***

 DESPRE RUSA

Statul naţional rus, fondat în jurul Moscovei de Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505), s-a extins permanent prin forţă în toate direcţiile, devenind imperiu prin secolul XVII. Creştinaţi la 988, ruşii s-au considerat continuatorii Bizanţului, astfel că, după suprimarea de facto a Constantinopolului (ocupat de otomani la 1453), ţarii şi-au arogat rolul de părinţi spirituali ai tuturor creştinilor ortodocşi, ţinta declarată fiind stabilirea capitalei imperiului rus la Constantinopol. Afirmarea intereselor ruse (mai mult politice decât religioase) la Dunăre-Marea Neagră împotriva Imperiului Otoman (acesta stăpânea tot malul nordic al Mării Negre) coincide cu începutul decăderii otomane, sesizat şi descris de Dimitrie Cantemir în Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane (1716). In Testamentul său politic din 1725, ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) a trasat etapele şi obiectivele expansioniste ale Rusiei, program urmărit neabătut de toate regimurile politice ulterioare: graniţa vestică pe Carpaţii Orientali - cu ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti, state autonome aflate sub suzeranitate otomană în baza Capitulaţiilor din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) - ocuparea Constantinopolului, controlul Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a Mării Mediterana. Un prim mare pas 1-a făcut Rusia obţinând - prin Pacea de la Kuciuk Kainargi (1774) - dreptul de a „ocroti" pe toţi creştinii din Imperiul Otoman.

Cu sau fară motive ori pretexte, ţările române au fost permanent obiectul acestei politici expansioniste, adeseori fiind ocupate şi ciuntite teritorial, militar, administrativ. 

Astfel [  Majoritatea acestor date sunt extrase din recenta carte a Vioricăi Moisuc : Românii şi politica externă rusească, Bucureşti, 2013] : 

- 1739 - Rusia ocupă temporar Moldova în războiul ruso-austro-turc din 1735-1739;

- 1769-1774 - ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1768-1774; Caterina a II-a cerea anexarea lor la Rusia. 

- 1792 - ocuparea definitivă a Moldovei transnistrene (între Nistru şi Bug), teritoriu cu populaţie exclusiv românească, stăpânit de Moldova din secolul XV; 

- 1806-1812 - războiul ruso-turc cu ocuparea ambelor state române

- 1812 - În tratativele de la Giurgiu şi Bucureşti, Poarta a cedat Rusiei paşalâcurile Hotin şi Bugeac, teritorii cu populaţie majoritar românească [  In vechime, teritoriul sudic intrase în stăpânirea lui Basarab I (1310-1352), unificatorul Ţării Româneşti, apoi fusese preluat de moldoveni pe timpul lui Alexandru cel Bun (1399-1432) sub numele de Basarabia, pentru ca, în 1484, Ştefan cel Mare să-1 cedeze turcilor care l-au numit Bugeac „ţinut de frontieră”]. De asemenea, ca urmare a complicităţii primului dragoman al Porţii (prinţul grec Dimitrie Moruzi, executat ulterior pentru trădare), s-a extins fraudulos vechea denumire românească Basarabia (judeţele sudice) asupra tuturor ţinuturilor dintre Dunăre şi Hotin - deşi acestea nu făceau parte din vilayeturile (provinciile) otomane - putând astfel a le ceda definitiv Rusiei şi pe acestea, prin Tratatul de pace semnat la 16/28 mai în Hanul lui Manuc din Bucureşti. In acest fel, numele Basarabia s-a extins oficial [  În fapt, ruşii au impus extinderea numelui Basarabia încă din 1810, când, Principatele române autonome fiind ocupate de ruşi în timpul râzboiului, au fost  divizate administrativ de principele Prozorovski în 4 gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.] în 1812 la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru, în interiorul căruia vechea Basarabie era denumită mai mult cu turcescul Bugeac, azi teritoriu ucrainean.

-1821 - ruşii invadează Ţările Române cu ocazia răscoalei Eteriei greceşti contra turcilor

-1828-1834 - ocuparea Moldovei şi Dobrogei cu ocazia războiului ruso-turc din 1828-1829, şi instituirea protectoratului rusesc până în 1856 asupra ambelor Principate Române. Un factor de progres 1-a constituit însă elaborarea, în spirit liberal, a Regulamentelor organice (1831-1832) de către guvernatorul rus Pavel Kiseleff, ele constituind primele cvasi-constituţii române;

 - 1848 - înăbuşirea armată (de turci şi ruşi) a Revoluţiei române.

-1853-1856 - Războiul Crimeii începe cu ocupaţia rusească a Principatele Române, aflate sub suzeranitate turcă, pe motiv că turcii au favorizat pe catolici, la cererea Franţei, privind dreptul de posesiune asupra Bisericii Naşterii Domnului din Bethleem şi a Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Contraatacând, flota turcă este, însă, distrusă la Sinope (lângă Tulcea) la 30 nov. 1853 şi conflictul escaladează prin atacul concertat turco-franco-englez în Crimeea. Prin Pacea de la Paris (1856), protectoratul rus asupra Principatelor Române e înlocuit cu garanţia a 7 puteri vest-europene, iar Bugeacul (vrchea Basarabie istorică) este realipit Moldovei. Ambiguitatea Tratatului de pace a permis Unirea Principatelor în 1859 prin alegerea aceluiaşi domnitor - Alexandru Ioan Cuza. Unirea acceptată / recunoscută de Puterile garante doar pe timpul domniei lui Cuza, devine ireversibilă la 11/23 decembrie 1861[ În septembrie 1860, Domnitorul A. I. Cuza face o vizită de 11 zile la Constantinopol pentru a susţine Memoriul pentru recunoaşterea Unirii depline - administrativ, politic şi jurisdicţional. Sultanul Abdul-Medjid l-a primit cordial şi a aprobat planul lui Cuza. Puterile garante acceptă Memoriul la 13/15 septembrie 1861, iar sultanul Abdul Aziz emite Firmanul din 22 noiembrie/4 decembrie 1861, în baza căruia Domnitorul A. I. Cuza proclamă la 11/23 decembrie 1861: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”], atât în urma reformelor şi demersurilor cuziste, cât şi prin întărirea ei în urma venirii pe tron, în 1866, a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura de sprijinul Franţei şi Prusiei.

- 1877, aprilie 12 - armatele ruse traversează abuziv România spre Bulgaria, înainte de ratificarea Convenţiei româno-ruse de la Livadea (sept. 1876) de către Parlamentul român.

- 1878, 3 martie - deşi românii, prin luptele de la Plevna şi Griviţa (septembrie-noiembrie 1877), au determinat victoria în războiul ruso-turc şi, deşi, prin convenţia de la Bucureşti din 4 aprilie 1877, Imperiul Rus garantase apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României, colonelul român Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano, în cursul cărora Rusia a obţinut de la turci crearea unui Principat al Bulgariei sub protecţie rusească, legătura cu el urmând a se face prin ţările române, scop în care Rusia era pregătită a le ocupa şi anexa. La protestul românesc, ruşii au ameninţat că ,Majestatea Sa va ordona ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române", la care Carol I a răspuns „armata de la Plevna va putea fi sdrobită, dar nu dezarmată" şi a pus armata în poziţie de apărare.

Aşadar,   Războiul   pentru   Independenţă   a   dus   milimetric   pe lângă situaţia transformării Principatelor în gubernii ruseşti.

- 1878, iulie - Prin Tratatul de la Berlin, Rusiei i s-au redus pretenţiile de mai sus, cerându-i-se să recunoască României independenţa, să-i cedeze Dobrogea (cu portul Constanţa), Delta Dunării şi Insula Şerpilor, primind în „compensaţie" cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Bugeacul), restituite Moldovei la 1856. „Mărinimoasă", Rusia a acceptat transferul fostului paşalâc Dobrogea către România, în ideea de a-1 folosi în viitor drept culoar spre Bulgaria plasată sub protecorat rusesc.