Serghei Esenin – Ne ducem toti
Ne ducem toti cîte putin, mereu,
Către-un liman de tihnă si-mpăcare,
Poate curînd va trebui si eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni, gingași și subțiri!
Si tu, pamânt! Și voi, câmpii ca marea!
In preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stapâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglinditi în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Si pe pamîntul trist sunt fericit
C-am respirat si c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Si-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor frați ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodata.
Acolo stiu ca nu fosneste-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara…
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior și-mi simt adânc povara.
Acolo stiu ca nu vor mai fi fagi,
Nici holdele cu aur viu pe nume…
De asta poate mi-s asa de dragi
Toti oamenii cu care sunt pe lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu