###

 MICUȚA MEA FEMEIE DIN ODA DĂRUIRII

Pe arca sărbătorii îți colorez solia... alese revelații, emoții luptătoare descoperă lumina cu mâinile durerii... ești gândul melodiei lăsat de mama Gaia, prin patru anotimpuri Lauda tăcerii, lumina clandestină cu care plânge ploaia... prin galaxii creștine duminica cu soare și flacăra iubirii, micuța mea femeie din oda dăruirii.

I.

Rămasul bun al iernii poetic meditează

și îmi trezește-n suflet vioara fermecată,

cu mărul cel de aur răbdarea cercetează, 

e-o luptă de idei mereu neîmpăcată.

Arcușul noaptea frige palma amorțită 

(războiul între somn și patimi e ceresc),

cânt Appassionata de tine-ngrăgostită, 

sub ghiață ghioceii lui Ares înfloresc.

Recuperă Luceafărul cărările-i Iubirii 

când patimile false le arde adevărul,

gem muguri milostivi (feciorii dăruirii

cu mir hrăniți de ger) să-i ierte Creatorul...

Dacă te miră gestul explică-mă de ce 

învăluie răbdarea mintea omenească,

de ce te-nchini iubirii când Eros o seduce

și-Atlas pe umeri ține bolta ta cerească?

.

Cânt Appassionata... rămasul bun al iernii pe ramuri meditează...

II.

Apusul efasează și întâmplări dușmane 

când minte pasiunea plăcerile stradale,

și nu mai zboară gânduri senine din icoane 

grijindu-și iarăși spiritul cu miruri trufandale.

Profeții toamnei mituie îngeri virtuoși,

sintagmele-Afroditei le iartă frumusețea,

petiții scriu filosofii, dar sunt și ei geloși,

și Hades prin lumini iar seamănă tristețea.

Ard zeii depărtările, impun clepsidrei visuri,   

prorocii primăverii îi cresc aripi astrale,

pierzându-și în extaz nisipul altor vremuri

se vârcolește tainic prin vechituri morale.

Câmpia Asfodelelor cu spada primăverii 

omoară-ntunecimea flâmândă de căldură,

frământă-o trenă verde inima puterii, 

Duminica Demetra o-mbracă în armură.

Ard zeii depărtările, prorocii primăverii cresc aripi noi clepsidrei...

III.

Mereu în cuibul stelelor răbdarea-i fericită,

așteaptă să tămăduie durerea despărțirii,

revine Persefona și-ncearcă liniștită

șă reaprindă-n inimi candela iubirii.

Actorii tragediei zădarnic se inspiră 

în labirintul dragostei păzit de Minotaur,

pământul sub picioare suspină, nu respiră, 

uscat, e supraplin cu bulgări grei de aur.

De ceară-i ochiul acului, topește armonii, 

se sting în mănăstiri, pe firul Ariadnei,

plâng policandre mici și leagănă pronii,

coroanele pe cruce detestă vina faimei.

Și nu mai pot s-ajungă patimi false cerul,

Luceafărul preea cărările-i iubirii,

toți mugurii răniți e-acoperă cu dorul

înveșnicit platonic în gândul dăruirii:

IV.

- Da-da, iubitul meu... când două curcubeie ating izvoare oarbe te mângâi ancestral topindu-te în mine...

Te chem numai în gând și șlefuiesc cuvinte 

să se prefacă-n salbe metaforele-albastre, 

nu te grăbi să vii... voi aștepta cuminte 

să reîntorci clepsidra visurilor noastre.

Să se trezească fluturii, de tine fermecați

(călugăriți văratic te dor când mă inspiră),

voi arde cercul pomului cu mugurii uscați 

să simți vlăstarii verzi în mine cum respiră.

Din lăcrămioare, spini și numai muguri vii 

în post să-i împletiești răbdării o coroană, 

ții minte ia mamei? În ea, doar de Florii,

te-aștept să mă săruți, pios, ca pe-o icoană.

- Da-da, iubita mea... răspund proniei tale, sacrific mii de scuze culese doar de Prier prin lacrimi dăruite... acolo-i mărturia destinselor atingeri...

Cu soarele la braț trec vămile tristeții, 

pe unde calcă dorul vor crește ghiocei,

tăcerea te-a legat cu brâul frumuseții

și eu din flori de măr îți împletesc cercei.

Zefir atinge-n zori cărările-nghețate,

recită-un fir de iarbă doine strămoșești,

de e sortit să-mi fii a doua jumătate 

în cortul primăverii mereu să mă-ncălzești.

Să alergăm nebuni pe ramuri înflorite,

să-mpart zelos cu tine durerea fericirii,

vioara libertății (cu-aripi căsătorite)

s-o mângâie-armoniile pe unda dăruirii.

- Lumina mea, aș vrea nicicând să nu se stingă prin anotimpuri grele muzica iubirii, e bucuria sfântă, e însăși primăvara și-un altfel ''Te iubesc'' angelic ne descântă...

Când soarele-ți atinge apocaliptic fața

cu lacrimi inocente dezmiardă-mi mărturia,

ești rugăciunea-n care îmi plânge dimineața, 

botează clipa soarta și cântă bucuria.

Canonic mângâi zorii cu mugurii tăcerii,

în crângul rațiunii se ceartă curcubeie,

din fulgerul rănit sorb roua întristării,

se dezvelesc valorile-n micuța ta femeie.

Îți fac lampaci de aur (din stele căzătoare),

să constriești capela lângă fântâna vremii,

s-aline setea inimii destinsele-i izvoare

prin deltele de lapte cu gustul adâncimii.

- Mă dor mărturisirile... cu mângâieri astrale, acolo, -n depărtări, ne cântă ziua Luna și noaptea plânge Soarele, frământă cu metafore sublime cugetări...

Ceresc este războiul între valori și patimi?

Mă tem să nu te vrea mireasă Zburătorul,

când frica fericirii se cuibărește-n lacrimi

îți ancorezi pe piept cu ochii Mărțișorul.

Îți las pe fruntea caldă sărutul nemuririi,

din patima rebelă să simți doar mângâierea,

cu inima scânteii din steaua moștenirii

descântecele vechi tămăduie durerea.

Ești gândul melodiei lăsat de mama Gaia,

prin galaxii creștine Lauda tăcerii,

lumina clandestină cu care plânge ploaia,

duminica cu soare și flacăra iubirii... micuța mea Femeie din Oda dăruirii.

...

Același ''Te iubesc'', cu aura sa sfântă, 

dezmiardă nemurirea sedus de depărtări,

reflectă cerul sufletul, sfios și dulce cântă 

despre valori sublime și tandre așteptări.

Paris, 1 Martie 2025 Anotimpurile sufletului feminin

Liza Popa Diupon EPISTOLA MÂNGÂIERILOR ASTRALE (II)

/Un altfel sau același ''Te iubesc'' în cuibul armoniilor eterne/