***

 BOUDICA, REGINA RĂZBOINICĂ

Boudica, regina tribului antic al Icenilor, rămâne o figură legendară în istoria Britaniei. Soție a lui Prasutagus, conducătorul unui trib britanic din regiunea cunoscută astăzi sub numele de Norfolk, aceasta a trăit într-o perioadă în care tribul său era aliat și sub influența Romei.

După moartea lui Prasutagus, soarta a schimbat radical viața Boudicăi. Teritoriul icenilor a fost invadat și cucerit de armatele romane, un act ce a provocat o criză majoră. Determinată să-și apere poporul și să răzbune nedreptățile suferite, Boudica a devenit liderul unei răscoale istorice împotriva stăpânirii romane în anul 61.

Nicicând nu a mai existat o asemenea femeie

„Nicicând nu a mai existat o asemenea femeie. Statura îi era impunătoare, iar prezența terifiantă. Lumina din ochii ei era sălbatică și vocea îi era ca un tunet.”, scria istoricul roman Cassius Dio despre Boudica.

Doar 41 de ani trecuseră de la moartea lui Octavian Augustus, iar Roma părea mai puternică decât oricând. Nimeni și nimic nu părea capabil să se opună indestructibilei mașinării de război romane, cu atât mai puțin o femeie dintr-un trib celtic obscur. Cu toate acestea, furtuna care urma să se abată asupra Imperiului, zguduind temeliile sale, nu va fi uitată niciodată de cei care se considerau, până atunci, atotputernici.

Invazia romană a Britaniei: un punct de cotitură

În anul 43, împăratul Claudius a ordonat invazia Britaniei, reluând tentativa eșuată a împăatului Caligula de a cuceri insula celților. Principala țintă a armatei romane a fost orașul Camulodunum (Colchester), atunci controlat de puternicul trib al catuvellaunilor, condus de regele Cunobelinus. Motivația romanilor nu era aurul, cum fusese în cazul Galiei și cum avea să fie în Dacia, ci fierul, cositorul și alte metale abundente în nordul ținutului celților.

Au fost necesare doar două bătălii pentru ca tribul catuvellaunilor, cea mai puternică facțiune celtică din Britania, să fie înfrânt, iar restul triburilor să se supună legiunilor conduse de Aulus Plautius și Vespasian, viitorul împărat al Romei. Nici măcar curajul și dârzenia recunoscută a britonilor nu au putut face față puternicelor trupe latine, echipate cu temutele divizii de elefanți de luptă africani, aduse de către Claudius.

Conștienți de forța adversarului, liderii locali au depus armele și s-au recunoscut vasalii Romei. Revoltele minore ale picților (strămoșii scoțienilor de azi) și ale triburilor galeze nu reprezentau o amenințare pentru guvernatorii noii provincii romane. Aceste tulburări erau comune în întreg imperiul, iar legiunile romane erau experte în suprimarea rebeliunilor locale. Nimeni nu și-ar fi imaginat că, chiar în inima provinciei, unde dominația romană era cea mai puternică, avea să izbucnească un conflict pe care Roma nu-l va uita niciodată.

Poate că tocmai siguranța romanilor în fața celților și superioritatea evidentă a armatei latine i-au determinat pe guvernatori să ignore sistemele clasice de fortificații. Pur și simplu, în accepțiunea romană, localnicii nu se puteau ridica împotriva misiunii lor civilizatoare.

Schimbarea de pe tronul Romei, pe care Nero l-a ocupat după asasinarea lui Claudius, avea însă să se răsfrângă inclusiv asupra îndepărtatei provincii nordice. Influențați probabil de comportamentul dezmățat al noului împărat, soldații romani și chiar sclavii familiilor de coloniști se dedau la cele mai crunte atrocități. Jafurile, torturile, violurile și crimele comise în văzul tuturor erau însă mai mult decât puteau îndura celții, veșnic rebeli.

Boudica: umilinţe din partea romanilor

Puține lucruri se știu despre prima parte a vieții Boudicăi, soția regelui Prasutagus al tribului icenilor. De fapt, nici măcar numele ei nu este pe deplin cunoscut istoricilor de azi, fiind menționată în cronicile antice sub diverse nume: Budica, Boadicea, Buddug sau Budiga.

Singurele însemnări ale romanilor o amintesc doar ca soție a lui Prasutagus, lider clientelar al noii stăpâniri din Britania, un personaj nedemn de luat în seamă, mai ales având în vedere politica restrictivă a Romei față de femei. Cu siguranță, însă, ignoranța Romei față de cutumele celtice avea să se dovedească fatală pentru zecile de mii de legionari campați în Britania.

Scânteia revoltei a izbucnit la moartea lui Prasutagus, regele care, dorind să-și mulțumească atât supușii, cât și stăpânitorii, și-a împărțit regatul în două: o parte ceda necondiționat Romei, iar cealaltă o încredința soției sale și celor două fiice ale cuplului regal. Totuși, planurile pacifiste ale liderului icen nu au fost pe placul guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus.

Neacceptând, prin legea romană, dreptul femeilor la moștenire, romanii erau deciși să dea un exemplu populației locale. Astfel, Boudica a fost biciuită în public, iar fiicele ei adolescente au fost violate în văzul mulțimii de către soldații ce trebuiau să asigure ordinea provinciei. Mai mult, familia regală icenă, lipsită și de ultimele posesiuni, a fost somată să plătească o sumă exorbitantă autorității latine. Acesta a fost ultimul exces pe care Roma și l-a mai permis în fața reginei celte.

Revolta Celților: răzbunarea cruntă a reginei Boudica

Nici cele mai loiale facțiuni britanice nu puteau rămâne indiferente în fața unui asemenea abuz. Triburile celtice, care aveau propriile lor motive să îi urască pe romani, se adunau acum în jurul reginei orbită de furie și dorința de răzbunare.

În anul 60 d.Hr., Boudica a ridicat împotriva Romei o armată cum nu s-a mai văzut nicicând în Britania. Pentru prima oară, triburile veșnic rivale s-au unit împotriva dușmanului comun. Nu mai puțin de 100.000 de celți au pornit la luptă, mânați de un singur gând: exterminarea romanilor. Iar lovitura lor avea să fie devastatoare.

Prima țintă a rebelilor a fost Camulodunum, cea mai puternică și influentă colonie romană. Sprijinită de puternicul trib sudic al trinovanților, Boudica a invadat orașul și a ucis pe absolut toți locuitorii săi. Dorința de răzbunare a celților a fost atât de mare încât din Camulodunum nu a mai rămas absolut nimic. Fortăreața a fost practic demolată, iar resturile acesteia au fost arse până în temelii. Chiar și astăzi este vizibil stratul de lut roșu creat în urma puternicului incendiu stârnit de rebeli.

Nici măcar Legiunea a IX-a Hispana, condusă de viitorul guvernator Quintus Petilius Cerialis, nu a putut să se opună mulțimii dezlănțuite. Îmbătați de victoria iminentă, celții stârniți de Boudica au decimat aproape toți legionarii romani trimiși împotriva lor. Doar Quintus Cerialis și câțiva dintre cavalerii săi au reușit să fugă, refugiindu-se în Galia.

Răspunsul Romei

Nici chiar împăratul Romei nu a putut rămâne indiferent în fața unei asemenea revolte. Nero însuși și-a manifestat public intenția de a abandona Britania în mâinile rebelilor dezlănțuiți. Pierderile de vieți erau uriașe, iar populația își amintea de masacrul din Pădurea Teutoburg, unde trei legiuni romane și numeroase trupe auxiliare fuseseră decimate de rebelii germani, fără ca cineva să se mai întoarcă vreodată. De data aceasta, însă, revolta celților a fost mult mai mare. Doar sfătuitorii împăratului l-au determinat pe acesta să continue lupta.

Teama legionarilor a fost totuși evidentă. Deși căliți în numeroase lupte pe tot cuprinsul imperiului, soldații romani nu au putut rămâne indiferenți în fața cruzimii reginei războinice. Astfel, Poenius Postumus, prefect și conducător al Legiunii a II-a Augusta, a refuzat chemarea guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus, model urmat și de alte trupe staționate în Galia. Nimeni nu s-a încumetat să lupte împotriva sălbaticilor celți cu fețele vopsite în albastru.

Doar 10.000 de veterani a reușit să strângă Suetonius în fața imensei armate rebele, care număra acum peste 230.000 de oameni. Și totuși, deși raportul de forțe era de cel puțin 20 la 1, romanii aveau încă o armă secretă: disciplina. Aceasta a fost, ca de multe ori până atunci, cheia victoriei romane.

Confruntarea decisivă: Boudica vs. Armata Romană

Încrezătoare în propria armată și în temutele care de luptă celtice, mult superioare celor romane, Boudica nu și-a putut imagina că războinicii săi ar putea fi înfrânți de infima armată latină. Mai mult, ea a adus copiii, bătrânii și femeile pentru a fi martorii izgonirii romanilor din Britania. Totul trebuia să fie un spectacol exemplar atât pentru celți, cât și pentru romani.

Lucrurile au luat, însă, o cu totul altă întorsătură. Folosind clasica formație de luptă romană, cu zidul de scuturi așezate în forma solzilor de pește, trupele romane s-au dovedit impenetrabile.

Primul val al rebelilor a căzut sub loviturile de pilum, celebrele sulițe latine, create special pentru a se rupe și îndoi în rănile victimelor. Blocați în spate și pe flancuri de căruțele în care se aflau spectatorii, celții, în carele lor de luptă, au fost incapabili să se mai retragă sau să sarjeze peste miile de cadavre din fața lor.

Bătălia s-a transformat încet într-un adevărat masacru. Înaintând sistematic, romanii au ucis orice rebel care li s-a opus. Peste 80.000 de celți au căzut pe câmpul de luptă, în timp ce mulți dintre supraviețuitori au fost luați în sclavie. Britania a devenit din nou o provincie romană și a rămas astfel timp de aproape patru secole.

Deși nu a căzut în luptă, Boudica s-a stins la scurt timp după aceea, cel mai probabil într-un act sinucigaș. În ciuda victoriei sale, Suetonius l-a șocat pe Nero prin cruzimea de care a dat dovadă. Prin urmare, a fost înlocuit de urgență cu mult mai indulgentul guvernator Publius Petronius Turpilianus.

Astăzi, istoricii sunt unanim de acord că victoria lui Suetonius a reprezentat unul dintre momentele de cotitură ale istoriei. Înfrângerea sa în fața reginei războinice ar fi însemnat, mai mult ca sigur, o retragere definitivă a dominației romane din Britania, așa cum se întâmplase și în fața triburilor germane din nordul Europei.