$$$

 Sfântul Cuvios Benedict de Nursia - 14 martie

Acest părinte, Benedict, care mult a strălucit în fapte bune, după ce a lăsat învățătura cărților, cunoscând, ca unul ce nu cunoaște și înțelept, ca un neînțelept, a părăsit deșertăciunea acestei vieți și s-a dus să locuiască în pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decât singură femeia care l-a crescut, căci tare îl iubea. Iar când s-a dus la locul ce se numește Efide, mulți preacucernici bărbați, atrași de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo și au rămas cu dânsul în biserica Sfântului Petru.

Într-o zi, maica Sfântului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covățică, ca să curețe niște grâu. Și luând-o, a pus-o pe masă cum s-a întâmplat. Dar urâtorul de bine diavol a aruncat-o jos și s-a stricat, pe când era bătrâna undeva, desfăcându-se în două bucăți. Întorcându-se bătrâna și văzând covățica în două bucăți, a început a plânge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, văzând-o, l-a durut inima și, luând bucățile, a căzut la rugăciune cu lacrimi și, sculându-se, a găsit vasul întreg. Apoi îndată chemând-o și sfătuind-o să nu se întristeze de primejdiile ce se întâmpla, i-a dat covățica întreagă.

Aceasta este cea dintâi și de mirare minune a sfântului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spânzurat covățica la poarta bisericii de acolo, ca să se vadă, spre slava lui Dumnezeu și lauda lui Benedict, adevăratul Lui rob și să se cunoască de toți darul Sfântului Duh, care într-însul locuia, din tânăra vârsta. El a stat mulți ani acolo, până la venirea longobarzilor.

Dar iubitorul de Dumnezeu și urîtorul de slavă, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind că mai bine este să se bucure de osteneli, decât de laudele omenești. Apoi, lăsând pe furiș pe maică să, s-a dus în locuri pustii; ajungând la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma - în care izvora mulțime de ape, din care se formează un râu -, a rămas acolo. Ducându-se acolo, l-a văzut un monah cu numele Roman, care venea de la o mănăstire ce era aproape. Apoi aflând locul unde s-a dus și scopul lui cunoscând, nu l-a arătat nimănui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau și l-a îmbrăcat în sfânta schimă a monahilor și după putință îi slujea la trebuințele trupești.

Iar de Dumnezeu înțelepțitul Benedict, găsind în acel loc, într-o râpă, o peșteră foarte strâmta, s-a închis într-însa și trei ani a fost necunoscut altora, afară de Roman. Iar Roman era aproape, într-o mănăstire, sub ascultarea părintelui Adeodat. În vremea când ședea bătrânul său să mănânce, lua puțină pâine și-i aducea, în zilele cele rânduite. Și cum de la mănăstire până la peșteră nu era drum, căci era prea înaltă prăpastia, pe deasupra, cu o frânghie lungă și subțire, îi pogora pâinea. Și avea un clopoțel la frânghie, ca să audă sfântul și să iasă s-o ia. Dar vrăjmașul dreptcredincioșilor, bântuitorul faptei bune și pizmașul diavol, îl ura pe Roman pentru dragostea frățească, iar pe Benedict îl zavistuia pentru lipsa trebuinței și pentru socoteala cea bine plăcută lui Dumnezeu. Deci, vrând să-l abată și să-l arunce în lenevire, într-o zi, când Roman pogora pâinea cu frânghia, aruncând diavolul o piatră, a zdrobit clopoțelul. Însă preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujbă sa, cea lui Dumnezeu plăcută, în alte chipuri.

Apoi, când întrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman să înceteze de la acea slujbă și de Dumnezeu iubită slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neîngăduind să se ascundă multă vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce străluceau printr-însul, atunci pe acesta l-a pus în sfeșnic ca pe o făclie, ca să strălucească la toți cei ce sunt în casa lui Dumnezeu.

Iar arătarea s-a făcut astfel: Un preot, locuind departe de peștera cuviosului, a gătit bucate bogate pentru praznicul Paștilor și i s-a arătat prin vedenie Domnul, Care îi zise: "Tu multe feluri de bucate gătești pentru tine, iar robul Meu, Benedict, în cutare peșteră fiind pentru dragostea cea către Mine, nu are ce să mănânce". Deci îndată sculându-se preotul, în ziua de Sfintele Paști, s-a dus, cu bucățele pe care le gătise pentru sine, să găsească peștera și pe omul lui Dumnezeu, în prăpăstiile munților, văilor și în găurile pământului. Aflându-l pe dânsul în peșteră l-a sărutat. Apoi, făcând rugăciune amândoi și binecuvântând pe Dumnezeu, au șezut, vorbind împreună și hrănind cu dumnezeiești cuvinte sufletele lor.

Sculându-se preotul, îl rugă pe sfântul, zicând: "Vino, părinte, să prăznuim, că astăzi sunt Paștile". Iar omul lui Dumnezeu a răspuns: "Știu că sunt Paștile, căci m-am învrednicit a te vedea". Căci nu știa cuviosul că era cu adevărat sfântul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: "Într-adevăr, părinte, astăzi este ziua Învierii Domnului și nu se cade să postești, căci și eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu către tine, ca din darurile Lui amândoi să ne împărtășim". Deci, mulțumind lui Dumnezeu, au mâncat amândoi. Iar după ce au mâncat și s-au veselit duhovnicește, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sărutându-l, preotul s-a dus, slăvind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.

În acea vreme oarecare păstori, văzându-l în peșteră ascuns și cu piei îmbrăcat, socoteau că văd fiare. Iar după ce au înțeles că este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lăsat gândirea că este fiară și s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dânsul prin locurile cele din jur și mulți mergeau la dânsul și-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul părinte îi hrănea mai ales pe dânșii cu povestirile cele duhovnicești, decât cu mâncări simțite.

Într-una din zile, cuviosul liniștindu-se, a venit ispititorul în chip de mierlă și zbura fără rușine atât de aproape de el, încât ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtătorul de Dumnezeu, Benedict, înțelegând măiestria vrăjmașului și cu semnul Crucii înarmându-se, mierla s-a făcut nevăzută. Apoi atâta ispită s-a pricinuit în trupul lui după ce s-a dus mierla aceea, încât niciodată una ca aceasta n-a pătimit. Căci orice femeie ce se întâmplase în tinerețe a vedea, i-o închipuia diavolul desfrânării și i-o punea de față în nălucirea lui. Și atât de mare înfocare a trupului i-a aprins, încât puțin a lipsit să se gândească și să se întoarcă în lume.

Dar, întărindu-l darul cel mântuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Și, fiind acolo aproape urzici și spini, s-a dezbrăcat și s-a aruncat într-însele și, tăvălindu-se mult timp și sângerându-și trupul și răbdând cu vitejie durerile, s-a izbăvit de acel gând purtător de moarte și i-a mulțumit lui Dumnezeu. De atunci în toată vremea vieții sale, diavolul desfrânării n-a îndrăznit să-l mai supere, după cum acest părinte nebiruit în ispite a povestit ucenicilor săi. Astfel, mulți părăsind dezmierdările lumii, învățau să se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavolești.

După ce s-a depărtat ispita, a rămas omul lui Dumnezeu netulburat în gând. De acum înainte, încălzindu-se inima lui de darul Sfântului Duh, a dat rodul învățăturii mai bogat; încât s-a făcut auzită tuturor viața lui cea vrednică de minune. Și era o mănăstire nu departe de peștera cuviosului, al cărei egumen se săvârșise. Deci toți frații de acolo, venind la dânsul, îl rugau să le fie egumen. Iar cuviosul, nevrând să lase smerenia din copilărie crescută cu dânsul, n-a primit, socotindu-se păcătos și nevrednic, adăugând și aceasta, că obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfârșit, biruindu-se de iubirea de frați, a împlinit rugăciunea lor și s-a făcut egumen. Fericitul Benedict, păzind rânduiala mănăstirii și nelăsând pe frați să facă voile lor, aceștia cum au văzut sfințenia cuviosului și pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se sfădi între ei și a se căi că au cerut egumen pe un bărbat atât de pustnic și luător aminte.

Deci, răzvrătirea acelora se lupta cu legea fericitului, căci obiceiurilor rele le este urâtă petrecerea drepților și cei răi urăsc pe cei buni, iar de către cei îmbunătățiți se întorc urâtorii de fapte bune. Deci, sfădindu-se ei și văzând că socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, căci părintele nu s-a dus pentru nestatornicia și tulburarea lor, după cum gândeau ei, au pus într-un pahar de sticlă otravă amestecată cu vin și în vremea mâncării, șezând părintele la masă, au îndrăznit, vai de îndrăzneala lor! și i-au dat-o. Atunci purtătorul de semne și marele părinte, Benedict, a făcut semnul de viață făcătoarei Cruci peste pahar, iar paharul îndată s-a zdrobit și a căzut la pământ.

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu că băutura era de moarte, pentru aceasta n-a răbdat semnul Crucii. Apoi, îndată s-a sculat de la masă cu fața veselă și cu gând bun. După aceea, chemând pe frați, a zis către dânșii: "Multmilostivul Domnul Dumnezeu să vă miluiască, fiii mei, pentru ceea ce ați voit să-mi faceți! Nu v-am spus eu că judecata mea nu se potrivește cu a voastră? Duceți-vă și, după judecata voastră, căutați-vă părinte. Eu de aici înainte nu pot să vă mai fiu povățuitor!"

Acestea zicând, s-a dus îndată la locuința sa cea dintâi, iubind liniștea de la început și pe Dumnezeu, Cel ce locuiește întru cele preaînalte și la cele smerite caută. Deci, fiind părintele Benedict mai dinainte hotărât de Dumnezeu iarăși în peștera cea amintită și, cu dumnezeiești fapte bune strălucind, cu puteri și cu semne, pe care le făcea Dumnezeu printr-însul și în slavă îngerească înălțându-se, mulți s-au dus la locul acela să se păstorească de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu și de suflete, Cuviosul Benedict, a alcătuit acolo, cu puterea lui Hristos, douăsprezece mănăstiri, rânduind în fiecare să se afle câte douăzeci de monahi. Apoi a oprit și el puțini, câți a socotit că ajung sub a lui dăscălească povățuire.

Atunci au început a veni la dânsul din Roma oameni de bun neam și învățați, împreună cu fiii lor, să-i călugărească. Atunci și fiii bunei nădejdi, Eviție și Mavru, s-au dus la dânsul și s-au făcut monahi. Chiar și Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre aceștia Mavru, fiind mai tinerel, după ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a început a fi lucrător al învățătorului. Iar Plachida, fiind încă tânăr, cu osteneli pustnicești își înfrână tinerețea.

Într-una din mănăstirile cele mai sus-zise era un monah leneș, care, în vremea rugăciunii, nu răbda să stea cu frații până în sfârșit; ci, când toți frații îngenunchiau, acela ieșea afară și vorbea deșertăciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfătuindu-l și nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, după cum se cuvine mustrându-l și sfătuindu-l, l-a eliberat. Iar el, întorcându-se la mănăstire și de-abia două zile ținându-se de sfătuire, iarăși în vremea rugăciunii făcea ca și întâia dată obiceiul lui cel diavolesc; că lăsa slujba și ieșea afară din biserică fără frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dânsul. Atunci cuviosul a zis: "Vin eu și-l voi îndrepta".

Venind la mănăstire în ceasul în care s-a sfârșit lauda cântării de psalmi și frații au îngenunchiat la rugăciune, Sfântul Benedict a văzut că un diavol a apucat marginea hainei monahului leneș și-l trăgea afară din biserică. Atunci sfântul a zis în taină egumenului, cu numele Pompian, și robului lui Dumnezeu, Mavru: "Vedeți cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afară din biserică?" Iar ei, răspunzând, au zis: "Ba nu, părinte". Sfântul a zis: "Să rugăm pe Dumnezeu ca să-l vedeți și voi". Și rugându-se două zile, Mavru monahul l-a văzut, iar părintele mănăstirii nu l-a văzut. În ziua următoare, după ce s-a sfârșit rugăciunea, ieșind afară omul lui Dumnezeu și găsind pe leneșul acela stând afară din biserică, l-a lovit cu toiagul și, din acea zi, s-a izbăvit monahul de diavoleasca lenevire și necucernicie; și de aici înainte stătea râvnitor cu frații, până ce se făcea sfârșitul, neîndrăznind diavolul să-l mai apuce, căci fusese izgonit de Sfântul Benedict.

Trei din cele douăsprezece mănăstiri erau pe vârfuri și pe răspântii de munți și monahilor le era greu a se pogorî jos la pârâu să ia apă, căci trecerea prin prăpăstii era primejdioasă și ei cu multă frică se suiau și se pogorau. De aceea, adunându-se monahii celor trei mănăstiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicând: "Cinstite părinte, cu greu ne este și primejdios a ne coborî jos la pârâu, să luăm apă. Deci, este nevoie să mutăm mănăstirea că nu cumva să alunece cineva în prăpastie și să moară".

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare și mângâietoare întărindu-i, i-a eliberat. Însă, după ce a înnoptat, luând pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit în vârful muntelui greu de umblat și a ales un loc unde s-a rugat. Sculându-se de la rugăciune, a luat trei pietre și le-a pus una peste alta în acel loc de rugăciune și s-a îndreptat spre chilie.

Dimineața au venit iarăși frații și-i ziceau aceleași pentru apă. Dar el a zis către dânșii: "Suiți-vă, fiii mei, în munte și veți găsi trei pietre una peste alta; acolo să săpați, în acel loc, că puternic este Dumnezeu și la acea înălțime a muntelui vă va da apă destulă și greutatea ostenelii drumului vă va ușura-o". Plecând ei, au găsit precum le-a zis cuviosul. Deci au săpat, și îndată mulțime de apă a început a izvorî, cum și până astăzi curge, arătând minunea sfântului.

Altă dată, un oarecare bărbat din neamul goților, sărac cu duhul, a venit la sfințitul Benedict să se pocăiască de păcatele sale și el l-a primit. Într-una din zile a poruncit cuviosul către unul din frați să-i dea o unealtă, ca să curețe locul de mărăcinii și de gătejele ce erau acolo, ca să facă grădină. Dar locul era deasupra pârâului și, tăind și curățând gotul, a ieșit unealtă din coadă și a căzut în pârâu și nu era nădejde să se găsească, pentru că era apă multă. El a alergat și a spus lui Mavru și i-a făcut metanie pentru greșeala să. Iar Mavru a spus cuviosului și acesta s-a dus la pârâu, unde, luând coada din mâna gotului și punând-o în pârâu cu partea în care fusese unealta înfiptă, îndată a ieșit unealtă din fundul apei și a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea tăietoare de mărăcini, zicându-i: "Iată unealtă. Ia-o și lucrează și nu te întrista".

Într-una din zile, purtătorul de semne, Benedict, odihnindu-se în chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pârâu să ia apă; dar alunecând vasul din mâna lui, a căzut în pârâu și, vrând el să apuce vasul, a alunecat și a căzut în apă; iar apa, fiind prea repede, l-a dus în mijlocul pârâului, depărtându-l ca la o aruncătură de săgeată, încât se primejduia. Iar adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, văzând întâmplarea și chemând pe ucenicul său Mavru, i-a zis: "Frate Mavru, aleargă, că Plachida a căzut în pârâu și apa foarte departe l-a tras". Minunat și foarte slăvit este lucrul acesta, care se povestește. Deci, alergând Mavru și umblând pe apă, cu porunca părintelui și ajungând la locul unde Plachida era târât de apă, încât era gata a se îneca, l-a apucat îndată de păr și l-a scos. Iar după ce Mavru a ieșit cu Plachida afară la pământ și și-a venit în sine, gândind cum a umblat pe apă, s-a minunat și s-a înspăi-mîntat de ceea ce făcuse.

Apoi, întorcându-se la părintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a făcut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit că s-a făcut această mare minune nu pentru sfințenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea că a făcut porunca sfântului; căci, zicea că nu se află acum în aceeași putere în care era când s-a dus pe apă. Văzând Plachida smerita cuvântare cea de Dumnezeu următoare a acestora, a zis: "În timpul cât eram purtat de apă, vedeam deasupra capului meu cojocul părintelui meu și socoteam că el m-a scos din apă".

Strălucind fericitul cu niște fapte bune ca acestea, în locurile acelea mulți, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dânsul și adeseori, părăsind deșertăciunea vieții, își puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos și se făceau pustnici. Însă diavolul, tatăl zavistiei și vechiul vrăjmaș al dreptcredincioșilor, neputând vedea strălucirea minunilor sfântului și pe sine biruit de puterea lui cea dată de Dumnezeu, intra în mințile celor fără rânduiala și-i îndemna să-l zavistuiască și să-l supere, după cum obișnuiesc cei fără rânduiala și nevrednici a zavistui isprăvile celor vrednici. Pentru că lauda ce se face celor curați și vrednici este ocară și întristare celor întinați de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, moșul lui Florentie ipodiaconul nostru, îmbrățișând uriciunea și zavistia diavolului celui rău în toate, a început a zavistui și a ocărî faptele bune ale sfântului, socotind că prin aceasta va smulge pe mulți de la învățătura Sfântului Benedict cea de suflet folositoare. Iar după ce n-a dobândit această nădejde vătămătoare de minte, nu numai că n-a putut să atragă pe cineva, dar și mulți alții veneau la sfântul și se înmulțeau.

Florentie, rănindu-se de zavistie ca de o săgeată, defăima nevoința dumnezeiescului bărbat și nu se îngrijea de fel să-i caute viața lăudată și pustnicească. Apoi, întunecându-se de diavol, a ajuns într-atât, încât să otrăvească pe sfântul. Deci a plămădit pâine, a pus otravă într-însa, a copt-o și a trimis-o ca de bine-cuvîntare. Iar acel văzător bărbat a primit pâinea și i-a mulțumit, dar vicleșugul nu s-a tăinuit de el. Căci în ceasul în care avea obicei sfântul a mânca, a venit corbul din pădurea de aproape unde locuia și, după obiceiul ce-l avea, luând pâine din mâinile sfântului, mânca. Deci luând Sfântul Benedict pâinea cea purtătoare de moarte, a pus-o înaintea corbului și i-a poruncit, zicând: "În numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia pâinea aceasta și du-te de o aruncă într-un loc unde să n-o găsească vreun om".

Atunci corbul, cu gura căscată și cu aripile întinse, a început a zbura împrejurul pâinii, a striga și a arăta, prin mișcările lui, viclenia diavolească din pâine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarăși către corb: "Nu întârzia, nici te teme, ci ridic-o cum ți-am zis și du-o în loc neumblat, ca să nu se găsească niciodată".

Atunci corbul, după porunca sfântului, a luat-o cu multă frică și s-a dus. Apoi, după trei ceasuri s-a întors și a luat iarăși obișnuita hrană din mâinile sfântului, care, văzând vicleșugul de ucidere al lui Florentie, și neputând îndrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decât pentru sine, ca unul fără răutate și în toate blând.

Florentie însă, neputând să-l omoare pe sfântul, lucra cu răutate și vicleșug satanicesc împotriva ucenicilor sfântului. Căci ei lucrând în grădină, Florentie, sluga diavolului, a trimis șapte fete frumoase și cu totul goale și le-a poruncit să se preumble și să se joace înaintea monahilor, vrând cu aceasta să necinstească fecioria acestora. Dar și la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea înră-utățit, pentru că Benedict, următorul lui Hristos, văzând scornirea lui cea diavolească și temându-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, judeca mai bine să se depărteze și să dobândească mântuirea ucenicilor, că nu cumva, din zavistia lui Florentie către dânsul, cu timpul să se vatăme ucenicii.

Chemând pe frații mănăstirilor, rânduindu-le iconom și dându-i lui Dumnezeu, a luat puțini cu sine și s-a depărtat de la chilia sa, fugind cu smerită cugetare de uriciunea și vrăjmășia lui Florentie. Dar Florentie greșea, păcătuind în deșert, fără a putea să vatăme pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbăvind pe sluga sa, l-a păzit spre mântuirea multora, ucigând pe viclean. Căci urâtul de Dumnezeu, Florentie, bucurându-se de ducerea fericitului părinte, stând în foișorul casei sale, deodată a căzut din înălțime împreună cu foișorul și cel rău cu rău a murit și a luat moarte vrednică vicleniei sale, pentru că moartea păcătoșilor este cumplită.

Văzând aceasta Mavru, ucenicul sfântului, a trimis degrabă la dânsul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne,