***

 ELISABETA I A ANGLIEI

Pe drept cuvânt se poate spune despre Elisabeta I că a reprezentat o figură singulară în istorie. Născută la Greenwich (1533), regină a Angliei şi a Irlandei (1558-1603), Elisabeta I a rămas toată viaţa o celibatară îndărătnică, deşi constituia la vremea aceea cea mai bună partidă din Europa şi a fost cerută în căsătorie atât de cei mai mari gentilomi de la Curtea sa, cât şi de aproape toţi prinţii şi regii domnitori ai Apusului. Adeseori, din politeţe, ea promitea celor mai insistenţi că le va acorda mâna sa şi o dată cu ea şi importanta sa dotă, coroana şi regatul. Dar, după cum prea bine se ştie, nu şi-a pus niciodată inelul de logodnă pe deget!

Se menţionează că, la începutul domniei sale, într-una din zile, pe când împreună cu unul din familiarii săi, scoţianul Melville, aborda subiectul căsătoriilor sistematic promise şi apoi uitate, curteanul i-a spus că în situaţia de faţă ea era în acelaşi timp regină şi rege, dar odată căsătorită, ea nu va mai fi decât regină. Elisabeta i-a făcut cu ochiul şi cu un surâs ambiguu pe buze, a spus:

— Eu nu pot să fiu decât rege!

Moartea (1603) i s-a tras de la un flegmon infectat, despre care nu se ştie nici până astăzi dacă a fost de natură tuberculoasă sau o septicemie pornită de la un focar situat la nivelul laringelui. A refuzat în timpul bolii să stea în pat şi zăcea întinsă pe nişte perne aşezate direct pe pardoseala camerei, aşa cum o reprezintă de altfel o compoziţie a pictorului Paul Delaroche. Agonia i-a fost lungă, chinuitoare pe aproape toată perioada de iarnă a anului 1603. Se afla când pradă unor accese de furie, când sfâşiată de durere şi leşina. în ciuda acestor stări alternative, a rămas lucidă până în ultimul moment; a cerut să nu fie îmbălsămată şi când a simţit că sfârşitul i se apropie, întrebată fiind de lordul Cecil pe cine desemnează ca succesor, pretendenţii fiind numeroşi, ea a mai apucat să şoptească:

— Un rege ca mine!

Elisabeta era fiica lui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, cea de a doua din cele şase soţii avute de acesta. Ea nu a avut parte de o tinereţe fericită: avea trei ani când tatăl său a ordonat să-i fie decapitată mama, învinuind-o de adulter şi treisprezece ani când i-a murit tatăl. De la părintele său – despre care trebuie să spunem că a avut în acelaşi timp mai multe amante – a moştenit cruzimea şi inteligenţa, iar de la mama sa, o nevoie maladivă de adulare.

Cum nu era decât pe locul trei în succesiunea la tron, nu a ajuns la coroană decât la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, după Maria Tudor şi Eduard al VI-lea. Ajunsă regină, s-a dovedit nu numai de o energie neobişnuită, ci şi extrem de autoritară, restabilind anglicanismul ca religie oficială. A ordonat, printre altele, execuţia Mariei Stuart şi a contelui de Essex, manifestând din plin cu acest prilej cruzimea părintelui său.

Copilă, şi mai apoi adolescentă, a supravieţuit şi învins, strecurându-se abil printre comploturile marilor familii şi execuţiile din Tumul Londrei. Erudită, s-a străduit neobosit să se instruiască, să înveţe, să ştie cât mai mult şi în cât mai multe domenii. Înţelegea şi vorbea trei limbi europene, inclusiv latina şi nu ignora nici arta de a conduce, aşa cum a scris-o Machiavelli, cu un secol înainte.

Gelozia sa morbidă şi feroce, ura inexplicabilă, a costat în timpul domniei sale vieţile a numeroşi preoţi şi nobili de rang mare. Insensibilitatea ei era de aşa manieră încât condamnările la moarte le făcea fără cea mai mică mustrare.

În tinereţe, Elisabeta era subţire şi zveltă, cu talie fină, care nu s-a curbat decât târziu, la apusul vieţii. Unii o descriau slabă şi uscată, „mai smochinită decât o vrăjitoare”. Avea nasul acvilin şi surâdea rareori şi puţin, pentru a nu-şi expune dantura galbenă, cu dinţii deveniţi mai târziu negri şi mâncaţi de carii. Vocea îi era profundă şi gravă – adeseori răguşită, iar în ultima vreme din cauza lipsei dinţilor, devenise bâlbâită şi aspră, ininteligibilă, mai ales în timpul crizelor de mânie.

Ca şi tatăl său, Henric al VIII-lea, a suferit timp îndelungat de migrene atroce. Din antecedentele sale, amintim o scarlatină şi o nefrită însoţită de edeme ale picioarelor; tulburări pe care unii le-au pus atât pe seama şederii îndelungate în ascunzători umede şi neîncălzite în timpul adolescenţei, cât şi a abuzului de băuturi  alcoolice tari. În 1562 – pe când avea douăzeci şi nouă de ani – a contractat o variolă, încât era cât pe ci să moară. I se desemnase chiar şi succesorul la tron, atât de gravă îi era starea sănătăţii când, un medic ambulant pe nume Kranacj Burckart originar din Germania şi naturalizat cetăţean britanic, i-a dat să absoarbă o poţiune misterioasă şi apoi a învelit-o într-un cearşaf de culoare roşie. S-a vindecat în scurt timp, dar din roşcată şi cu o podoabă capilară bogată, cum era, a rămas cheală, fiind nevoită să poarte toată viaţa perucă.

După treizeci şi şase de ani, regina a suferit de ulcer varicos la un picior, afecţiune pe care medicii timpului au încercat s-o trateze, cu condiţia să renunţe la călărie timp de câteva săptămâni. Restul tabloului anamnestic mai cuprinde: hepatită, tuse convulsivă, reumatism şi diverse tulburări de ordin gastro-intestinal cât şi ginecologic, în general banale.

Numeroşi medici şi istorici din toate timpurile au încercat să elucideze misterul reginei supranumită „femeia fără bărbat“, „regina frigidă“, rău conformată etc. De altfel, ea însăşi şi-a compus un epitaf arătând că „a murit fecioară, aşa cum a trăit întreaga-i viaţă“ (de unde rezultă importanţa pe care o acorda virtuţii sale). Or, aproape toate mărturiile contemporane atestă că aproximativ după patruzeci de ani, a manifestat o senzualitate exacerbată, moştenită probabil de la ambii părinţi: frenezia de la Anna Boleyn şi cruzimea de la Henric al VlII-lea. A avut toată viaţa numeroşi curtezani, dar nu se ştie câţi dintre aceştia i-au fost cu adevărat şi amanţi. Unul dintre aceştia, despre care se spune că i-ar fi fost şi partener, a fost contele de Essex, care avea douăzeci de ani pe când ea trecuse de… şaizeci!

Se ştie că unul din mobilurile diplomaţiei sale politice consta în promisiunea de căsătorie, prilej care necesita şi garantarea posibilităţii de a procrea – capacitate de care regina personal nu avea nici un dubiu, însă nu se ştie în ce măsură aceste atestări erau de natură pur medicală sau cu scop formal…

Poate fi considerată Elisabeta I o psihopată sau numai o personalitate accentuată? Greu de spus, mai ales în condiţiile în care graniţa dintre acestea devine şi mai labilă, văzută prin prisma moravurilor acelor timpuri. Din cele relatate mai sus, se desprind însă unele elemente ce incriminează că regina ar fi avut o personalitate ciclotimică sau chiar a suferit de o psihoză maniaco-depresivă.

sursa: 

Ștefănescu Paul, Nebunii istoriei