$$$

 Cutremurul din 1977 – Noaptea în care Bucureștiul a tăcut

În seara de 4 martie 1977, la ora 21:22, România s-a oprit pentru aproape un minut. A fost un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea, la peste 90 de kilometri adâncime — un minut care a schimbat chipul unei țări.

Bucureștiul, oraș cu clădiri vechi, ridicate în perioada interbelică, a fost cel mai grav lovit. Blocuri întregi s-au prăbușit în câteva secunde: Continental, Scala, Dunărea, Wilson, Casata, și multe altele. Pe Calea Victoriei, în centrul vechi, zidurile s-au transformat în nori de praf, iar liniștea a fost spartă doar de strigăte.

În toată țara, cutremurul a provocat 1.578 de morți și peste 11.000 de răniți. Mii de familii au rămas fără locuințe. Peste 30.000 de clădiri au fost avariate sau distruse.

Dar mai presus de statistici, cutremurul din ’77 a rămas în amintirea colectivă prin imaginile și sunetele acelei nopți. În blocurile înalte, lumina s-a stins brusc, iar zgomotul metalic al structurilor rupte s-a amestecat cu ecoul vântului printre ferestrele sparte. Oamenii coborau în stradă în pijamale, desculți, fără să știe ce s-a întâmplat.

În orele care au urmat, Bucureștiul a fost un oraș al tăcerii și al prafului. Militarii, pompierii și voluntarii au început să caute supraviețuitori printre ruine, uneori ghidați doar de vocea slabă a celor prinși sub dărâmături.

Presa a fost controlată strict, dar memoria oamenilor a păstrat adevărul: solidaritatea, curajul, lacrimile și speranța.

Cutremurul din 1977 a schimbat nu doar arhitectura, ci și psihologia națională. A lăsat în urmă frică, dar și o conștiință nouă – că într-o clipă, tot ce e trainic se poate prăbuși.

Astăzi, la aproape jumătate de secol distanță, fiecare 4 martie este un memento tăcut. Într-o țară care încă mai trăiește cu gândul la Vrancea, noaptea din ’77 rămâne vie – o rană, dar și o dovadă a forței de a o lua de la capăt.