$$$

 MAMA 

George Coșbuc (1866 - 1918)

   În vaduri ape repezi curg 

   Și vuiet dau în cale, 

   Iar plopi în umedul amurg 

   Doinesc eterna jale.

   Pe malul apei se-mpletesc 

   Cărări ce duc la moară 

   Acolo, mamă, te zăresc 

   Pe tine-ntr-o căscioară. 

   Tu torci. Pe vatra veche ard,

   Pocnind din vreme-n vreme, 

   Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

   Iar flacăra lor geme:

   Clipește-abia din când în când 

   Cu stingerea-n bătaie,

   Lumini cu umbre-amestecând

   Prin colțuri de odaie. 

   Cu tine două fete stau 

   Și torc în rând cu tine;

   Sunt încă mici și tată n-au 

   Și George nu mai vine.

   Un basm cu pajuri și cu zmei 

   Începe-acum o fată, 

   Tu taci ș-asculți povestea ei 

   Și stai îngândurată. 

   Și firul tău se rupe des, 

   Căci gânduri te frământă, 

   Spui șoapte fără de-nțeles, 

   Și ochii tăi stau țintă.

   Scapi fusul jos; nimic nu zici 

   Când fusul se desfiră...

   Te uiți la el și nu-l ridici,

   Și fetele se miră. 

...O, nu! nu-i drept să te-ndoiești 

   La geam tu sari deodată, 

   Prin noapte-afară lung privești-

 -"Ce vezi? întreabă-o fată.

 -"Nimic... Mi s-a părut așa!

   Și jalea te răpune, 

   Și fiecare vorbă-a ta 

   E plâns de-ngropăciune. 

   Într-un târziu, neridicând 

   De jos a ta privire:

 -"Eu simt că voi muri-n curând 

   Că nu-mi mai sunt în fire...

   Mai știu și eu la ce gândeam?

   Aveți și voi un frate...

   Mi s-a părut c-aud la geam 

   Cu degetul cum bate. 

   Dar n-a fost el!... Să-l văd venind, 

   Aș mai trăi o viață.

   E dus, și voi muri dorind 

   Să-l văd odată-n față. 

   Așa vreau poate Dumnezeu, 

   Așa mi-e datul sorții, 

   Să n-am eu pe băiatul meu 

   La cap, în ceasul morții!

   Afară-i vânt și e-nnorat,

   Și noaptea e târzie;

   Copilele ți s-au culcat-

   Tu, inimă pustie,

   Stai tot la vatră-ncet plângând:

   E dus și nu mai vine!

   Ș-adormi târziu cu mine-n gând 

   Ca să visezi de mine!

       Sursa: Internet