilide răspândirea bolșevismului”.

Arestarea şi deportarea

     După teminarea perioadei prefectoriale generalul, trecut în retragere din 1938, trăia liniştit la Cernăuţi împreună cu familia, însă norii negri ai bolşevismului au întunecat cerul României şi în situaţia încălcării celor 72 de ore promise pentru repatriere, în capitala Bucovinei rămân o serie de personalităţi prea bolnave să se mai poată salva.

Încercările de protest i-au adus arestarea în 1940 şi prima deportare la Berestetzko , alături de nobilimea poloneză, apoi readus la Cernăuţi în 1941 şi ţinut în Penitenciaul Central până în prezilele începerii Campaniei din Răsărit.

     Din ce motive a fost deportat se poate doar bănui. Vorbele acide referitoare la pericolul bolşevismului, personalitatea sa marcantă printre românii din Cernăuţi , păstrarea sa pentru un viitor schimb de prizonieri de rang înalt sovietici, calitatea de fost funcţionar regal , toate au cauzat răpirea din miljocul familiei şi României sfârtecate a unui mare general român.  

    Regretul deportării unui membru al elitei militare româneşti se regăseşte în cuvântul lui Grigore Gafencu care mărturisea : ,,Dacă aş avea putere, l-aş aduce pe g-ralul Daşchievici aici în locul g-ralului Ilcuş, şi l-aş trimite pe g-ralul Ilcuş în Rusia în locul g-ralului Daşchievici. Asemenea lucruri nu vreau să se mai repete”.

 Sursa: Daschievici Andi

Marius-Andi Daşchievici, Arhiva personală Prof.Daşchievici Andi-Iaşi, pachet Arhiva Istorică Ioan şi Vasile V.Daşchevici (1926-1963), fişa personală a generalului, Idem,Destinul unui general-erou Ioan Daşchievici, Pe aici nu se trece !, Focşani, ,nr.40/ 30 decembrie 2006,p.5 ; nr.41/mai 2007,p.6; nr.42/decembrie 2007,p.6

 Arhiva personală Prof.Daşchievici Andi-Iaşi, pachet Arhiva Istorică Ioan şi Vasile V.Daşchevici (1926-1963)

 Dr.Petru Otu, Alexandru Averescu-150 ani de la naştere, Document, 2/2009,p.2

 Serviciul Istoric al Armatei (SIA) Armata Română şi Răscoala din 1907.Documente, Ediţie îngrijită de:Maior dr. Florin Şperlea,Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, Editura Militară, Bucureşti, 2007,p.8-11

$$$

 Frederick Austerlitz, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 10 mai 1899, în Omaha, Nebraska, SUA, părinţii săi fiind Fritz Austerlitz şi Ann Astaire.

A decedat pe 22 iunie 1987...

La vârsta de 6 ani s-a mutat, alături de familia sa, la New York, unde Fred și sora lui Adele au început să studieze la Alviene Master School of the Theatre and Academy of Cultural Arts.

Deşi la acea vreme era în vigoare o lege care interzice munca în rândul copiilor, cei doi frați au debutat într-un spectacol apreciat, în New Jersey, au adoptat numele de scenă „Astaire”, asatfel începând o carieră în care au fost alături timp de nu mai puţin de 27 de ani. După debut, a urmat un turneu în mai multe state din SUA, care le-a adus o apreciabilă notorietate.

În anul 1917, cei doi fraţi au început să joace în musicaluri, cele mai multe având un mare succes, iar dintre acestea pot fi menţionate comediile „Lady, Be Good!” – în 1924 – și „Funny Face” – în 1927 – ambele semnate de George și Ira Gershwin.

În anul 1932 sora lui se mărită, iar un an mai târziu şi Fred se căsătoreşte, cu Phyllis Livingston Potter, care provenea din aristocraţia din Boston, cei doi având doi copii – Fred Jr. și Ava.

Din acest moment, Fred Astaire îşi orientează cariera către film, debutul său la Hollywood înregistrându-se în anul 1933, în ”Dancing Lady”, în care a jucat şi a dansat alături de Joan Crawford, o producţie a studiourilor MGM.

În anul 1934, Fred Astaire apare în ”Flying Down to Rio”, parteneră fiindu-i dansatoarea Ginger Rogers, alături de care a realizat celebrul dans „The Carioca”.

Au urmat alte filme în care cei doi au fost parteneri, ”The Gay Divorcee” – în 1934, ”Night and Day” și ”The Continental”, film premiat cu Oscar.

Fred Astaire a adus două noutăţi în producţiile în care a jucat: a filmat întregul dans într-o singură repriză, cu dansatorii mereu în prim plan şi a introdus dansul ca pe o parte din film, replicile fiind date pe muzică, în ritm de dans.

Deşi Fred Astaire și Ginger Rogers erau foarte buni prieteni, fiecare îşi dorea să fie apreciat şi individual, astfel că în 1937, Astaire joacă în ”Damsel in Distress”, un eşec răsunător, căruia i-a urmat refacerea cuplului cu Ginger Rogers pentru producţiile ”Carefree” – în 1938 – şi „The Story of Vernon and Irene Castle” – în 1939.

După o altă perioadă în care Astaire joacă singur şi înregistrează alte eşecuri, Fred Astaire a fost distribuit în „Broadway Melody of 1940” – în 1940 – , alături de Eleanor Powell, „Second Chorus” – în 1941 – alături de Paulette Goddard, apoi a întâlnit-o pe Rita Hayworth, partenera sa favorită, alături de care apare în „You’ll Never Get Rich” – în 1942 – și „You Were Never Lovelier” – în 1946.

În această perioadă, Fred Astaire a mai apărut în „Holiday Inn” – în 1942 – alături de Virginia Dale și Bing Crosby, în „The Sky’s the Limit” – în 1943 – alături de Joan Leslie, „Yolanda and the Thief” – în 1945 – , în „Ziegfeld Follies” – 1946) – în ambele parteneră fiindu-i Lucille Bremer și în „Blue Skies” – în 1946 – alături de Joan Caulfield și Bing Crosby.

Acestea nu au reprezentat succese, Fred Astaire a început să se îndoiască de abilităţile sale cinematografice, astfel că intenţionează să se retragă, se dedică curselor de cai și inaugurează, în anul 1947, Fred Astaire Dance Studio.

Deşi a avut atât de multe partenere, cele mai mari succese le-a înregistrat alături de Ginger Rogers, alături de care a jucat, din nou, în „The Barkeleys of Broadway” – în 1949 – , producţie care a arătat cât de important a fost parteneriatul lor, pe scenă.

În anul 1954, Fred Astaire a oprit filmările la ”Daddy Long Legs”, din cauza morții soției sale, dar compozitorul coloanei muzicale a filmului și alți colegi de platou l-au convins că munca, lucrul în studio, sunt cel mai bun remediu pentru a uita de tristețe, astfel că, un an mai târziu, producţia era prezentată publicului.

Astaire lasă dansul pe plan secund, dedicându-se carierei de actor. Joacă în ”Funny Face” – 1957,”Silk Stockings” – 1957, „On the Beach” – 1959 –, în ”Finian’s Rainbow” – în 1968 – în regia lui Francis Ford Coppola, ultimul său mare musical, în care a jucat alături de Petula Clark, și în „The Towering Inferno” – 1974, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar.

În anul 1975, Fred Astaire a lansat trei albume, ”Attitude Dancing”, ”They Can’t Take These Away From Me” și ”A Couple of Song and Dance Men” la Londra, apoi a jucat în filmele ”The Amazing Dobermans” – 1976, ”The Purple Taxi” – 1977 și în două filme de televiziune ”A Family Upside Down” – în 1978 – şi ca guest star în serialul ”Battlestar Galactica” – în 1979.

În anul 1980, la 24 iunie, s-a recăsătorit cu Robyn Smith iar împreună cu Bing Crosby, George Murphy, Ginger Rogers și alți artiști a fondat Hollywood Republican Committee.

Fred Astaire a fost recompensat cu nenumărate premii şi distincţii: un Premiu Oscar Pentru Întreaga carieră – în 1949, Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor – film muzical sau comedie – în 1950 – , două Premii Emmy – în 1959 şi 1961 – , Premiul Cecil B. DeMille – în 1960, un „Glob de Aur” pentru Cel mai bun actor în rol secundar – în 1974 – pentru „The Towering Inferno”, Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar – în 1976, tot pentru „The Towering Inferno”, Premiul AFI pentru întreaga carieră – 1981 – , Capezio Dance Award – în 1987 – , Premiul Grammy pentru întreaga carieră – postum, în 1989. De asemenea, Fred Astaire a fost inclus în Grammy Hall of Fame, postum, în anii 1997, 1998, 1999, 2003, 2004 şi 2007 şi în Hall of Fame of the International Best Dressed List, American Theatre Hall of Fame și National Museum of Dance’s Mr & Mrs Cornelius Vanderbilt Whitney Hall of Fame.

Fred Astaire a plecat la Domnul la 22 iunie 1987, la vârsta de 88 de ani, ca urmare a unei pneumonii. A fost înmormântat la Oakwood Memorial Park Cemetery din Chatsworth, Los Angeles.

Fred Astaire a fost recompensat cu o stea pe Bulevardul Walk of Fame din Hollywood pentru filmele sale de succes.

Sursa: Rador