$$$

 -Și acum… unde mergem?

a întrebat el încet.

Îi era frig. Îi era foame.

Dar avea și...un zâmbet.

A crezut că era un joc.

O nouă aventură cu prietenul său.

Nu știa ce e un război.

Nu înțelegea că se născuse în două tabere opuse.

Unul era fiul unui comandant.

Celălalt… un prizonier fără nume.

Unul mânca din farfurii de porțelan.

Celălalt, direct de pe jos.

Unul avea jucării.

Celălalt, cicatrici.

Și totuși, în fiecare după-amiază, se întâlneau.

Printr-un gard.

Separați de gratii,de ură,

dar uniți de un suflet încă curat.

Unul căra pâine ascunsă.

Celălalt povestea povești triste cu un zâmbet.

Și în ziua aceea,

când prietenul său a spus că tatăl său a dispărut,

nu a ezitat nici o secundă:

— Te voi ajuta să-l cauți! 

A urcat peste gard. Și-a schimbat hainele

Și a intrat într-o lume care nu ar fi trebuit să existe niciodată.

Au mers printre țipete.

Au văzut ochi goi.

Au călcat pe noroi... și frică.

Până când o ușă s-a închis.

Și nu a mai existat nici o ieșire.

I-au dus într-o cameră.

Întunecată.

Rece.

Plină de cadavre...

și resemnare.

Dar erau acolo.

Mână în mână.

-----

—Câteva ore mai târziu, cineva a țipat în casa comandantului.

Lângă gard, au găsit hainele abandonate.

Un tată a căzut în genunchi.

Nu plângea din cauza războiului. 

Plângea pentru fiul său.

Pentru că îl pierduse...

de cealaltă parte a propriei uri.

---

Pentru că copiii nu se nasc cu ură în inimă.

Ura se învață

Dar poate fi și dezvățată.

Este nevoie de un singur lucru:

o inimă curată…

capabilă să privească dincolo de gard.

Il poeta

.