***

 Aș putea scrie fără oprire, atunci când mă gândesc la câinii mei dar nu este o postare despre câini. 

Fetele mele fac amândouă 14 ani, pe una o am decând avea trei săptămâni, a doua avea deja doi ani de hoinărit pe străzi, când a intrat în familia noastră. 

Am umblat cu ele prin toate parcurile din București, prin pădurile din apropiere, mare, munte, tren, mașină, autobuz, tramvai, barcă, doar avionul l-am sărit pentru că nu le-aș lăsa la cală singure.

Au avut babesioză, dirofilarioză, Rina a rămas cu niște sechele neurologice și cardiace, a mâncat și otravă și am ajuns la veterinar cu ea în brațe aproape moartă.

O doamne, prin câte am mai trecut!

Ne înțelegem din priviri, știu când le doare ceva și ele știu când mă doare pe mine. Nu cred că am avut așa o conexiune cu vreun om din viața mea, așa cum am cu ele.

Ele sunt părți din mine, profesorii mei și sufletele cărora le sunt veșnic recunoscătoare că m-au ales pe mine. Le iubesc dar mai ales, le respect bătrânețea. 

Acum le dor toate articulațiile, Arya nu mai aude ori are un început de demență, anul trecut a fost diagnosticată cu insuficiență renală; le dau suplimente și au o alimentație specifică, fiecare.

Mă gândeam azi la toate astea pentru că nu demult, a murit câinele alor mei, Bobiță.

Bobiță avea 16 ani când s-a stins, un câine care a trăit toată viața lui într-un țarc de 2 metri pătrați. Rar, când mergeam eu pe acasă, îi rugam să îi dea drumul pentru că îmi rupea inima să îl văd închis. 

Când ieșea, fugea ca un nebun care vedea pentru prima dată lumina zilei, trăind ani în întuneric.

Nu am simțit că aș fi putut să schimb ceva, așa e mentalitatea acolo și toți câinii au fost ținuți în lanț.

 

Bobiță nu a fost plimbat, nu a simțit vreodată ce bine e să sară vara într-un lac rece, nu a fost spălat, nu a fost socializat cu alți câini, nu i s-a oferit afecțiune, nu a știut ce înseamnă o casă călduroasă sau un pat.

Mânca resturi de la masă. 

Era un câine de-a dreptul sălbatic și singura lui datorie era să latre dacă venea cineva.

Când îl mângâiam și mă uitam în ochii lui, vedeam un gol, o aplatizare afectivă, de parcă nu știa ce i se întâmplă, de parcă nu simțea atingerile mele și mă gândeam că dacă ar fi fost un om, trebuia internat la psihiatrie într-o cameră cu pereții căptușiti. 

Bobiță a trăit mult pentru că în țarcul lui mic, nu existau pericole. Acolo era în siguranță, în confortul lui, între cei patru pereți de plasă. 

Dar Bobiță nu a putut alege cum să își trăiască viața. 

Și mă gândesc, câți oameni oare, nu trăiesc așa,

În propria lor cușcă din mintea lor? 

Oameni care trăiesc ca niște morți vii, în confort, cu groază de necunoscut?

Acei oameni care simt că asta nu e viața lor;

Care trăiesc pe pilot automat muncă-casă, casă-muncă și-o ieșire din când în când;

Care nu și-au găsit vocația sau locul în care lucrează li se pare o povară;

Cărora le este frică să iasă dintr-o relație care-i usucă pe interior;

Care au aceleași obiceiuri și tabieturi, nu încearcă lucruri noi sau experiențe diferite;

Care au renunțat la visurile lor sau poate nici nu au îndrăznit să viseze;

Care nu au plecat niciodată din cartierul lor sau din orașul lor și a căror curiozitate și deschidere s-au stins demult.

Doar că, Bobiță chiar nu a avut de  ales.

Psihoterapeut Ionescu Alexandra