***

 Cântec fără răspuns  

                           Nichita Stănescu 

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,

care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie

în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,

mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă

ca firul de iarbă ce taie în două

luna văratecă, azvârlind-o în ape,

despărţită de ea însăşi

ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,

soare căprui răsărindu-mi peste umăr,

trăgând după el un cer de miresme

cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,

care-n loc de sunete

goneşte-n jurul inimii mele

o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,

vârtej de-anotimpuri colorând un cer

(totdeauna altul, totdeauna aproape)

ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.